ICCJ. Decizia nr. 111/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 111/2009
Dosar nr. 4880/2/2008
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 275/ F din 27 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a III-a C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul O.M., în contradictoriu cu intimaţii M.T. şi C.I. (procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti), împotriva rezoluţiei nr. 947/P/2007 din data de 18 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost menţinută rezoluţia atacată.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petiţionarul la plata sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, în mod corect, procurorul a apreciat prin rezoluţia dată că faptele pentru care magistraţii procurori M.T. şi C.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, au fost cercetaţi sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi înşelăciune prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 215 alin. (1) C. pen., nu sunt prevăzute de legea penală.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul O.M., care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea plângerii formulate, desfiinţarea rezoluţiei parchetului şi trimiterea cauzei procurorului pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate.
Examinând sentinţa penală recurată sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiţionarul O.M. este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin plângerea înregistrată, la data de 7 iunie 2007, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, petiţionarul O.M. a solicitat cercetarea şi tragerea la răspundere penală a magistraţilor M.T. şi C.I. (procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti) pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi înşelăciune prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 215 alin. (1) C. pen.
În motivarea plângerii formulate, petiţionarul a susţinut că:
- prin rezoluţia nr. 5296/P/2006 din data de 05 aprilie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, procurorul M.T. a dispus, în mod abuziv, neînceperea urmăririi penale, sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 208 – art. 209 C. pen., în privinţa primarului Sectorului 2 Bucureşti şi a altor persoane care, la data de 21 octombrie 2004, au ridicat, cu încălcarea legii, toneta petentului din Piaţa Bucur-Obor;
- prin rezoluţia nr. 1409/II-2/2007 din data de 28 mai 2007, prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, C.I., în mod abuziv, a respins plângerea petentului împotriva primei rezoluţii şi nu i-a comunicat un exemplar al rezoluţiei date, limitându-se a-i transmite o informare, care nu cuprindea motivarea soluţiei de respingere a plângerii.
Prin rezoluţia nr. 947/P/2007 din data de 18 iulie 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii M.T. şi C.I. (procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti) sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 215 alin. (1) C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
Împotriva acestei rezoluţii petiţionarul a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o, ca neîntemeiată, prin rezoluţia cu nr. 1401/II/2/2008 din 11 august 2008.
Împotriva ambelor rezoluţii anterior menţionate a formulat plângere, în termen legal, conform art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul O.M., plângere ce a fost înregistrată la data de 12 august 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, care a pronunţat hotărârea atacată în prezentul recurs.
Examinând actele premergătoare efectuate în cauză, cât şi sentinţa penală recurată, Înalta Curte constată următoarele:
La termenul din data de 25 august 2008, petentul a depus la dosar, în faţa primei instanţe, motivele scrise ale plângerii sale, prin care a criticat rezoluţiile atacate pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că acestea sunt contrare probelor concludente administrate în cauză, din care rezultă indicii temeinice că procurorii M.T. şi C.I. au săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 246 (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor), art. 215 alin. (1) (înşelăciune), art. 289 (fals intelectual), art. 249 (neglijenţă în serviciu) şi art. 264 (favorizarea infractorului) C. pen., cu ocazia emiterii rezoluţiilor nr. 5296/P/2006 din data de 05 aprilie 2006 şi respectiv nr. 1409/II-2/2007 din data de 30 mai 2007, întrucât nu au ţinut seama de faptul că toneta „distrusă şi furată (mutată)" de către persoanele împotriva cărora a formulat plângere penală, se afla în posesia sa legitimă. Pe de altă parte, petiţionarul a mai susţinut că rezoluţiile criticate contravin atât clauzelor contractului de închiriere în vigoare la acel moment, pe care asociaţia sa familială îl avea încheiat cu Primăria Sectorului 2 Bucureşti cu privire la acea tonetă, cât şi mai multor dispoziţii legale şi constituţionale.
