ICCJ. Decizia nr. 1491/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1491/2009
Dosar nr. 2489/122/200.
Şedinţa publică din 23 aprilie 200.
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 178 din 25 martie 2008, Tribunalul Giurgiu, secţia penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului M.C.F., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de concurentă neloială prevăzută de art. 5 lit. b) din Legea nr. 11/1991.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea aceluiaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de punere în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, prevăzută de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută de art. 297 C. pen.
Au fost admise, în parte, cererile formulate de Societatea civilă de Avocaţi "R.D. şi ASOCIAŢII" cu sediul în Bucureşti, reprezentantul în România al SC N.I. LTD, cu sediul principal în SUA, SC R. SA Bucureşti, reprezentantul în România al A.S. AG, cu sediul principal în Germania şi Societatea civilă de Avocaţi „T. & T.", cu sediul în Bucureşti, reprezentantul în România al companiei „P.A.R.D.S.", cu sediul principal în Germania şi în consecinţă:
În baza art. 11 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din OUG nr. 100/2005 s-a dispus distrugerea pe cheltuiala inculpatului a următoarelor bunuri aflate în custodia Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Giurgiu: 32 bucăţi treninguri, 64 bucăţi tricouri bărbăteşti şi 20 perechi pantofi sport, de diverse mărimi, ce poartă însemnele „N.", 28 bucăţi treninguri, 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce poartă însemnele „A.", 4 bucăţi treninguri şi 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce poartă însemnele „P.", în total 308 produse.
Au fost respinse pretenţiile civile formulate de aceleaşi societăţi.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, s-a dispus a rămâne în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, din examinarea întregului material probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că, în noaptea de 27/28 septembrie 2007, în Giurgiu, la intersecţia şoselei Prieteniei cu Bulevardul 1 Decembrie 1918, lângă clădirea în care funcţionează Poliţia comunitară, lucrătorii de poliţie din cadrul Serviciului de Investigare a Fraudelor - I.P.J. Giurgiu au oprit pentru control autoturismul marca RENAULT SCENIC, cu numărul de înmatriculare, ce aparţine numitului R.D.I., din Giurgiu, care se afla la volan, iar pe locul din dreapta se afla martorul M.I.
În urma controlului efectuat, au fost descoperite produse textile şi încălţăminte ce purtau însemnele mărcilor N., P. şi A., iar cei doi au declarat că nu posedă documente de provenienţă a mărfurilor. Şoferul a declarat verbal că au fost cumpărate din Istanbul, Turcia, de inculpatul M.C.F. Mijlocul de transport a fost însoţit de lucrătorii de poliţie şi parcat la sediul IPJ Giurgiu.
În ziua de 28 septembrie 2007, produsele textule şi încălţăminte ce purtau însemnele mărcilor N., P. şi A. au fost inventariate în prezenţa inculpatului M.C.F. şi a martorului R.D.I. rezultând: 32 bucăţi treninguri, 64 bucăţi tricouri bărbăteşti şi 20 perechi pantofi sport, de diverse mărimi, ce purtau însemnele „N.", 28 bucăţi treninguri, 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce purtau însemnele „A.", 4 bucăţi treninguri şi 80 de tricouri, de diverse mărimi, ce purtau însemnele „P.", în total 308 produse.
Produsele au fost reţinute, existând suspiciuni de contrafacere şi au fost expertizate de reprezentanţii mărcilor N., P. şi A., constatându-se că sunt contrafăcute.
Inculpatul M.C.F. a recunoscut că a cumpărat din Turcia produsele respective, dar a susţinut că nu a ştiut că sunt contrafăcute şi că Ie-a cumpărat pentru el, familie şi prieteni şi că nu intenţionează să le comercializeze.
Instanţa a constatat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi art. 5 lit. b) din Legea nr. 11/1991, lipsind elementul material al laturii obiective al celor două infracţiuni, întrucât produsele purtând însemnele acelor mărci nu au fost puse în circulaţie prin expunere spre vânzare, vânzare, schimb sau în alt mod, ci au fost descoperite şi indisponibilizate imediat după intrarea în ţară şi în municipiul Giurgiu.
În legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 297 C. pen., instanţa a reţinut că nu se regăseşte niciuna dintre modalităţile normative reglementate.
Pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului s-a dispus achitarea acestuia.
Soluţionând latura civilă a cauzei, dar făcând aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din OUG nr. 100/2005, instanţa a constatat că inculpatul nu a produs părţilor civile niciun prejudiciu material sau moral, dar, întrucât a fost adusă o atingere dreptului de proprietate intelectuală şi cum mărfurile sunt contrafăcute, s-a dispus distrugerea acestora.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi partea civilă „P.A.R.D.S." - prin mandatarul Societatea civilă de avocaţi „T. & T.", criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel depuse în scris de parchet, s-a criticat sentinţa pentru greşita achitare pentru toate cele trei infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului, motivându-se că vinovăţia acestuia a fost dovedită, iar cantitatea mare de produse achiziţionate dovedeşte scopul comercializării acestora.
În susţinerea orală a apelului parchetului s-a formulat o singură critică, respectiv greşita încadrare a infracţiunii reţinute a fi comisă de inculpat şi prevăzută de Legea nr. 84/1998.
S-a solicitat schimbarea încadrării juridice a infracţiunii prevăzute de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998, în cea prevăzută de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, cu modificările ulterioare, din 28 decembrie 2005.
