ICCJ. Decizia nr. 1933/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1933/200.
Dosar nr. 8018/63/2007
Şedinţa publică din 25 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 107 din 14 martie 2008,Tribunalul Dolj a hotărât următoarele:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul T.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Prin aceeaşi hotărâre prima instanţă a respins acţiunile civile formulate de partea vătămată C.M. şi partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă nr. 1 Craiova, iar cheltuielile judiciare s-a dispus să rămână în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, o altă situaţie de fapt decât cea din rechizitoriu, şi anume că, între inculpat şi partea vătămată a existat un conflict generat de agresiunea părţii vătămate asupra inculpatului T.C., acesta din urmă fiind lovit a căzut la pământ şi, în acest răstimp, T.G. a luat un obiect contondent (sapă) din mâinile părţii vătămate şi a aplicat lovituri atât părţii vătămate C.M., cât şi soţiei acestuia.
S-a reţinut că inculpatul a fost în imposibilitate de a riposta, datorită agresiunii manifestate asupra sa de câtre partea vătămată şi soţia acestuia, neavând nicio contribuţie la lovirea părţii vătămate, situaţie reflectată de depoziţiile martorilor S.A., M.I. şi J.M.
Prima instanţă a respins acţiunile civile drept consecinţă a modalităţii de rezolvare a laturii penale.
Tribunalul Dolj, la stabilirea situaţiei de fapt, a încadrării juridice dată faptei şi la soluţionarea laturii penale şi laturii civile a cauzei, şi-a întemeiat hotărârea pronunţată pe probatoriile administrate în cauză, respectiv: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, certificatul medico-legal privind leziunile suferite de către aceasta, bilet de ieşire din spital al părţii vătămate, certificat medico-legal şi bilet de ieşire din spital al soţiei părţii vătămate, planşe fotografice judiciare, depoziţiile martorilor V.I., G.I., M.I., P.A., T.G., T.F., J.M. şi E.J., fişa privind cazierul judiciar al inculpatului, precum şi declaraţiile acestuia date la urmărirea penală şi în timpul cercetării judecătoreşti.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi partea vătămată C.M.
Reprezentantul parchetului a criticat sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică, susţinând că, în mod greşit, în urma unei interpretări eronate a probatoriilor administrate, s-a dispus achitarea inculpatului.
Apelantul parte vătămată C.M., a invocat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, în sensul că, în mod greşit, contrar probatoriilor administrate, s-a dispus achitarea inculpatului şi, pe cale de consecinţă, în mod nejustificat, i-a fost respinsă acţiunea civilă.
Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori,
apreciind fondate apelurile formulate, prin Decizia penală nr. 43 din 26 februarie 2009 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi de partea vătămată C.M. împotriva sentinţei penale nr. 107 din 14 martie 2008, pe care a desfiinţat-o şi, în rejudecare:
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în infracţiunea prevăzută de art. 20 rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi, în baza acestui text de lege l-a condamnat pe inculpatul T.C. la pedeapsa principală de 7 şi 8 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor revăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.
De asemenea, a făcut aplicarea art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe perioada prevăzută de art. 71 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 12 februarie 2007 până la 13 aprilie 2007, inclusiv.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de prim control judiciar a admis, în parte, acţiunea civilă promovată de partea vătămată C.M. şi l-a obligat pe inculpat să plătească acesteia suma de 2700 lei, cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 3000 lei, cu titlu de daune morale.
Totodată, l-a mai obligat şi la plata sumei de 1000 lei, reprezentând onorariul de avocat, cu titlu de cheltuieli judiciare către aceeaşi parte vătămată.
S-a mai dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 505,17 lei despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, cu dobânzile legale, precum şi la plata sumei de 440 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 240 lei, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu s-a stabilit a fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Analizând probatoriile administrate în cauză şi hotărârea atacată, în raport de motivele de apel invocate, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în mod greşit, instanţa de fond l-a achitat pe inculpatul T.C., înlăturând toate declaraţiile martorului V.I., ale martorei C.F., dar şi ale celorlalţi martori audiaţi în cauză; printr-o aplicare greşită a dispoziţiilor prevăzute de art. 63 alin. (2) C. pen.