De asemenea, petiţionarul a învederat că rezoluţia nr. 1409/II-2/2007 din data de 30 mai 2007, în integralitatea sa, i-a fost comunicată abia la data de 27 iunie 2007 (data poştei), ulterior momentului când el formulase deja plângerea penală împotriva celor doi procurori şi după ce, cu ocazia primei comunicări din data de 11 iunie 2007, a fost încunoştinţat numai asupra soluţiei dispuse, fără motivarea acesteia.
În raport cu motivele astfel invocate, petentul a solicitat, conform art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru redeschiderea şi completarea urmăririi penale, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 215 alin. (1) C. pen., dar şi pentru extinderea cercetărilor, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 289, 249 şi 264 C. pen.
Înalta Curte constată că, în cauză s-a dispus, în mod legal şi temeinic, neînceperea urmăririi penale faţă de procurorii M.T. şi C.I., întrucât, contrar celor susţinute de petent, în sarcina acestora nu poate fi reţinută săvârşirea vreunei fapte prevăzute de legea penală.
Astfel, prin rezoluţia nr. 5296/P/2006 din data de 05 aprilie 2006, procurorul M.T., în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) şi f) C. proc. pen., a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale, în cauza având ca obiect plângerile penale formulate de trei persoane, între care şi petentul O.M. Procurorul M.T. a constatat că, în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) şi (3) – art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen., nu sunt întrunite elementele constitutive, iar, în privinţa infracţiunilor prevăzute de art. 217 alin. (1) şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, întrucât, pentru aceleaşi infracţiuni, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a dispus deja anterior, prin rezoluţia nr. 1430/P/2004 din data de 18 aprilie 2005, o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, care a fost menţinută prin sentinţa penală nr. 1647/ F din data de 12 octombrie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 957/ R din data de 10 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (3) – art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen., procurorul a reţinut că ridicarea tonetei, aflate într-adevăr în posesia legitimă a petentului, s-a făcut în baza unei dispoziţii emise de o autoritate a administraţiei publice locale (în concret, de primarul Sectorului 2 Bucureşti), care se bucură de prezumţia de legalitate şi, totodată, are forţă executorie, cât timp nu a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească, care să constate contrariul. în aceste condiţii, procurorul M.T. a concluzionat că acţiunea respectivă nu intră sub incidenţa legii penale.
Prin rezoluţia nr. 1409/II-2/2007 din data de 30 mai 2007, prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, respectiv C.I., în temeiul art. 278 alin. (3) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiate, plângerile formulate, împotriva rezoluţiei anterior menţionate, de către doi dintre autorii plângerilor penale, între care şi petentul O.M.
În motivarea acestei soluţii s-a arătat, în plus, faţă de aspectul ridicării tonetei în vederea executării unei dispoziţii administrative, ce ar putea fi contestată numai printr-o acţiune adresată instanţei, că „luarea" acelui bun nu s-a făcut în scopul însuşirii lui, ci în vederea reamplasării, conform dispoziţiei respective.
Prin sentinţa penală nr. 177/ F din data de 13 martie 2008, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, sesizată de petiţionarul O.M., în temeiul art. 2781 C. proc. pen., a dispus (în rejudecarea cauzei după casare în recurs) respingerea, ca nefondată, a plângerii acestuia împotriva rezoluţiilor anterior menţionate, pe care le-a constatat ca fiind legale şi temeinice.
Această sentinţă a rămas definitivă, căpătând astfel putere de lucru judecat, prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de acelaşi petent, prin Decizia penală nr. 780/ R din data de 25 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Înalta Curte, faţă de cele expuse mai sus, constată că actele premergătoare efectuate de către cei doi procurori intimaţi şi soluţiile dispuse de aceştia au fost deja confirmate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care a constatat legalitatea şi temeinicia lor, aspecte ce nu mai pot fi puse în discuţie, întrucât, altfel, s-ar încălca, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri.