Aceasta, întrucât din dovezile administrate a rezultat că inculpatul a achiziţionat bunurile, purtând însemnele unor mărci cunoscute, în scopul comercializării, neavând acordul titularului mărcii.
Chiar dacă s-ar reţine apărarea inculpatului, în sensul că bunurile au fost achiziţionate în scopul oferirii către rudele şi familia inculpatului şi în această modalitate se comite o faptă ilicită penală.
Ca modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea s-a solicitat suspendarea sub supraveghere.
În apelul său, partea civilă a susţinut că este greşită achitarea inculpatului, probele administrate dovedind că inculpatul, prin cantitatea mare de bunuri achiziţionate, a făcut o operaţiune de import de mărfuri (304 produse de îmbrăcăminte şi încălţăminte), ce erau contrafăcute.
S-a solicitat condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 83 cu referire la art. 35 din Legea nr. 84/1998, cum şi obligarea inculpatului la plata daunelor cauzate prin utilizarea fără autorizaţie a mărcii „P.".
Prin Decizia penală nr. 227 de la 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 2489/122/2007, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Pachetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi de partea civilă „P.A.R.D.S.", prin mandatar Societatea civilă de avocaţi „T. & T." împotriva sentinţei penale nr. 178 din 25 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Giurgiu.
A fost obligată apelanta parte civilă la 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Cheltuielile judiciare în apelul parchetului au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond corect a reţinut situaţia de fapt, constând în aceea că inculpatul a fost depistat de lucrătorii de poliţie din localitatea Giurgiu la intersecţia şoselei (după trecerea de punctul vamal), având într-un autoturism condus de numitul R.D.I. o cantitate de 304 produse de încălţăminte şi îmbrăcăminte inscripţionate cu însemnele mărcilor N., P. şi A., pentru care nu avea acte de provenienţă.
Pe parcursul procesului, inculpatul a susţinut constant (inclusiv la audierea din apel) că produsele Ie-a achiziţionat din Turcia, la preţuri importante, care nu l-au determinat să creadă că nu ar fi mărfuri originale, ori contrafăcute, iar achiziţionarea a făcut-o nu în scopul comercializării, ci pentru familia sa şi rudele sale.
În cauză nu s-a făcut dovada că inculpatul a achiziţionat mărfurile pentru comercializare, din verificările făcute nu a rezultat existenţa vreunei firme de comerţ în care să figureze inculpatul în vreo calitate. Faptul că mama inculpatului are o societate comercială, nu poate conduce la constatarea că inculpatul ar fi procurat produsele în scopul comercializării prin firma mamei sale, în cauză nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens.
Instanţa de fond a reţinut temeinic că nu se regăsesc elementele constitutive ale niciuneia dintre cele trei infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, temeinicie susţinută şi de modificarea criticilor iniţiale din apelurile declarate, în special cel al parchetului.
Solicitarea din apelul parchetului nu a putut fi primită, activitatea inculpatului, chiar dacă este ilicită, nu a putut fi circumscrisă nici conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998.
Conţinutul normativ al infracţiunii prevăzute de art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 ( pentru care inculpatul fusese trimis în judecată ) îl constituie „punerea în circulaţie, fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate."
Dar, parchetul, prin solicitarea de schimbare a încadrării juridice, a renunţat la susţinerea acuzării inculpatului pentru o infracţiune cu acest conţinut obiectiv.
Articolul 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că „săvârşirea de către un terţ a oricărui act prevăzut de art. 35 alin. (2), fără consimţământul titularului mărcii înregistrate, constituie infracţiunea de contrafacere."
Articolul 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 prevede că „Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământului titularului:
a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată;
b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul;
c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu."
La alineatul (3) al art. 35, se prevede că „în aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special următoarele acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
b) oferirea produselor sau comercializarea lor ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn;
c) importul sau exportul produselor sub acest semn;
d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate."
Din economia art. 35 a rezultat că titularul mărcii trebuie să ceară protejarea mărcii unei instanţe civile în situaţia în care terţii folosesc în activitatea comercială însemnele mărcii fără consimţământul titularului mărcii. Deci, nu orice activitate a unui terţ (oricare ar fi el) constituie infracţiune, ci doar a celor care desfăşoară activitate comercială, folosesc marca înregistrată pe produse ori servicii, fără a avea consimţământul titularului mărcii şi nici nu se conformează obligaţiilor legale şi interdicţiilor dispuse de instanţa civilă pentru protejarea mărcii înregistrate.
În acest sens este interpretat de instanţa de apel art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998.
În cauză, inculpatul nu a desfăşurat o activitate comercială în care să utilizeze mărcile înregistrate, nu a comercializat niciun produs dintre cele achiziţionate, nu a fot dispusă împotriva sa nicio interdicţie dintre cele prevăzute de art. 35 din lege.
A considera că „oferirea produselor..." prevăzută de art. 35 alin. (3) lit. b) din lege realizează (având în vedere susţinerea inculpatului pe parcursul procesului) conţinutul obiectiv al infracţiunii de contrafacere echivalează cu adăugarea la conţinutul normativ al infracţiunii de acte materiale neavute în vedere de legiuitor.
Că activitatea inculpatului se circumscrie ilicitului este real, dar nu a celui penal. Astfel, art. 17 din Legea nr. 344 din 29 octombrie 2005 prevede la litera a) că se constituie în contravenţie „fapta... deţinătorului mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul României mărfurile stabilite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală."
Astfel, s-a constatat că, în cauză, nu există nici infracţiunea de contrafacere prevăzută de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, cum a solicitat parchetul, motiv pentru care, solicitarea de schimbare a încadrării juridice nu a fost primită.