De asemenea, s-a mai constatat că, pe de o parte, greşit, s-a susţinut că declaraţiile martorului V.I. sunt contradictorii şi că martora C.F. nu ar fi prezentat evenimentele într-o „înşiruire logică", iar pe de altă parte, nejustificat s-au reţinut „ca obiective şi reflectând realitatea" declaraţiile martorilor S.A., M.I. şi J.M. (concubina inculpatului).
Instanţa de prim control judiciar a considerat că obiectivitatea şi realitatea declaraţiilor martorilor S.A., M.I. şi J.M., pe care şi-a sprijinit soluţia instanţa de fond, trebuiau analizate prin perspectiva aplicării corecte a dispoziţiilor prevăzute de art. 63 C. pen. şi ţinând cont de următoarele considerente:
- martorul M.I. (fila 78 dosar fond) a susţinut că nu vorbea cu partea vătămată de aproximativ 7 ani, iar martorul S.A. (fila 58 dosar fond) a arătat că inculpatul i-a cunoscut numele, întrucât a fost adus la domiciliul său de către martorul M.I., în timpul procesului, apreciind că sunt martori pro causa, mai ales dacă se are în vedere şi faptul că inculpatul şi-a amintit de ei abia în Şedinţa publică din 10 septembrie 2007, deci după circa 2 ani de zile, în condiţiile în care acesta a propus martori la 13 februarie 2006 (fila 54 – d. u. p.), 2 martie 2007 (fila 62 – d. u. p.) şi 9 martie 2007 (fila 156 - d. u. p.), în această cerere susţinând că, în căruţa care ar fi trecut prin zonă la data incidentului se aflau numai martorii M.I. şi M.G., nu şi martorul S.A.;
- deşi se aflau în aceeaşi căruţă şi au perceput evenimentul în acelaşi timp, aceiaşi martori l-au descris în mod diferit. Astfel, în timp ce martorul S.A. (fila 58 - dosar fond) a arătat că partea vătămată se deplasa către inculpat, împreună cu soţia sa, primul având o coasă în mână, iar cea de-a doua o sapă, martorul M.I. a susţinut că soţia părţii vătămate se afla o distanţă de 20 metri, ambii martori, sub acest aspect, fiind contrazişi de partea vătămată (fila 117 – d.u.p.) şi inculpat (fila 56 - d.u.p.), care au susţinut că soţia părţii vătămate, C.F., a venit ulterior la locul incidentului.
Martorul S.A. a susţinut că a văzut „apropiindu-se de locul faptei o fată, un băiat şi încă un bărbat", iar martorul M.I. a declarat că a văzut că, „din spate veneau câteva persoane spre locul unde se băteau cei doi(...)" şi apoi că persoanele pe care le-a văzut îndreptându-se „spre locul incidentului erau în număr de patru şi că mergeau în şir una după alta", în speţă, stabilindu-se, cu certitudine că, la locul incidentului au venit pe drum, mai întâi, copii inculpatului (T.G. şi T.F.), apoi soţia inculpatului (J.M.), care a venit peste câmp şi, ulterior, martorul V.I., prin grădină.
S-a mai reţinut că în timp ce martorul S.A. a văzut „soţia părţii vătămate, dând cu sapa", dar nu a ştiut „pe cine a lovit ori pe inculpat ori pe partea vătămată", iar martorul M.I. nu a văzut acest moment, ci numai că „ una dintre persoanele respective a luat sapa din mâinile soţiei părţii vătămate şi a început să lovească", fără să poată preciza în ce persoane dădea. Sub acest aspect, martorul S.A. a arătat că „băiatul respectiv i-a smuls sapa soţiei părţii vătămate, a lovit-o cu sapa şi femeia s-a dat la o parte şi a continuat să lovească cu sapa, probabil pe partea vătămată", astfel că niciunul dintre cei doi martori nu au declarat că au văzut pe cine a lovit „băiatul cu sapa".
