ICCJ. Decizia nr. 1536/2009. Penal. Ucidere din culpă (art.178 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1536/2009
Dosar nr.2645/1/2009
Şedinţa publică din27 aprilie 2009
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 9 martie 2009, pronunţată în dosarul nr. 5119/221/2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, instanţă de recurs, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (6), art. 327 alin. (3) C. proc. pen., ridicate de partea civilă recurentă C.A.
În baza art. 303 alin. (6) C. proc. pen., a suspendat judecata recursurilor declarate de Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi partea civilă C.A. împotriva deciziei penale nr. 349/ A din 12 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia penală, în dosar nr. 5119/221/2006, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (6), art. 327 alin. (3) C. proc. pen., ridicate de partea civilă recurentă C.A.
A respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 51 alin. (1), raportat la art. 48, art. 40 din Legea nr. 304/2004, art. 123 lit. c) şi art. 124 C. proc. pen., formulată de partea civilă recurentă C.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele: Recurenta parte civilă C.A. a invocat excepţiile de neconstituţionalitate ale:
- art. 40 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, raportat la art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3), art. 37 alin. (1), art. 39 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 142 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, toate aceste dispoziţii fiind contrare art. 123 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, 21 şi 24 alin. (1) din Constituţia României;
- art. 327 alin. (3) C. proc. pen., dispoziţie contrară art. 24 alin. (1), art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României;
- art. 124 alin. (1) C. proc. pen., dispoziţie contrară art. 24 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României;
- art. 123 lit. c) C. proc. pen., dispoziţie contrară art. 1 alin. (4) şi (5), art. 123 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României;
- art. 52 alin. (6) C. proc. pen., dispoziţie contrară art. 24 alin. (1) şi art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţia României;
- art. 51 alin. (1) raportat la art. 48 C. proc. pen., dispoziţii contrare art. 24 alin. (1) şi art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţia României.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 40 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 se arată că acest articol raportat la celelalte indicate din aceeaşi lege are legătură cu cauza deoarece în speţă o cauză cu o victimă minoră, se judecă la instanţa de fond în complet specializat în penal, în baza art. 433 C. proc. pen., privind compunerea instanţei, în apel aceeaşi regulă, iar la Curtea de Apel la secţia specializată pentru minori şi familie, iar cadrul legal privind instanţele pentru minori şi familie din România este asigurat de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, modificată prin Legea nr. 247/2005, care, la art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) şi art. 39, stipulează că pot fi înfiinţate secţii sau complete specializate în cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel. Instanţele judecătoreşti care au decis să înfiinţeze secţii specializate, în ţară fiind cinci curţi de apel (Alba Iulia, Craiova, Galaţi, Iaşi şi Suceava) şi una la tribunalul Dolj şi nu există asemenea secţii la nivel de judecătorii, singurul tribunal specializat fiind cel din Braşov, înfiinţat în anul 2004, iar cele mai multe instanţe au optat pentru înfiinţarea, în cadrul secţiilor penale sau civile, a unor complete specializate care soluţionează probleme de justiţie juvenilă (în cauze penale) sau cauze de dreptul familiei, dintre care unele implică minori (cauze civile).