În privinţa apelului părţii civile s-a constatat că pentru considerentele expuse, achitarea inculpatului s-a dispus temeinic şi legal, iar în lipsa unei fapte penale, nu se poate reţine un prejudiciu material ori moral.
În cauză s-a dispus distrugerea mărfurilor, în temeiul art. 11 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din OUG nr. 100/2005, având în vedere că a fost încălcat dreptul de proprietate intelectuală recunoscut titularilor celor trei mărci înregistrate.
Pentru toate aceste considerente, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate în cauză, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea apelantei parte civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă P.A.R.D.S. reprezentat de S.C.A. „T. &T.", această din urmă recurentă, fără a arăta iniţial, în scris motivele de recurs.
În recursul declarat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat soluţiile instanţelor pentru nelegalitate sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, cu consecinţa greşitei achitări a acestuia, cazurile de casare menţionate fiind art. 3859 pct. 17 şi 18 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat conţinutul dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, astfel cum a fost modificată, art. 35 alin. (2), alin. (3) lit. b) din aceeaşi lege.
Din interpretarea sistematică a textelor de mai sus a rezultat că legiuitorul a înţeles să incrimineze nu numai operaţiunile prevăzute în dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (2) din legea mai sus menţionată, ci şi oferirea produselor, comercializarea sau deţinerea lor în acest scop.
Din situaţia de fapt expusă a rezultat că inculpatul a deţinut, fără consimţământul titularului, mai multe produse purtând însemnele mărcilor N., P. şi A. în vederea comercializării.
Activitatea comercială contă în producerea, circulaţia, distribuţia mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii de către orice persoană fizică.
Simplul fapt că inculpatul nu deţinea o societate comercială nu conduce la concluzia că acesta nu putea să desfăşoare o activitate comercială.
Desfăşurarea unei astfel de activităţi nu este indisolubil legată de existenţa unei societăţi comerciale.
Orice persoană fizică care deţine o anumită cantitate de produse în vederea comercializării ulterioare, desfăşoară un fapt de comerţ, intră în sfera noţiunii de comerciant, aşa cum este reglementată de art. 7 C. com.
Or, inculpatul a achiziţionat produsele din Turcia, deţinându-le în vederea comercializării, fapt ce a rezultat din cantitatea mare de produse, 304, precum şi din împrejurarea că acesta se deplasa foarte des în Turcia, astfel cum a rezultat din copia paşaportului, filele 70-76 d.u.p.
Cu prilejul audierii, inculpatul a arătat că a fost anterior, de mai multe ori, în Turcia şi a cumpărat diverse mărfuri, cum ar fi covoare şi alte obiecte, însă nu a putut preciza exact numărul rudelor pentru care a cumpărat produsele, dar a apreciat că sunt 15-20 de familii. A mai precizat că în familia lor se obişnuieşte ca atunci când unul pleacă în străinătate să cumpere produse pentru ceilalţi.
Martorul M.I.P. a declarat că inculpatul mergea în Turcia la 2 săptămâni, la o lună de zile şi aducea diferite produse, respectiv covoare, îmbrăcăminte.
În raport şi de această declaraţie, parchetul a considerat că susţinerile inculpatului, în sensul că produsele erau destinate rudelor, sunt nereale, faţă de deplasările foarte dese ale acestuia în Turcia şi de nevoile curente ale unei familii.
Chiar şi în condiţiile în care produsele erau destinate rudelor, vecinilor, având în vedere cantitatea şi faptul că inculpatul nu a menţionat că urmau să fie oferite în mod gratuit, se poate reţine că erau deţinute în scopul comercializării.
O dovadă în plus a faptul că bunurile erau destinate comercializării o reprezintă şi împrejurarea că inculpatul nu avea ocupaţie, astfel încât singura modalitate de obţinere a mijloacele materiale necesare traiului o reprezenta comercializare produselor pe care le achiziţiona din Turcia.
În consecinţă, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, întrucât este indubitabil că inculpatul a deţinut produsele contrafăcute în vederea comercializării.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a mai arătat că activitatea inculpatului se circumscrie ilicitului, dar nu a celui penal. S-a arătat în continuarea că art. 17 din Legea nr. 344 din 29 octombrie 2005, prevede la lit. a) că se constituie în contravenţie „fapta... deţinătorului mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul României mărfurile stabilite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.
Or, într-o astfel de situaţie, deşi, nefondat, s-ar fi impus ca temeiul achitării să fie cel reglementat de dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală şi nu cel prevăzut de art. 10 lit. d) din acelaşi cod, cum au reţinut cele două instanţe.
Pentru motivele invocate, parchetul a solicitat, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi pronunţarea unei hotărâri în sensul celor mai sus arătate.
La dosarul cauzei au fost depuse, fiind primite prin fax, în dublu exemplar, motivele de recurs formulate de recurenta parte civilă P.A.R.D.S., reprezentată de S.C.A. T. & T., aflate la filele 23-34 dosarul Înaltei Curţi.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta parte civilă prin reprezentant a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 18 C. proc. pen., criticând Decizia Curţii de Apel Bucureşti pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor instanţelor inferioare şi pe fondul a se dispune condamnarea inculpatului M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de contrafacere a mărcii P., infracţiune prevăzută şi pedepsită prin dispoziţiile art. 83 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, admiterea pretenţiilor civile şi menţinerea soluţiei în privinţa produselor contrafăcute.