Înalta Curte constată, de asemenea că, şi acţiunea civilă (exercitată separat de petentul O.M., în vederea anulării dispoziţiei administrative de ridicare a tonetei în discuţie şi respectiv a reamplasării acesteia în spaţiul locativ deţinut anterior mutării sale) a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 1152/ F din data de 15 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1078/ R din data de 02 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Instanţele civile au constatat, în mod explicit, atât caracterul legal al dispoziţiei administrative contestate, cât şi neîncălcarea, prin aceasta, a contractului de închiriere încheiat de asociaţia familială a petentului cu Primăria Sectorului 2 Bucureşti.
Întrucât petiţionarul O.M. în plângerea penală formulată nu a invocat aspecte noi faţă de cele deja avute în vedere la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti definitive (penale şi civile) anterior menţionate, Înalta Curte constată că nu există nici măcar un simplu indiciu care să conducă la concluzia că soluţiile dispuse de către cei doi procurori intimaţi, în exercitarea atribuţiilor de serviciu specifice funcţiei lor, ar fi contrare situaţiei de fapt şi de drept a cauzei.
În ceea ce priveşte aspectul sesizat de petent în legătură cu necomunicarea, de la început, a motivării rezoluţiei nr. 1409/II-2/2007 din data de 30 mai 2007, ci numai a soluţiei propriu-zise ce a fost dispusă prin rezoluţia respectivă, Înalta Curte constată că nici acesta nu poate determina reţinerea săvârşirii de către prim procurorul adjunct intimat C.I., care a emis acea rezoluţie, a infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât nu s-a produs „o vătămare a intereselor legale" ale petentului.
Astfel, interesele legitime ale petentului în legătură cu comunicarea integrală a rezoluţiei respective constau, pe de o parte, în formularea în termen la instanţa competentă a plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., iar, pe de altă parte, în susţinerea acelei plângeri, în raport cu motivele invocate în cuprinsul său. Or, în speţă, instanţele penale, sesizate cu judecarea unei astfel de plângeri a petentului şi respectiv a căii de atac exercitate de acesta, au constatat că plângerea sa a fost formulată în termenul legal, dovadă fiind faptul că au soluţionat-o pe fond şi, de asemenea, au procedat la examinarea ei prin prisma tuturor motivelor care au determinat dispunerea soluţiei contestate şi a criticilor formulate de petent în legătură cu acestea.
Totodată, referirea petiţionarului la săvârşirea de către procurorii intimaţi a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., este lipsită de orice fundament, întrucât nu este întrunit elementul material al „inducerii în eroare", situaţia faptică şi juridică reţinută de aceştia, fiind în deplină concordanţă cu cea constatată de toate instanţele judecătoreşti, atât penale, cât şi civile, care s-au pronunţat asupra cauzei.
Înalta Curte constată totodată că, nu există motive nici pentru extinderea cercetărilor cu privire la aceiaşi procurori, pentru infracţiunile prevăzute de art. 289, 249 şi 264 C. pen., astfel cum a pretins petentul, întrucât în cauză nu se identifică elementele materiale de „falsificare a unui înscris oficial", de „încălcare din culpă a unei îndatoriri de serviciu" ori de „favorizare a infractorului", legalitatea actelor premergătoare efectuate şi temeinicia soluţiilor dispuse de aceştia, în acord cu probatoriul cauzei, fiind deja constatate printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte constată că soluţia de neurmărire penală dată de parchet faţă de magistraţii procurori M.T. şi C.I. este legală şi temeinică, întrucât din actele premergătoare efectuate nu a rezultat niciun element care să conducă la concluzia că soluţia, a fost dispusă, prin încălcarea legii, în detrimentul petiţionarului.
Având în vedere prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul O.M. împotriva sentinţei penale nr. 275/ F din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul O.M. împotriva sentinţei penale nr. 275/ F din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1095/2009. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 1174/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