Susţine că lăsând la latitudinea colegiilor de conducere de a propune înfiinţarea acestor secţii sau complete specializate, se aduce atingere prevederilor constituţionale menţionate mai sus şi încalcă normele constituţionale privind rolul C.S.M. si al Ministerului Justiţiei.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 327 alin. (3) C. proc. pen., se susţine că prin neascultarea martorilor în faza de judecata se încalcă pe lângă principiul nemijlocirii şi dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, iar dreptul apărării este restrâns într-o maniera incompatibila cu art. 6 din C.E.D.O. şi prevederile constituţionale, daca o hotărâre se bazează pe declaraţii de martori depuse in faza de urmărire penală, limitând dreptul de a pune întrebări martorilor.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 124 alin. (l) C. proc. pen., se susţine că prin Decizia nr. 143 din 5 octombrie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 120 alin. (5) C. proc. pen. (M. Of. nr. 585/30.11.1999), Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 120 alin. (5) C. proc. pen., contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul la apărare este garantat", iar în motivarea deciziei se arată că: neparticiparea, la efectuarea expertizei, a expertului recomandat de partea interesată nu poate fi compensată prin dreptul acesteia de a cere, ulterior, explicaţii asupra raportului de expertiză sau completarea expertizei incomplete ori efectuarea unei noi expertize, atunci când apreciază că expertiza nu a fost efectuată cu competenţă profesională şi în mod corect.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 123 lit. c) C. proc. pen., se susţine că investirea expertului de a-şi spune părerea asupra obiectului expertizei, este o încălcare a competentei atribuită judecătorului, şi o activitate discreţionară, în sensul că expertul îşi însuşeşte atribuţii de organ de urmărire penală sau de judecată, şi aşa cum prevăd dispoziţiile art. 113 alin. (1) C. proc. pen., la care se raportează procedura expertizei prevăzuta de art. 118 alin. (1) C. proc. pen., expertul răspunde la întrebările formulate de orcanul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Prin aceasta posibilitate prevăzuta de art. 123 lit. c) C. proc. pen., ca expertul să-şi exprime părerea asupra obiectului expertizei, poate fi considerata o ingerinţa în actul de justiţie, a unui executant auxiliar sistemului judiciar în activitatea autorităţii judecătoreşti, încălcând astfel şi prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Expertiza şi concluziile expertului au o putere probatorie. Însă dreptul de a judeca şi hotărî rămâne un atribut integral al instanţei, în baza respectării principiului fundamental al intimei convingeri a judecătorului.
Arată că în prezenta cauză prin materialul probator făcut prin cele patru expertize, nu i s-a permis părţii să participe la expertiză şi nu i s-a primit raportul de expertiză, primele trei expertize sunt nule, iar a patra care este legală nu este luată în considerare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 52 alin. (6) C. proc. pen., se susţine că cererea de recuzare poate fi atacată odată cu fondul, dar în faza de recurs, aceasta rămâne fără cale de atac.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) raportat la art. 48 C. pen., se susţine că acest text de lege limitează accesul persoanelor la justiţie în contradicţie şi cu art. 6 din C.E.D.O. prin inserarea limitativ a cauzelor de incompatibilitate privind judecătorul.
În noul Cod de procedură penală se află inserat la art. 63 „Incompatibilitatea judecătorului" şi motivul prevăzut la alin. (1) lit. f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
Mai arată că s-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la repartizare aleatorie, întrucât secţia pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia este formată dintr-un singur complet de judecată, iar pentru o repartizare aleatorie trebuie să existe cel puţin două complete de judecată, motiv pentru care susţine că acest dosar a fost direcţionat.
De asemenea, mai arată că nu au fost audiaţi martorii care au fost în căruţă, nu li s-a permis să participe la expertiză, şi nu li s-a primit raportul de expertiză, încălcându-se dreptul la apărare.
Examinând excepţiile de neconstituţionalitate invocate, Curtea reţine următoarele :
În ce priveşte dispoziţiile art. 40 raportat la art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3), art. 37 alin. (1), art. 39 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 142 alin. (l) din Legea nr. 304/2004, Curtea arată că articolele menţionate se apreciază ca neavând legătură cu speţa dedusă judecăţii, iar excepţia nu este utilă şi pertinentă. Este dreptul statului de a organiza activitatea judiciară iar faptul că o secţie sau alta a unei instanţe judecă în limita competenţelor stabilite de lege nu este de natură a aduce atingere vreunui drept de orice natură al justiţiabililor.
În ce priveşte dispoziţiile art. 123 lit. c) şi art. 124 alin. (1) C. proc. pen., Curtea apreciază că nici aceste excepţii nu au legătură cu cauza, nu sunt utile şi pertinente. Motivările făcute pentru ridicarea acestor excepţii au legătură cu fondul cauzei şi cu aprecierea probelor de către instanţele care au pronunţat soluţiile în fond şi apel în speţa prezentă, astfel că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale sub aceste aspecte.