Recurenta parte civilă consideră că soluţia Curţii de Apel Bucureşti de respingere a apelurilor, întrucât produsele nu au fost puse în circulaţie prin expunere la vânzare, ci au fost descoperite şi indisponibilizate imediat după intrarea în ţară, este total neîntemeiată şi nelegală.
S-a mai arătat că ambele soluţii pronunţate, atât de Tribunalul Giurgiu, cât şi cea a Curţii de Apel Bucureşti este total nelegală, în cauză existând elementul material al laturii obiective al infracţiunii de contrafacere, inculpatul fiind surprins transportând produse ce purtau însemnele mărcii P. pe teritoriul României, produse ce urmau a fi comercializate ulterior.
Simplul fapt că inculpatul nu deţinea o societate comercială nu conduce la concluzia că acesta nu putea desfăşura o activitate comercială. Desfăşurarea unei astfel de activităţi nefiind indisolubil legată de existenţa unei societăţi comerciale.
Această punere în circulaţie, care s-a realizat pe teritoriul României prin faptul că bunurile au tranzitat această ţară, nu se referă doar la comercializare, ci la orice act care presupune ajungere bunurilor la consumatori, inclusiv transportarea lor pe teritoriul unei ţări.
Punerea în circulaţie a unor mărfuri prin tranzitarea lor pe teritoriul unei ţări este asimilată unui act de comerţ pe care titularul unui drept de proprietate intelectuală îl poate interzice terţilor. Tranzitarea reprezintă „transportul mărfurilor străine de la un birou vamal la alt birou vamal" (art. 97 din Legea nr. 141/1997).
Împotriva acestui act de comerţ titularul unei mărci se poate apăra printr-o acţiune penală.
În realitate, spaţiul reprezentat de teritoriul vamal se încadrează în definiţia noţiunii de teritoriu, astfel cum este el a fost redat de art. 142 C. pen. „întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu solul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia."
Recurenta parte civilă, prin reprezentant apreciază că în cazul de faţă s-a realizat o punerea în circulaţie, având în vedere că inculpatul a fost surprins de către autorităţi în timp ce transporta o mare cantitate de produse. A considera contrariul înseamnă că orice persoană asupra căreia se găsesc bunuri a căror deţinere, comercializare, transport este interzisă să fie achitată pe motiv că nu s-a realizat o punere în circulaţie, bunurile neajungând la consumatori dat fiind faptul că acestea au fost reţinute de autorităţi.
Având în vedere numărul total de produse reţinute de la inculpat, de către autorităţi, respectiv 304 de produse, nu poate fi acceptată apărarea că aceste bunuri ar fi destinate consumului propriu. Aceste bunuri au caracter comercial şi este inutil să se pună sub semnul întrebării destinaţia unei cantităţi atât de mari de produse. Ea excede cu mult numărul de bunuri de acest fel necesar uzului personal al unui individ. A rezultat, fără îndoială, că aceste bunuri erau destinate a fi valorificate, în scopul obţinerii unui profit, cu eludarea dispoziţiilor legale, ceea ce înseamnă că aceste produse u un caracter comercial.
Mai mult, potrivit declaraţiei inculpatului dată în faţa instanţei de judecată, aflată la fila 31 a dosarului de fond acesta a recunoscut că personal el nu are o societate sau asociaţie familială, dar mama lui are o societate comercială. Aşadar, având în vedere ieşirea repetată din ţară a inculpatului, faptul că însăşi mama acestuia este administratorul unei societăţi comerciale, dar şi numărul foarte mare de produse găsite asupra inculpatului se consideră că nu poate fi pusă la îndoială intenţia inculpatului de a comercializa bunurile importate.
Este destul de greu de crezut că inculpatul mergea în străinătate în vedere achiziţionării de produse pentru a le folosi pentru consum propriu sau pentru a le face cadou rudelor, celor 15-20 de familii.
Recurenta parte civilă consideră că aceste susţineri sunt puerile şi greu de crezut. Inculpatul importa frecvent în vederea comercializării produse ce purtau însemnele unor mărci de reume în vederea obţinerii de profit, acest fapt fiind deja dovedit din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
De asemenea s-a mai precizat că regimul juridic al bunurilor introduse sau scoase din ţară de către persoanele fizice este foarte clar stabilit în actele normative incidente în cauză, fiind invocate dispoziţiile art. 131 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al Românei, art. 45 care prevăd în mod expres situaţiile de scutiere de plată a drepturilor de import pentru bunurile conţinute în bagajele personale ale călătorilor.
Din interpretarea dispoziţiilor legale de mai sus a rezultat că bunurile ce exced cantităţile impuse de lege, vor face obiectul unor operaţiuni de import pentru care va fi necesară plat taxelor corespunzătoare de import.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus, un umăr de 304 produse, dacă este să luăm în calcul toate bunurile importate de inculpat, mărfuri ce au fost reţinute de autorităţi de la acesta, este o cantitate ce depăşeşte limitele impuse de lege, astfel că introducere în ţară a acestor mărfuri este, fără îndoială, un act de import.
Într-o situaţie similară, respectiv dosarul nr. 4279/121/2006 când inculpatul A.R. a fost surprins de autorităţile vamale importând 5844 bunuri purtând fără drept însemnele mărcii P., deşi bunurile au fost reţinute în vamă, Tribunalul Galaţi l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 1500 lei, iar în apel Curtea de Apel Galaţi a acordat părţii civile P.A.R.D.P. daune morale în cuantum de 3000 Euro.