Instanţa de prim control, analizând aceste declaraţii, le-a înlăturat, întrucât a constatat că niciunul dintre aceşti martori nu a văzut incidentele, iar în situaţia în care le-au văzut, nu au declarat adevărul, fiind de rea credinţă.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că şi depoziţiile martorei J.M. (concubina inculpatului), care au fost reţinute de instanţa de fond pentru adoptarea soluţiei de achitare a inculpatului, au conţinut numeroase inadvertenţe şi neconcordanţe, menţionând, cu caracter exemplificativ că, în declaraţia dată la 27 septembrie 2005 (fila 123 -d.u.p.), aceasta a văzut cum inculpatul şi partea vătămată erau cu mâinile fixate pe o coasă, dar niciunul n-a reuşit să o ia celuilalt din mână, în timp ce soţia părţii vătămate îl lovea pe inculpat cu o coadă de sapă, însă nu a văzut cine i-a lovit pe partea vătămată şi soţia sa, pentru ca ulterior, să afirme că atunci când a ajuns acasă ar fi aflat de la fiul său că el i-ar fi lovit pe cei doi. Şi declaraţia dată de aceeaşi martoră la 13 februarie 2006 (fila 53 - d.u.p.) a fost apreciată ca subiectivă, avându-se în vedere, pe de o parte, calitatea de soţie a inculpatului, iar pe de altă parte, faptul că nici J.M. nu a văzut desfăşurarea incidentului.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că, instanţa de fond a ajuns la concluzia greşită că inculpatul nu este autorul faptei pentru care a fost trimis în judecată, pe în baza interpretării anumitor probe, ce n-au fost coroborate cu toate celelalte probe, aflate la dosarul cauzei.
S-a considerat că atât inculpatul, cât şi membrii familiei sale, respectiv J.M., T.F.D. şi T.G., dar şi ceilalţi doi martori mai sus menţionaţi au susţinut împrejurarea neverosimilă că, pe toată perioada desfăşurării conflictului, inculpatul T.C. ar fi ţinut, deopotrivă cu partea vătămată, „de o coasă", (afirmaţie făcută cu scopul de a demonstra că nu inculpatul a aplicat lovituri părţii vătămate, ci fiul său T.G., care, la acea dată nu răspundea penal).
Totodată, s-a mai constatat de către instanţa de prim control judiciar, în urma analizării declaraţiilor date de fiul inculpatului, T.G., la data de 2 octombrie 2005 şi apoi la 13 februarie 2006, că între acestea sunt, de asemenea, nepotriviri, de fapt, ajungându-se la concluzia că martorul T.G. nici nu ştia de fapt ce acţiune a desfăşurat, nefiind prea coerent în descrierea desfăşurării faptelor, întrucât deşi susţinea că partea vătămată cât şi tatăl său au ţinut mâinie încleştate pe mânerul coasei, totuşi, în acelaşi timp, pare că partea vătămată C.M., fiind deasupra, îl mai şi lovea cu pumnul pe tatăl său.
S-a conchis că, în cauză, au fost administrate suficiente probe din care a rezultat că inculpatul T.C. a fost cel care a aplicat părţii vătămate loviturile din zona capului, leziuni ce au fost descrise în certificatul medico-legal, inclusiv cele de autoapărare, cu consecinţa fracturii ⅓ medie diafiză cubitus drept şi care au necesitat pentru vindecare un număr de 90 de zile îngrijiri medicale.
Astfel, pe tot parcursul procesului, martorul V.I. - prezent în timpul desfăşurării conflictului - în declaraţiile date la: 2 octombrie 2005 (fila 121 - d.u.p.), 24 ianuarie 2006, 2 martie 2006, 6 aprilie 2006, 27 aprilie 2006, 30 mai 2006 şi 15 februarie 2007, în faţa instanţei de fond (fila 47) şi chiar în faţa instanţei de apel (fila 61) a arătat că, în timpul incidentului nu a existat vreo coasă, că sapa a fost adusă de către fiul inculpatului - T.G., din mâinile căruia a fost luată de inculpatul T.C., care a aplicat loviturile părţii vătămate.S-a mai relevat că, începând cu 27 aprilie 2006, acest martor şi-a modificat poziţia în sensul că l-a indicat pe fiul inculpatului - T.G. (care nu răspundea penal), ca fiind cel care ar fi lovit-o pe partea vătămată, constatându-se că această poziţie s-a datorat cumpărării sale de către inculpat, aşa cum s-a întâmplat cu declaraţiile martorilor G.I. (fila 41 - d.u.p.) şi M.I. (fila 43- d.u.p.) şi recunoscute de acest martor la data de 15 februarie 2007 (fila 39 - d. u.p.) în care arată că şi-a schimbat declaraţia dată la procuror „ pentru că învinuitul din dosar i-a dat, cu ocazia Paştelui, banii şi mai multe produse necesare de sărbători, în condiţiile în care partea vătămată C.M. nu i-a dat nimic de Paşti".