În ce priveşte dispoziţiile art. 51 alin. (1) raportat, la art. 48 C. proc. pen., nici acestea nu au legătură cu prezenta cauză, în conţinutul acestor articole enumerându-se cazurile de incompatibilitate a judecătorului şi posibilitatea unei părţi de a recuza judecătorul atunci când acesta se află întruna din situaţiile arătate de art. 48 C. proc. pen., împrejurarea că vreuna din părţi apreciază că judecătorul nu ar fi imparţial dar nu poate indica nici o cauză de incompatibilitate, are legătură cu fondul cauzei şi reflectă opinia subiectivă a părţii iar nu încălcarea vreunui drept.
În ce priveşte dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen., acesta are următorul cuprins: „Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei."
Verificând excepţia prin prisma condiţiilor cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a constatat că aceasta este admisibilă.
Astfel, neconstituţionalitatea vizează o lege în vigoare, prevederea invocată nu a fost constatată ca neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi respectiva prevedere are legătură cu soluţionarea cauzei fiind vorba de un mijloc de probă administrat în cauză.
Cât priveşte temeinicia excepţiei, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce vor urma:
În noţiunea mai largă de drept la un proces echitabil consacrat prin dispoziţiile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. şi art. 2 alin. (3), art. 24, art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României este cuprins şi principiul egalităţii armelor, ce semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procesului în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu celelalte.
Dispoziţia legală supusă criticii de neconstituţionalitate nu este de natură să înfrângă acest principiu prin faptul citirii declaraţiilor unor martori audiaţi în faza de urmărire penală, dacă audierea acestora în faţa instanţei nu mai este posibilă. Dispoziţia legală criticată nu contravine dreptului constituţional la apărare, prevăzut în art. 24. Această dispoziţie se aplică în situaţii obiective excepţionale, în care martorul audiat în faza de urmărire penală nu se mai poate prezenta pentru a fi audiat în faţa instanţei de judecată. Ea nu contravine dreptului constituţional la apărare, întrucât inculpatul a avut posibilitatea de a se confrunta cu martorul în faza urmăririi penale. Potrivit art. 172 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale apărătorul părţii are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, inclusiv la audierea martorilor. În situaţia în care martorul nu a fost audiat în prezenţa sa, apărătorul are dreptul de a solicita reaudierea acestuia, inclusiv cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală. Dacă partea este nemulţumită de dispoziţia instanţei în aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen., poate ataca hotărârea prin căile de atac, astfel că nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare şi nici dreptul la un proces echitabil prevăzut în art. 20, art. 21 alin. (3) si art. 24 din Constituţie şi, respectiv, în art. 6 din C.A.D.O.L.F.
Dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen., referitoare la procedura de urmat în situaţia în care ascultarea martorului nu este posibilă, nu sunt contrare nici prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare şi nici celor din pacte şi convenţii internaţionale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. în situaţia în care martorul nu se mai poate prezenta pentru a fi audiat în instanţă, punerea în discuţie şi valorificarea declaraţiei date de acesta în cursul urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legale, nu poate afecta dreptul la apărare al vreunei părţi din proces, deoarece aceasta a avut posibilitatea să cunoască această declaraţie în cursul urmăririi penale, iar dacă se consideră prejudiciată, poate folosi împotriva hotărârii judecătoreşti căile de atac prevăzute de lege.
Dispoziţiile acestui articol au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, cu o motivare asemănătoare şi prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale. Astfel, cu prilejul pronunţării deciziei nr. 704 din 11 septembrie 2007 (M. Of. nr. 712/22.10.2007), a deciziei nr. 596 din 21 septembrie 2006 (M. Of. nr. 856/19.10.2006), şi a deciziei nr. 224 din 21 aprilie 2005 (M. Of. nr. 497/13.06.2005), Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 327 alin. (3) C. proc. pen., atacat penală, pentru considerentele acolo reţinute.
