ICCJ. Decizia nr. 1960/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1960/2009
Dosar nr. 1287/114/200.
Şedinţa publică din 26 mai 200.
Asupra recursului de faţă,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 85 din 13 iunie 2008, Tribunalul Buzău, secţia penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., a achitat pe inculpaţii: N.H.I. şi D.G.F., primul inculpat pentru infracţiunile prevăzute de art. 280 alin. (4) şi art. 280 alin. (5) C. pen., ambele cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., iar al doilea inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 280 alin. (5) cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., constatându-se că inculpaţii s-au aflat în eroare de fapt, în condiţiile art. 51 C. pen.
Au fost respinse acţiunile părţilor civile S.C., Spitalul Judeţean Buzău şi Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.
In motivarea hotărârii, Tribunalul a reţinut că ambii inculpaţi N.H.I. şi D.G.F., minori la data de 2 aprilie 2004 nu au cunoscut că obiectele pe care le-au găsit în punctul Codreanca pe raza comunei Stâlpu sunt materiale explozive, pe care nu le pot atinge şi manevra şi astfel nu şi-au putut da seama de consecinţele nefaste pe care le-a avut explozia unei asemenea „bombe" (decesul celui de al treilea minor S.D. şi crearea unei infirmităţi permanente pentru inculpatul D.G.F. prin amputarea membrului inferior drept).
Instanţa a considerat că inculpaţii minori s-au aflat într-o eroare de fapt, necunoscând datorită vârstei lor, precum şi puţinelor cunoştinţe, nesupravegherii, precum şi lipsei unei avertizări cu privire la destinaţia, perimetrul terenului şi pericolul de a se afla pe acest teren, folosit anterior de Ministerul de Interne pentru distrugerea materialelor explozive descoperite prin orice modalitate.
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău a fost respins de Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 8 din 4 februarie 2009.
Împotriva acestei decizii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploieşti, a declarat recurs, considerând că inculpaţii nu s-au aflat într-o eroare de fapt, deoarece ar fi cunoscut că materialele găsite pe poligonul de detonare a „ bombelor" ar putea fi proiectile, şi deci au avut reprezentarea caracterului periculos al acestora, situaţie care rezultă din declaraţiile date în faza de urmărire penală. Ulterior, în faţa Curţii de apel şi-au schimbat declaraţiile susţinând că „nu au ştiut că acele fiare sunt proiectile".
Se mai precizează că Legea nr. 481 din 8 noiembrie 2004 nu era în vigoare la data faptei (2 aprilie 2004).
Examinând aceste motive şi actele şi probele dosarului, Înalta Curte constată netemeinicia recursului, pentru următoarele considerente:
Ambele instanţe au reţinut corect situaţia de fapt, hotărând, în final, achitarea ambilor inculpaţi, deoarece ei s-au aflat într-o eroare de fapt, necunoscând, în momentul săvârşirii faptei existenţa caracterului periculos al aşa ziselor „bombe", cu privire la care nici alte persoane adulte nu cunoşteau pericolul atingerii şi manevrării lor, astfel cum rezultă din declaraţiile unor persoane care colectau asemenea fier vechi (declaraţia martorului L.M. aflată la fila 50 din dosarul instanţei de fond, a martorului S.G., fila 53 din acelaşi dosar).
Este evident că inculpaţii minori la data săvârşirii faptei nu puteau să aibă reprezentarea pericolului în care s-au aflat prin colectarea unor asemenea proiectile, din moment şi alte persoane le colectau, iar cei care aveau asemenea centre de colectare a fierului vechi le primeau, plătindu-le pentru fierul adus.
Chiar dacă erau minori, inculpaţii având discernământul păstrat conform expertizelor medico-legale psihiatrice, nu le-ar fi colectat şi nu şi-ar fi pus în pericol propria integritate fizică şi chiar viaţa, dacă ar fi cunoscut, într-adevăr, caracterul periculos al unor asemenea „proiectile". Denumirea de proiectil sau bombă nu înseamnă implicit faptul că inculpaţii ar fi cunoscut gravitatea manevrării acestora. Inculpaţii minori, puţin şcolarizaţi, lăsaţi nesupravegheaţi, provenind din familii sărace, nu au cunoscut existenţa unui pericol, situaţie de care depinde caracterul penal al faptei. In mod corect, ambele instanţe au reţinut existenţa erorii de fapt, fiind întrunite cerinţele art. 51 C. pen.
Achitarea ambilor inculpaţi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., este legală întrucât eroarea de fapt constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Prin urmare sub acest aspect recursul declarat de Parchet este nefondat.
Recursul este neconcludent sub aspectul neincidenţei Legii nr. 481/2004, deoarece nu a fost trimis în judecată nici un salariat al primăriei care să fi pus la dispoziţie terenul conţinând proiectile neexplodate şi care să fie răspunzător în baza acestei legi.
Înalta Curte constată că instanţele nu au comis nici o eroare gravă de fapt, care să aibă drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare, astfel încât cazul prevăzut de art. 385/9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. nu este incident în cauză.
În consecinţă, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., S.T. Ploieşti.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D.G.F. şi N.H.I., în sumă de câte 300 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploieşti, împotriva Deciziei penale nr. 8 din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D.G.F. şi N.H.I., în sumă de câte 300 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi al Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1958/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1969/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