S-a mai constatat că declaraţiile martorului V.I. s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv certificatul medico-legal nr. 2517/A2 din 20 septembrie 2005, biletul de ieşire din spital, planşele fotografice judiciare (care au fost edificatoare), plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor G.I., M.I., P.A., C.F., procesul-verbal de confruntare întocmit la 16 februarie 2006 (fila 63 şi următoarele - d. u.p.), iar în parte, chiar şi cu declaraţiile date de membrii familiei inculpatului: J.M., T.F. şi T.G. şi, evident, chiar cu declaraţiile date de inculpat în cauză.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat apelurile declarate în cauză ca fiind fondate, reţinând că fapta, aşa cum a fost descrisă în rechizitoriu, constând în acţiunea de a aplica părţii vătămate lovituri cu sapa, în raport de zona vitală vizată, de instrumentul folosit, cu intenţia de a ucide, rezultat care nu s-a produs datorită acţiunilor de autoapărare ale părţii vătămate, cu consecinţa fracturii ⅓ diafiză cubitus drept - a fost săvârşită de către inculpatul T.C., întruneşte atât în ceea ce priveşte latura obiectivă, cât şi cea subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost dedus judecăţii.
De asemenea, având în vedere că, la locul incidentului au fost prezente mai multe persoane, instanţa de apel a admis cererea formulată de către reprezentantul parchetului şi, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. rap.la art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi, reţinând vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei directe pentru săvârşirea infracţiunii anterior menţionată l-a condamnat pe acesta, ţinând cont de criteriile de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 şi urm. C. pen.
Astfel, funcţie de condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta, gradul de pericol social ridicat şi consecinţele produse, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, care anterior a mai fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de violenţă, apreciind ca fiind evidentă atât perseverenţa sa infracţională, cât şi predilecţia pentru săvârşirea acestui gen de infracţiuni, dar şi având în vedere poziţia procesuală nesinceră, instanţa de prim control judiciar a apreciat ca fiind îndestulătoare pentru realizarea finalităţii dispoziţiilor prevăzute de art. 52 C. pen., pedeapsa principală de 7 ani şi 8 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, deducându-i, totodată, din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive la zi.
Împotriva deciziei penale mai sus-menţionată, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi, invocând drept motiv de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în esenţă, a solicitat, prin apărătorul ales, admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate şi, pe fond, menţinerea soluţiei primei instanţe care, a apreciat că, în mod justificat, a dispus, achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., constatându-se că probele existente la dosar sunt contradictorii şi că, din ansamblul probator administrat în cauză nu a rezultat cu certitudine că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost cercetat şi judecat. A mai arătat că instanţa de apel a procedat greşit înlăturând declaraţiile martorilor care au susţinut ipoteza nevinovăţiei sale şi l-au indicat drept autor al faptei pe fiul său de 13 ani -T.G.
Recursul formulat de inculpat este nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că instanţa de fond a interpretat greşit probatoriul adminstrat în cauză şi a reţinut nejustificat o situaţie de fapt contrară celei descrisă în actul de inculpare, iar instanţa de prim control judiciar a procedat corect atunci când a casat hotărârea Tribunalului Dolj şi, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului T.C., dând faptei comisă de aceasta încadrarea juridică corespunzătoare, respectiv fapta prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Deşi inculpatul T.C., în faţa instanţelor anterioare, a negat constant săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat susţinând că în timpul incidentului fiul său de 13 ani, T.G., a fost cel care a lovit cu sapa pe partea vătămată C.M., aceste susţineri au fost infirmate de martorul ocular V.I., care în faza de urmărire penală a descris în detaliu modul în care s-a desfăşurat incidentul şi, iniţial, l-a indicat pe inculpat ca fiind autorul loviturilor aplicate cu sapa părţii vătămate C.M., iar ulterior şi-a motivat inconsecvenţa prin aceea că s-a aflat sub imperiul faptului că partea vătămată C.M. i-a oferit pe propria cheltuială băuturi alcoolice.