Aşadar, în situaţii similare, când, deşi bunurile au fost reţinut în vamă, instanţele au aplicat inculpaţilor pedepse penale pentru săvârşirea infracţiunii de contrafacere, instanţele constatând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de contrafacere.
Un al doilea motiv de recurs vizează greşita respingere, ca nefondate, a pretenţiilor civile, considerându-se că subscrisei P.A.G.R.D.S. nu i s-a produs niciun prejudiciu.
În legătură cu prejudiciul creat companiei P.A.R.D.S., importarea în vedere comercializării a unor produse ce purtau fără drept însemne identice/similare mărcii P., prejudiciază în mod evident titularul mărcii, indiferent de numărul de produse, acesta pierzând în acest fel veniturile pe care le-ar fi obţinut dacă produsele cumpărate ar fi fost originale, fiind autorizate să poarte marca P.
De asemenea, nu se poate vorbi numai de un prejudiciu material cauzat de neachiziţionarea de către consumatori produselor, purtând marca P. în mod autorizat, ci şi de un prejudiciu moral. Astfel, folosirea mării P. de către persoane neautorizate duce la o diluare a mărcii, care are efect pe termen lung în privinţa vânărilor către consumatorii direcţi. Aceştia renunţă să mai achiziţioneze produse purtând în mod autorizat marc P., deoarece, dintr-o marcă menită să identifice nişte produse d o calitate deosebită, care se adresează unui anumit tip de consumator, se ajunge ca această si fie asociată cu produse de o calitate îndoielnică. Această diluare a mărcii poate fi oprită numai prin activitatea susţinut a titularului acesteia de a preveni şi sancţiona faptele de contrafacere, în acest fel consumatorii simţindu-se protejaţi la achiziţionarea produselor purtând marca P.
De altfel, instanţele au început să acorde acest prejudiciu, considerând în mod justificat faptul că titularul de marcă este prejudiciat prin punerea în circulaţie de produse contrafăcute.
Mai mult prin art. 83 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, legiuitorul sancţionează săvârşirea de către un terţ a oricărui act prevăzut de art. 35 alin. (2), respectiv importul, oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop, fără consimţământul titularului mărcii, independent de existenţa unui prejudiciu. Astfel, legiuitorul înţelege că prejudiciul creat prin folosirea fără drept a unei mărci este cert, subînţeles, astfel că nu mai consideră necesar să fie reluat în acest text. De altfel, doctrina a subliniat faptul că dispoziţiile art. 83 „nu trebuie privit izolat de restul Legii nr. 84/1998, o interpretare corectă a acestora putându-se face numai în concordanţă cu prevederile art. 35: legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de contrafacere de producerea unei pagube."
În privinţa laturii civile potrivit dispoziţiilor OUG 100/2005 şi anume: „Art. 14 alin. (1) La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite. (2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză. (3) Când persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat a desfăşurat o activitate de contrafacere, cu intenţie, instanţa judecătorească competentă poate să ordone acoperirea beneficiilor sau plata daunelor-interese susceptibile a fi prestabilite."
Aşadar pentru acordarea despăgubirilor materiale şi morale instanţa va trebui să ţină cont de principiul reparării integrale a prejudiciului urmând a fi acoperit nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat de titularul mărcii (lucrum cessans ).
Recurenta parte civilă prin reprezentant a menţionat faptul că având în vedere argumentele detaliate mai sus, consideră că în cauză s-a realizat o punere în circulaţie prin simpla transportate în vedere comercializarea, inculpatul neputându-se exonera de faptă, invocând că nu cunoştea faptul că bunurile ar fi contrafăcute.
La termenul de judecată de la 11 decembrie 2008, Înalta Curte a apreciat ca întemeiată cererea de amânare formulată de intimatul inculpat, pentru a i se da posibilitatea acestuia să-şi angajeze apărător, mânând cauza la 12 februarie 2009, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data arătată, aflată la fila 35 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de judecată de la 12 februarie 2009, Înalta Curte faţă de lipsa de procedură cu intimata parte civilă A. AG şi apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de apărătorul intimatului inculpat, în vederea pregătirii apărării a amânat cauza la 26 martie 2009, punând în vedere apărătorului ales al inculpatului să facă demersuri pentru prezentarea acestuia în faţa instanţei, în vederea ascultării sale.
La termenul de judecată de la 26 martie 2009, Înalta Curte, faţă de imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales al intimatului inculpat dovedită cu acte medicale a amânat cauza la 23 aprilie 2009.
La termenul de astăzi, s-a prezentat intimatul inculpat M.C.F. şi asistat de apărător ales, avocat V.E., lipsind recurenta parte civilă P.A.R.D.S. şi intimatele părţi civile SC N.I. LTD reprezentată prin Societatea de Avocaţi R.D. şi asociaţii şi A. AG prin mandatar F.& P., procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Înalta Curte a pus în discuţie necesitatea ascultării intimatului inculpat, în raport cu motivele de recurs ale parchetului.
Reprezentantul Ministerului Public a precizat că înţelege să susţină din motivele scrise de recurs, doar aspectele legate de schimbarea temeiului achitării, greşit reţinut de instanţe.