În ce priveşte dispoziţiile art. 52 alin. (6) C. proc. pen., acesta are următorul cuprins:
„încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse niciunei căi de atac."
Verificând excepţia prin prisma condiţiilor cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a constatat că aceasta este admisibilă.
Astfel, neconstituţionalitatea vizează o lege în vigoare, prevederea invocata nu a fost constatată ca neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi respectiva prevedere are legătură cu soluţionarea cauzei.
Cât priveşte temeinicia excepţiei, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce vor urma :
Partea civilă susţine că aceste prevederi sunt contrare art. 24 alin. (1) din Constituţie deoarece „Dreptul la apărare este garantat." şi art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie deoarece „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime". Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, iar părţile au dreptul la un proces echitabil." Cererea de recuzare poate fi atacată odată cu fondul, dar în faza de recurs, aceasta rămâne fără cale de atac.
Curtea de apel a apreciat că această excepţie de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece partea civilă a formulat o cerere de recuzare care a fost respinsă. Prin urmare, aceasta s-a adresat justiţiei şi nu se poate aprecia că i-a fost îngrădit acest drept. Faptul că alin. (6) al art. 52 C. proc. pen., nu prevede calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare nu este de natură a duce la concluzia că acest alineat este neconstituţional, de vreme de partea civilă a beneficiat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală.
Curtea de apel a mai constatat că asupra prevederilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen., Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 300 din 7 noiembrie 2002 (M. Of. nr. 867/2.12.2002), în sensul respingerii acesteia. Cu acel prilej Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen., referitoare la procedura specială de soluţionare a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, este neîntemeiată. Rezultă, aşadar, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Procedura de soluţionare a cererilor de abţinere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale.
În ceea ce priveşte încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, Curtea Constituţională a constatat că aceasta nu soluţionează fondul cauzei şi de aceea lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului.
Împotriva acestei încheieri, au formulat recurs partea civilă C.A. şi inculpatul C.D.
Partea civilă C.A. a criticat încheierea atacată sub aspectul greşitei respingeri a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) raportat la art. 48 C. proc. pen., art. 40 din Legea nr. 304/2004, art. 123 lit. c) şi art. 124 C. proc. pen.
Inculpatul C.D. a criticat hotărârea sub aspectul greşitei admiteri a cererii formulate de partea civilă de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (6) şi art. 327 alin. (3) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind legea de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a procesului, şi cu privire la care nu s-a constatat ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
După cum rezultă din textele legale citate anterior pentru a putea fi sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie să fie îndeplinite cumulativ cele trei condiţii, respectiv textul de lege să fie în vigoare, prevederile acestuia să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale şi să aibă legătură cu cauza.
Or, în cauză, se constată că, după cum corect a reţinut şi motivat Curtea de Apel Alba Iulia, nu este admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de partea civilă C.A., privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) raportat la art. 48 C. proc. pen., art. 40 din Legea nr. 304/2004, având în vedere că aceste dispoziţii legale nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă C.A.
Potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, încheierea instanţei de judecată prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este supusă recursului la instanţa imediat superioară.
per a contrario, rezultă că încheierea prin care s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu este supusă nici unei căi de atac.
Or, cum în cauză, inculpatul C.D. a formulat recurs numai împotriva dispoziţiilor din hotărârea atacată referitoare la sesizarea Curţii Constituţionale şi a suspendării judecăţii recursurilor declarate de parchet şi partea civilă împotriva sentinţei penale nr. 349/A/2007 a Tribunalului Hunedoara, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, nefiind prevăzută cale de atac împotriva unei astfel de hotărâri.
În consecinţă, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul inculpatului ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă C.A. împotriva încheierii din 9 martie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 5119/221/2006.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.D. împotriva aceleiaşi încheieri.
Obligă recurenta parte civilă C.A. şi recurentul inculpat C.D. la plata sumelor de câte 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1531/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1547/2009. Penal → |
|---|