De asemenea, instanţa de prim control judiciar, făcând o minuţioasă analiză a declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, a procedat corect înlăturându-le ca fiind pro causa pe acelea date de martorii S.A., G.I., M.I. şi V.I., ultimul recunoscând chiar în faza de urmărire penală ( fila 39 d.u.p ) că şi-a modificat depoziţiile urmare faptului că inculpatul, spre deosebire de partea vătămată, i-a oferit bani şi alte produse cu ocazia sărbătorilor de Paşti. De altfel declaraţiile martorului V.I., care a fost şi cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel cum a rezultat din cuprinsul actului de inculpare, se coroborează cu cele ale martorilor M.I. ( filele 43-44 d.u.p şi fila 45 dosar fond), M.I. (fila 78 dosar fond) şi G.I. ( filele 41-42 d.u.p), S.A. (fila 58 dosar fond)
Totodată, se mai constată că instanţa de apel a apreciat în mod justificat că nici declaraţiile martorilor J.M., T.G., T.F., membrii ai familiei inculpatului, nu corespund în întregime realităţii, fiind marcate de subiectivism, reţinând şi dând relevanţă numai acelor aspecte ce s-au verificat şi s-au coroborat cu celelalte probe administrate în dosar.
Înalta Curte constată că din probele administrate a rezultat starea de fapt reţinută prin actul de inculpare şi reconfirmată de instanţa de prim control judiciar, respectiv aceea că inculpatul în ziua de 15 septembrie 2005 inculpatul T.C. a fost cel care a aplicat părţii vătămate C.M. în zona capului loviturile cu sapa smulsă din mâna fiului său T.G., leziuni ce au fost descrise în certificatul medico-legal, inclusiv cele de autoapărare, ce au avut drept consecinţă fractura ⅓ medie diafiză cubitus drept şi care au necesitat pentru vindecare un număr de 90 de zile îngrijiri medicale. Această situaţie de fapt s-a relevat din coroborarea probelor administrate în cauză, respectiv: declaraţiile iniţiale ale martorului V.I., certificatul medico-legal nr. 2517/A2 din 20 septembrie 2005, biletul de ieşire din spital al părţii vătămate, planşele fotografice judiciare, plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor G.I., M.I., P.A., C.F., procesul-verbal de confruntare întocmit la 16 februarie 2006 (fila 63 şi urm. - d. u.p.), iar în parte, chiar şi cu declaraţiile date de membrii familiei inculpatului: J.M., T.F. şi T.G. şi, evident, chiar cu declaraţiile date de inculpat în cauză, astfel cum, corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că fapta inculpatului, în mod corect, s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) , susţinerile anterioare fiind lipsite de orice suport probator, iar motivul de recurs vizând achitarea nu poate fi primit, încercându-se, fără temei, a se transfera răspunderea penală pe umerii unei persoane care, la momentul pretinsei săvârşiri a faptei, era un minor de 13 ani, căruia nu-i putea fi angajată răspunderea penală.
Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului, instanţa de apel a acordat în cauză eficienţă corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv celor referitoare la circumstanţele personale, întrucât acesta era recidivist post executoriu, dar şi circumstanţelor reale ale săvârşirii faptei, urmărilor produse, partea vătămată având nevoie de 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor produse de loviturile aplicate de inculpat.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate in partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pe de altă parte, art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni .
În speţă, pedeapsa de 7 ani şi 8 luni închisoare cu executare în regim de privare de libertate, stabilită inculpatului T.C., este orientată spre minimul special prevăzut de lege, reflectând şi perseverenţa infracţională a inculpatului, ce nu se află la primul conflict cu legea penală, întrucât a suferit anterior o condamnare pentru infracţiuni de acelaşi gen (faptă prevăzută de art. 182 C. pen.). Astfel, se constată că pedeapsa, în cuantumul şi modalitatea de executare stabilite anterior de instanţa de prim control judiciar, este aptă să atingă scopul preventiv şi educativ prevăzut de art. 52 C. pen., instanţa de apel dând dovadă de suficientă clemenţă atunci când a ţinut cont şi de atitudinea procesuală a acestuia, care, contrar probelor din dosar, a susţinut că autorul infracţiunii era fiul său minor şi a negat constant faptul că ar fi săvârşit tentativa la infracţiunea de omor.
În consecinţă, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii.
Infracţiunea dedusă judecăţii prezintă un grad ridicat de pericol social, aducând atingere unei importante valori sociale ocrotite de legea penală, viaţa şi sănătatea cetăţenilor.
Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că o reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului nu ar fi temeinică, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen. şi creând o vădită disproporţie între scopul şi rezultatul acestora.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C. împotriva deciziei penale nr. 43 din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C. împotriva deciziei penale nr. 43 din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2489/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1935/2009. Penal → |
|---|