Faţă de această precizare făcută în şedinţă publică, Înalta Curte a apreciat că se impune ascultarea intimatului inculpat, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene, aducând, totodată la cunoştinţa acestuia prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Intimatul inculpat, conştientizând drepturile şi garanţiile procesuale a arătat că nu doreşte să dea declaraţie în această fază procesuală, uzând de dreptul la tăcere.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la recursul declarat, în dezbateri, în limitele precizate oral a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi rejudecând cauza, achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., motivând că, deşi în considerentele hotărârii pronunţate, se reţine că fapta inculpatului se circumscrie ilicitului contravenţional, în dispozitiv s-a dispus achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar referitor la recursul părţii civile a pus concluzii de respingere, ca nefondat, pe de-o parte, fiind nemotivat, iar, pe de altă parte, în raport cu temeiul invocat, soluţiile instanţelor se validează în ce priveşte latura civilă.
Apărătorul recurentului inculpat, având cuvântul asupra recursului parchetului în limitele precizate a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea hotărârilor atacate, ca temeinice şi legale, arătând că, în mod corect s-a reţinut că faptei îi lipseşte latura obiectivă, întrucât nu este realizat elementul material al vreuneia dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului. De asemenea, acelaşi apărător a mai susţinut că raportarea, în considerentele deciziei instanţei de apel, la o posibilă incidenţă art. 17 lit. a) din Legea nr. 344/2005 nu echivalează cu o obligaţie a instanţei de a dispune achitarea, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., fiind vorba despre o referire la o posibilă incidenţă a textului menţionat, pentru a argumenta că fapta nu intră în sfera ilicitului penal.
În ceea ce priveşte recursul părţii civile a pus concluzii de respingere, ca nemotivat şi neîntemeiat, întrucât nu există un prejudiciu.
Poziţia intimatului inculpat, din ultimul cuvânt a fost consemnată n detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de recurenta parte civilă P.A.R.D.S. reprezentat de S.C. T. & T. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate, care au fost precizate oral în limitele arătate, în ceea ce priveşte recursul parchetului, de către reprezentantul Ministerului Public ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. referitor la recursul parchetului şi art. 3859 pct. 17 şi 18 din acelaşi cod, în ceea ce priveşte recursul părţii civile, Înalta Curte constată, atât recursul parchetului, cât şi recursul părţii civile, ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în limitele precizate oral, de către reprezentantul Ministerului Public:
Din analiza cauzei rezultă că instanţa de apel în mod corect şi-a însuşit argumente primei instanţe, iar, la rândul său, în baza propriului examen, asupra mijloacelor de probă administrate, în primă instanţă şi a declaraţiei intimatului inculpat M.C.F., dată în apel (fila 46 dosarul curţii de apel), în mod judicios şi motivat a stabilit nevinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, respectiv art. 5 lit. b) din Legea nr. 11/1991, art. 83 lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Astfel, instanţa de apel a reiterat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă şi a făcut referire la susţinerile constante ale inculpatului, inclusiv la audierea din apel, că produsele Ie-a achiziţionat din Turcia, la preţuri importante, care nu l-au determinat să creadă că nu ar fi mărfuri originale, ori contrafăcute, iar achiziţionarea a făcut-o nu în scopul comercializării, ci pentru familia sa şi rudele sale.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut dovada că inculpatul a achiziţionat mărfurile pentru comercializare, iar din verificările făcute nu a rezultat existenţa vreunei firme de comerţ în care să figureze inculpatul în vreo calitate. Faptul că mama inculpatului are o societate comercială, nu poate conduce la constatarea că inculpatul ar fi procurat produsele în scopul comercializării prin firma mamei sale, în cauză nefiind făcută nicio dovadă în acest sens.
Totodată, instanţa de apel, examinând solicitarea formulată în apelul parchetului cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, în raport cu mijloacele de probă administrate din care a rezultat contribuţia concretă a inculpatului, în mod temeinic motivat a stabilit că inculpatul M.C.F. nu a desfăşurat o activitate comercială în care să utilizeze mărcile înregistrate, nu a comercializat niciun produs dintre cele achiziţionate, nu s-a dispus împotriva sa nicio interdicţie dintre cele prevăzute de art. 35 din actul normativ arătat, aşa încât nu a fost realizat conţinutul obiectiv al infracţiunii de contrafacere, aşa încât nu s-ar putea reţine încadrarea juridică solicitată în sarcina inculpatului şi nici vinovăţia inculpatului pentru o asemenea faptă.
Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra materialului probator administrat, în raport cu motivul de recurs la parchetului aşa cum a fost precizat oral, respectiv asupra greşitului temei al achitării inculpatului M.C.F. şi anume dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în loc de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din acelaşi cod, faţă de considerentele deciziei atacate care ar evidenţia circumscrierea faptei inculpatului nu în sfera ilicitului penal, ci a celui contravenţional, respectiv în art. 17 din Legea nr. 344 din 29 octombrie 2005 care prevede că la litera a) că se constituie în contravenţie „fapta...deţinătorului mărfurilor de a introduce sau scoate de pe teritoriul Românei mărfurile stabilite că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.", consideră critica formulată ca fiind nefondată.
Înalta Curte constată că din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal şi anume din procesul-verbal de cercetare la faţa locului (filele 7-9 dosarul parchetului), procesul-verbal de numărare produse textule (fila 9 dosarul parchetului), declaraţiile inculpatului M.C.F. (filele 12-13 dosarul parchetului, fila 31 dosarul tribunalului, fila 46 dosarul curţii de apel), declaraţiile martorilor R.D.I. (filele 10 dosarul parchetului şi fila 57 dosarul tribunalului), M.I.P. (fila 58 dosarul tribunalului), din care a rezultat că inculpatul M.C.F. a cumpărat obiectele de îmbrăcăminte fără a avea reprezentarea că acestea sunt contrafăcute, intenţia de achiziţionare a bunurilor fiind în interes personal, pentru familie, rude şi prieteni şi nicidecum de revânzare, neavând caracter comercial, aşa încât nici obiectiv şi nici subiectiv nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată şi a căror reflectare se regăseşte în temeiul de drept al achitării circumscris prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) din acelaşi cod „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii".
