ICCJ. Decizia nr. 1929/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1929/2009
Dosar nr. 4881/2/2008
Şedinţa publică din 25 mai 2009
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin plângerea formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen. şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 12 august 2009 sub nr. 4881/2/2008, petiţionarii L.T. şi L.C. au solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei din 21 iulie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, emisă în dosarul nr. 484/P/2008 şi reţinerea cauzei spre rejudecare ori trimiterea ei procurorului în vederea începerii urmăririi penale.
În motivarea plângerii, petiţionarii au arătat că prin ordonanţa nr. 484/P/2008 din 18 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale privind pe notarul public P.M. sub aspectul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Plângerea formulată de petiţionari împotriva acestei ordonanţe a fost respinsă ca nefondată prin rezoluţia din 21 iulie 2008 dată în dosar nr. 484/P/2008 de către procurorul general al aceleiaşi unităţi de parchet.
Petiţionarii au mai susţinut că deşi au făcut referiri concrete la unele aspecte privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi au cerut reanalizarea cauzei, în realitate, nu s-au efectuat cercetări noi, soluţia iniţială fiind confirmată în scurt timp şi în mod formal.
De asemenea, aceştia au mai arătat că au fost încălcate, cu ocazia încheierii actului de vânzare-cumpărare, mai multe dispoziţii imperative din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarială, deoarece: s-au prezentat la biroul notarului public vineri 1 august 2003 şi nu luni 4 aprilie 2003, cum rezultă din încheierea de autentificare; nu au cunoscut cine a întocmit actele şi le-a luat semnăturile; nu au semnat actul în faţa notarului public; nu le-au fost explicaţi termenii juridici; din dosarul notarial lipsea certificatul fiscal şi nici nu l-au ridicat; documentul semnat la 1 august 2003 nu corespunde cu cel autentificat de notar la 4 august 2003; nu au primit un exemplar original al actului şi nu au încasat preţul imobilului vândut. Aceştia au depus înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului vândut şi acte care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii L.T. şi L.C. împotriva rezoluţiei din 21 iulie 2008, dată în dosarul nr. 484/P/2008 de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi i-a obligat, totodată la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, examinând actele şi lucrările dosarului a reţinut că prin ordonanţa din 18 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost soluţionată plângerea formulată de părţile vătămate L.T. şi L.C., în sensul că, pe de o parte, s-a dispus neînceperea urmăririi penale privind pe notarul public P.M. sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP); iar pe de altă parte, disjungerea cauzei privind pe numiţii S.M.E. şi S.M., cercetaţi sub, aspectul infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. şi declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
S-a constatat că plângerea petiţionarilor împotriva ordonanţei şi a rezoluţiei priveşte numai soluţia referitoare la notarul public P.M., reţinându-se că petiţionarii în calitate de proprietari ai unui teren în suprafaţă de 1711 mp situat în şos. Pipera – Tunari, au convenit cu făptuitoarea S.M.E. (nepoata lor) să-i vândă acesteia şi soţului ei, numitul S.M., cu clauză de întreţinere, o porţiune de 1000 mp teren cu preţul de 40.000 dolari SUA.
S-a mai menţionat că la data de 1 august 2003 numitul S.M. împreună cu petiţionarii şi cu fiica acestora, C.D., s-au deplasat cu maşina la Biroul notarului public P.M. unde le-a fost citit proiectul contractului de vânzare-cumpărare, ocazie cu care s-a constatat că la rubrica „vânzător" era trecut doar L.T., efectuându-se modificarea cuvenită, după care actul a fost recitit de către numita C.D.
S-a mai relevat că vânzătorii au semnat contractul de vânzare-cumpărare care s-a autentificat la data de 4 august 2003 de către notarul public P.M. având ca vânzători pe L.T. şi L.C. şi cumpărătorii pe S.M.E. şi S.M., procurator de fonduri , dar au susţinut că abia ulterior şi-au dat seama că în contract era menţionată suprafaţa de 1711 mp în loc de 1000 mp şi că nu figura clauza de întreţinere. Ei au mai arătat că nu au primit nici o sumă de bani din preţ şi s-au constituit parte civilă pentru 1 milion Euro.
În ordonanţa parchetului s-a reţinut că: obiectul contractului l-a constituit un teren în suprafaţă de 1711 mp şi construcţia existentă pe acesta, cu o suprafaţă utilă de 40 mp, situat în intravilanul comunei Voluntari, sat Pipera, judeţul Ilfov; vânzătorii şi-au rezervat asupra imobilului dreptul de abitaţie viageră; părţilor le-a fost citit conţinutul contractului, fiind remediată chiar o eroare, de către fiica petenţilor; vârsta înaintată a acestora, starea precară de sănătate şi lipsa cunoştinţelor juridice este posibil să-i fi făcut pe vânzători să încheie actul cu alte clauze decât cele iniţial dorite, însă nu s-a putut reţine nicio culpă a notarului public cu privire la instrumentarea contractului.
