ICCJ. Decizia nr. 1192/2009. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1192/2009
Dosar nr. 26667/3/2008
Şedinţa publică din 31 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1105/F din 14 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 26667/3/2008 s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de P.R.P., domiciliat în Bucureşti, sector 1, şi, pe cale de consecinţă, s-a respins şi cererea de suspendare a executării pedepsei.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuientul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 100 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin adresa înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la data de 09 iulie 2008 sub nr. 26667/3/2008 Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a trimis spre competentă soluţionare cererea de revizuire formulată de revizuientul P.R.P. împotriva sentinţei penale nr. 330/1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
În cererea sa revizuientul, invocând dispoziţiile art. 394 lit. b) C. proc. pen. a susţinut că, ulterior rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 330/1998 a Tribunalului Bucureşti prin Decizia penală nr. 1682 din 28 martie2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost descoperite fapte şi împrejurări noi pe baza cărora se poate dovedi netemeinicia hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti de respingere a cererii de revizuire.
A arătat revizuientul că nu a fost cunoscută împrejurarea că Tribunalul Bucureşti, printr-o adresă din 06 aprilie 1998, a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti care, la rândul său, şi-a declinat competenţa către Parchetul Judecătoriei Sectorului 4, iar acesta din urmă a trimis cauza la secţia 14 Poliţie şi că acţiunea penală pusă în mişcare împotriva martorului S.I. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă la data de 06 aprilie1998, a rămas nesoluţionată, însă acesta a plătit o amendă administrativă.
Revizuientul a mai invocat şi dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. şi a arătat că în motivarea Deciziei penale nr. 1682 din 28 martie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face referire la un raport de expertiză grafoscopică efectuat în cauză, însă acest mijloc de probă priveşte un alt dosar, obiectul acestei expertize fiind diferit.
În cererea sa, revizuientul a învederat că a mai formulat o cerere de revizuire care, prin sentinţa penală nr. 676 din 01 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă, însă în căile ordinare de atac, respectiv, prin Decizia penală nr. 803 din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia penală nr. 3565 din 02 iulie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea a fost respinsă.
În fine, revizuientul a invocat şi cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. e) C. proc. pen. şi a susţinut că prin rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare, iar prin Decizia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis contestaţia în anulare, a fost condamnat la 4 ani închisoare.
În cererea de revizuire a solicitat şi suspendarea executării pedepsei până la soluţionarea cererii.
Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire şi a constatat că prin sentinţa penală nr. 330/1998 a Tribunalului Bucureşti revizuientul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., art. 282 alin. (2) C. pen. şi art. 290 C. pen.
Ulterior, prin Decizia penală nr. 208 din 06 mai 1999 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admis apelul declarat de Parchetul de lângă Tribunalul Bucureşti şi apelul părţii civile numai cu privire la greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., a neaplicării pedepsei complementare şi a neobligării inculpatului la despăgubiri civile.
Prin Decizia penală nr. 1682 din 28 martie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a fost condamnat inculpatul la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare sporită cu 2 ani, în final, urmând să execute 6 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., recursul declarat de inculpat fiind respins.
Ulterior, prin Decizia penală nr. 1838 din 10 aprilie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpat, au fost casate Decizia şi sentinţa penală nr. 330/1998 a Tribunalului Bucureşti numai cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de înşelăciune, la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 121 C. pen. raportat la art. 124 C. pen. şi a încetării procesului penal pentru infracţiunea de înşelăciune şi pentru cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, precum şi referitor la sporul de pedeapsă aplicat, în final, inculpatul fiind condamnat la 4 ani închisoare.
A mai reţinut prima instanţă că revizuientul a formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 330/1998 a Tribunalului Bucureşti, care a fost admisă prin sentinţa penală nr. 676 din 01 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, hotărâre desfiinţată însă în căile ordinare de atac, cererea de revizuire fiind definitiv respinsă.
Referitor la susţinerile revizuientului instanţa a constatat că adresele invocate de acesta au fost avute în vedere la soluţionarea primei cereri de revizuire, astfel că o reexaminare a acestora într-o nouă revizuire este inadmisibilă.
Cât priveşte motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 394 lit. a) s-a apreciat că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii în cauză în condiţiile în care raportul de expertiză la care se referă revizuientul a fost examinat de instanţă, iar pe de altă parte nu reprezintă „fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei".
Referitor la cazul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 394 lit. e) C. proc. pen. invocat de asemenea de revizuient s-a constat că în cauză nu este vorba de două hotărâri judecătoreşti definitive care să fi rezolvat fondul cauzei, ci de o singură hotărâre de condamnare definitivă, care ulterior a fost anulată prin admiterea contestaţiei în anulare.
Pe baza considerentelor reţinute, Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire şi, pe cale de consecinţă, a respins şi cererea de suspendare a executării pedepsei.
Împotriva sentinţei a declarat apel revizuientul, iar prin Decizia penală nr. 286/A din 05 decembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul.
Instanţa de apel şi-a motivat hotărârea în sensul că legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile de revizuire în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., iar după rămânerea definitivă a unei hotărâri de respingere a unei cereri de revizuire nu se mai poate promova o nouă cerere de revizuire pe baza aceluiaşi temei legal invocat şi în prima cerere de revizuire.
S-a concluzionat că prima instanţă a analizat toate cazurile de revizuire invocate de revizuient şi a reţinut judicios că împotriva acestuia nu s-au pronunţat două hotărâri judecătoreşti care să vizeze o rezolvare a fondului cauzei, iar actele la care se referă au fost avute în vedere la soluţionarea primei cereri, astfel că hotărârea atacată este legală, temeinică şi nu se impune a fi casată.
Nemulţumit de soluţia instanţelor revizuientul a declarat recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi pct. 10 C. proc. pen. şi a reiterat susţinerile din cererea de revizuire.
Recursul nu este întemeiat.
Cât timp o cerere de revizuire formulată de revizuientul P.R.P., întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. b) C. proc. pen. a fost deja soluţionată definitiv de către instanţe, promovarea unei noi cereri de revizuire întemeiată pe acelaşi caz de revizuire apare ca inadmisibilă, astfel cum în mod corect au apreciat instanţele de fond şi de apel.
Pe de altă parte, din examinarea actelor şi lucrărilor de la dosar Înalta Curte constată, că instanţele au analizat toate cazurile de revizuire invocate de revizuient, reţinând justificat că împotriva acestuia nu s-au pronunţat două hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se fi rezolvat fondul cauzei.
Cât priveşte actele la care se referă revizuientul în cererea sa se constată că au fost cunoscute de instanţe şi avute în vedere la soluţionarea primei cereri de revizuire.
Instanţa de apel şi-a argumentat hotărârea dezvoltând pe larg în considerentele deciziei motivele avute în vedere, pe care şi-a întemeiat soluţia adoptată, pronunţându-se asupra tuturor cererilor formulate de revizuient.
Aşa fiind, recursul formulat de acesta apare ca nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul P.R.P. împotriva Deciziei penale nr. 286/A din 5 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1188/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1212/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