Astfel, în sensul celor mai sus arătate, rezultă din declaraţiile inculpatului M.C.F. care a arătat că „...Am fost în Turcia cu 2 prieteni pentru a cumpăra articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru noi, prieteni şi rude cu autoturismul unui prieten R.D.I.. După ce am trecut de vamă, la intrarea în ţară am fost opriţi de un echipaj de poliţie pentru control. în urma controlului au fost descoperite produsele pe care le cumpărasem din Turcia, respectiv tricouri, tenişi, adidaşi, inscripţionate N., P. şi A. Echipajul de poliţie mi-a cerut factura pentru bunurile cumpărate din Turcia, iar eu le-am spus că nu am primit factură de la vânzător... Precizez că produsele îmi aparţineau mie, iar R.D.I. a mers cu mine ca să-mi asigure transportul şi l-am plătit pentru acest lucru. Precizez că eu am crezut că produsele sunt bune şi nu contrafăcute. Precizez că preţul unei perechi de adidaşi inscripţionaţi N. era de circa 100 dolari, ar pentru că am negociat cu vânzătorul şi an luat o cantitate mai mare mi Ie-a vândut cu 60 dolari bucata. Treningurile pe care le-am cumpărat erau vândute cu 120 dolari bucata, dat am negociat cu vânzătorul , dar mi l-a lăsat mai ieftin cred că 85 dolari bucata. De asemenea tricourile le-am cumpărat 35-40 dolari bucata, iar pentru cantităţi mai mici se vindeau la 50-60 dolari bucata. Precizez că am fost şi anterior de mai multe ori în Turcia şi am cumpărat diverse mărfuri cum ar fi covoare şi alte obiecte pentru casă...Nu pot să precizez exact numărul rudelor pe care le am pentru care am cumpărat produsele, dar apreciez că sunt 15-20 familii. În neamul nostru se obişnuieşte că atunci când unul pleacă în străinătate să cumpere produse pentru ceilalţi, la rugămintea acestora şi dacă îmi şi dădeau bani pentru achiziţionarea respectivelor bunuri..." (declaraţia de la fila 31 dosarul tribunalului).
Martorul R.D.I. în declaraţia dată, în primă instanţă (fila 57 dosarul tribunalului), a arătat că „... Am fost cu inculpatul în luna septembrie la Istanbul cu maşina mea RENAULT scenic cu nr. de înmatriculare, la cumpărături. Eu am fost în scop turistic, iar inculpatul pentru cumpărături. La plecarea din Istanbul acesta a cumpărat mai multe lucruri, atât pentru el pentru casă şi pentru familie, respectiv: adidaşi, geci, cămăşi, treninguri care erau inscripţionate P., N., nu ştiu dacă şi A. Marfa a fost cumpărată doar de inculpat, iar eu nu am cumpărat nimic. Nu pot preciza numărul de bucăţi şi sortimentele cumpărate de inculpatul M.C. din Istanbul. S-a efectuat controlul vamal, iar după ce am trecut de vamă am fost opriţi de organele de poliţie care ne-au cerut actele de provenienţă a mărfii. Inculpatul nu a putut prezenta niciun document de provenienţă a mărfii, iar eu am prezentat documente care atestau dreptul de conducere, respectiv permisul, certificatul de înmatriculare, actul de identitate şi alte acte ale autoturismului...în Turcia l-am întrebat ce a cumpărat, iar acesta mi-a spus că a cumpărat produse pentru familie, respectiv îmbrăcăminte. Nu ştiu de unde a cumpărat inculpatul mărfurile din magazin sau din bazar, întrucât eu am stat la maşină în parcare...Precizez că RENAULT SCENIC este o maşină normală de pasageri cu 5 locuri, iar toată marfa cumpărată de inculpat a fost depozitată în portbagaj, iar în habitaclul maşinii nu a fost depozitată niciun fel de marfă.".
Martorul M.I. Paul, în declaraţia dată, în primă instanţă (fila 58 dosarul tribunalului ) a menţionat că „...Din auzite ştiu că acest a mai adus şi îmbrăcăminte pentru rudele lui. Pentru rude ştiu că a adus treninguri, adidaşi şi tricouri. La verii lui am văzut nişte treninguri inscripţionate P.".
Astfel, Înalta Curte constată că referirea instanţei de apel la sfera ilicitului contravenţional nu are decât valoarea unui argument suplimentar în susţinerea lipsei caracterului penal al faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, a căror analiză sub aspectul conţinutului constitutiv obiectiv şi subiectiv a prevalat, aşa încât nu ar putea conduce la schimbarea temeiului achitării în dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.
De altfel, instanţa de apel nici nu a examinat în concret activitatea inculpatului prin prisma contravenţiei invocate, a îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 17 din Legea nr. 344/2005, în raport cu conţinutul efectiv al mijloacelor de probă administrate, situaţie care ar fi putut echivala, în raport cu soluţia dispusă în cauză o contradicţie, însă aceasta nu se regăseşte în cauză.
Aşadar, Înalta Curte consideră că între percepţia materialului probator administrat de către judecători şi soluţiile dispuse nu există vădite şi esenţiale neconcordanţe, nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., critica parchetului în limitele precizate, fiind nefondată.
Referitor la recursul declarat de recurenta parte civilă P.A.R.D.S. reprezentat de S.C.A. „T. & T." împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte constată că este nefondat.
Din examinarea cauzei, aşa cum s-a arătat şi în considerentele la recursul parchetului, din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, în mod legal şi temeinic s-a stabilit nevinovăţia inculpatului M.C.F. în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi nici a infracţiunii de contrafacere prevăzută de art. 83 alin. (2) raportat la art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, aşa cum s-a solicitat în apel schimbarea încadrării juridice, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte constată că în cauză ambele instanţe au analizat, efectiv, actele concrete efectuate de către inculpatul M.C.F., prin prisma conţinuturilor constitutive ale infracţiunilor pretins a fi comise şi în mod corect s-a stabilit, în baza evaluării coroborate a materialului probator administrat, că acesta a cumpărat obiectele de îmbrăcăminte arătate şi în mod efectiv cele 4 treninguri şi 80 bucăţi de tricouri P. din Turcia, în interes personal, pentru familie, rude şi prieteni, necunoscând că acestea erau contrafăcute, neavând intenţia de a le comercializa, respectiv de a le oferi spre vânzare, nici nu le-au pus în circulaţie, fiind depistat imediat după punctul vamal, aşa încât nu a adus niciun prejudiciu material şi moral titularului mărcii P.
Înalta Curte constată că inculpatul M.C.F., prin cumpărarea celor 4 treninguri şi 80 de tricouri a căror marcă P. era contrafăcută, situaţie necunoscută de către inculpat, în interes personal, nu îndeplineşte calitatea de comerciant, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7 C. com. şi anume „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită", rezultând că persoana fizică pentru a dobândi calitatea arătată trebuie să săvârşească fapte de comerţ şi să săvârşească fapte de comerţ ca o profesiune obişnuită.
De asemenea, faptele de comerţ la rândul lor sunt obiective, respectiv acestea sunt determinate şi produc efecte juridice în temeiul legii, independent de calitatea persoanei care le săvârşeşte, comerciant sau necomerciant, în timp ce faptele de comerţ subiective sunt acelea care dobândesc caracter comercial datorită săvârşirii lor de către o persoană care are calitatea de comerciant.
În condiţiile art. 3 pct. 1 C. com, sunt fapte de comerţ „cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor li lucrat, spre a se revinde, ori numai spre a se închiria;...".
Aşadar, din materialul probator administrat rezultă că inculpatul M.F.C. nu este comerciant în accepţiunea mai sus arătată, deoarece a fost depistat la un singur control, întâmplător, având cantitatea de 4 treninguri şi 80 de tricouri P., cărei marcă contrafăcută, împrejurare necunoscută de către inculpat, aşa cum de altfel a arătat, în raport cu preţurile arătate şi negociate, la momentul achiziţionării, acesta neefectuând, deci acte de comerţ ca o profesiune obişnuită şi nu a oferit spre revânzare obiectele arătate, achiziţionate, acestea fiind cumpărate în interes personal şi familial.
Aspectele că inculpatul a fost şi cu alte ocazii în Turcia şi a achiziţionat mărfuri, precum şi că mama sa are o societate comercială, menţionate de inculpat în declaraţia dată în primă instanţă nu pot fi reţinute că ar putea conduce la stabilirea calităţii de comerciant al inculpatului sau că ar reprezenta operaţiuni de comerţ, prin punere în circulaţie sau oferire spre revânzare, atâta timp cât nu s-a făcut dovada intenţiei de revânzare nici la cumpărare şi nici a existenţei efective a vreunei vânzări către societatea mamei sale.
De altfel, nici cantitatea de tricouri, respectiv 4 treninguri şi 80 de bucăţi a căror marcă P. era contrafăcută nu este foarte mare, aşa încât nu este de natură a constitui o activitate comercială.
Aşadar, nefiind făcută dovada caracterului comercial al cumpărării şi revânzării comerciale a obiectelor arătate, neexistând intenţia de revânzare la data cumpărării, ci dimpotrivă cumpărarea s-a realizat pentru uzul personal şi membrii de familie, rude, prieteni constituie un act juridic civil, care nu i se poate conferi nici accepţiunile infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi nici a celei prevăzute la art. 83 din Legea nr. 84/1998, aşa încât apărările invocate de recurenta parte civilă prin reprezentant sub aspectul conţinutului infracţiunii arătate nu sunt fondate, iar cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., nu este aplicabil.
Înalta Curte constată că nici sub aspect civil, nu pot avute în vedere criticile şi respectiv solicitările formulate, întrucât din materialul probator administrat a rezultat că cele 80 de tricouri, având marca P. contrafăcută nu au fost puse în circulaţie, aşa încât nu au fost în niciun fel valorificate comercial, fiind achiziţionate în interes personal şi familial, inculpatul, neavând cunoştinţă că acest produs avea marca contrafăcută, aşa încât nu fost produs niciun fel de prejudiciu, fie material, fie moral, părţii civile, aşa încât nici cea de-a doua critică formulată nu este fondată şi nici incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de recurenta parte civilă P.A.R.D.S., reprezentat de S.C.A „T. & T.", împotriva deciziei penale nr. 227 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe intimatul inculpat M.C.F.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurenta parte civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de recurenta parte civilă P.A.R.D.S., reprezentat de S.C.A „T. & T.", împotriva deciziei penale nr. 227 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe intimatul inculpat M.C.F.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1485/2009. Penal. Denunţarea calomnioasă... | ICCJ. Decizia nr. 1507/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