Plângerea formulată de părţile vătămate împotriva acestei ordonanţe a fost respinsă ca nefondată prin rezoluţia din 21 iulie 2008 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar prima instanţă a constatat, examinând actele dosarului şi înscrisurile depuse de părţi pe parcursul cercetării judecătoreşti că soluţia atacată, de neîncepere a urmăririi penale faţă de notarul public P.M., este legală şi temeinică sub toate aspectele
S-a apreciat că susţinerile petenţilor privind diferenţele dintre voinţa lor reală şi conţinutul actului notarial nu s-au datorat, în măsura în care ele au existat, modului de îndeplinire de către notarul public a obligaţiilor legale, întrucât conţinutul contractului le-a fost citit chiar de către fiica lor, iar consimţământul a fost luat cu respectarea normelor procedurale.
De asemenea, s-a mai relevat că susţinerile privind lipsa certificatului fiscal, existenţa unor diferenţe între proiectul de contract din 1 august 2003 şi actul autentificat trei zile mai târziu, neîncasarea preţului, nu au avut suport probator şi nu puteau conduce la concluzia că intimata ar fi încălcat prevederile Legii nr. 36/1995 şi că ar fi săvârşit infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
S-a conchis de către prima instanţă, cu privire la eventuala infracţiune de înşelăciune în convenţii, pretins săvârşită de cumpărătorii S., că organele de urmărire penală urmează, după declinarea competenţei, să efectueze cercetări, însă referitor la activitatea notarului public, s-a considerat că, în mod corect, s-a apreciat că nu există elemente de natură penală, respingând, ca nefondată, plângerea.
Împotriva sentinţei nr. 34/F din 18 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, petiţionarii, în termen legal, a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea efectuării de cercetări împotriva intimatei P.M., notar public, sub aspectul celor sesizate în plângerea iniţială.
Pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat dosarul nr. 4881/2/2008, iar până la termenul fixat, recurenţii petiţionari, prin apărător ales, au depus la dosar, prin registratură, note de concluzii scrise.
La termenul din 25 mai 2009, recurenţii petiţionari, prin acelaşi apărător au solicitat admiterea recursurilor formulate şi casarea hotărârii atacate reiterând motivele arătate în faţa primei instanţe, menţionate în cuprinsul practicalei prezentei decizii şi detaliate în memoriul depus la dosar.
Examinând recursul declarat de petiţionari, sub toate aspectele conform art. 3856 alin. (3) coroborat cu art. 38514 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora.
Poate face o astfel de plângere, în concepţia legiuitorului, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnar.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiţionari, apreciind ca fiind legală şi temeinică ordonanţa nr. 484/P/2008 din 18 iunie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale împotriva intimatei notar public P.M. pentru săvârşirea faptei prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), întrucât această faptă nu au existat în realitatea obiectivă.
De altfel, Înalta Curte constată că prin rezoluţia dată la 21 iulie 2008 în dosarul nr. 484/P/2009, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a confirmat soluţia dispusă de procuror, faţă de intimata P.M., pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, apreciindu-se, în mod corect, că fapta, presupusă a fi săvârşită de intimată nu există.
De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanţă, în mod corect, a reţinut că la demersurile efectuate în vederea perfectării actului de vânzare cumpărare între petiţionari şi soţii S.M.E. şi S.M. a participat activ şi fiica acestora, C.D., care s-a implicat în sensul că, la iniţiativa acesteia, s-a îndreptat o eroare strecurată în cuprinsul proiectului actului de vânzare cumpărare, ce urma a fi autentificat peste câteva zile (menţionându-se la rubrica „vânzător" ambii petiţionari).
Faptul că ulterior perfectării actului de vânzare-cumpărare, petiţionarii au susţinut că nu au înţeles termenii juridici şi că din cauza stării precare de sănătate nu şi-au dat seama că suprafaţa de teren trecută în actul autentificat nu era aceeaşi cu cea pe care doreau într-adevăr să o vândă şi că actul semnat nu conţinea clauza de întreţinere, aşa cum s-au învoit, iniţial, părţile.
În acelaşi sens, Înalta Curte constată că, în încheierea de autentificare nr. 3833 din 4 august 2003, notarul public P.M. a menţionat faptul că atât petiţionarii L.T. şi L.C., în calitate de vânzători, cât şi soţii S., în calitate de cumpărători „au citit, au consimţit la autentificarea prezentului înscris şi au semnat toate exemplarele", fără nicio obiecţiune, situaţie ce prezintă relevanţă, pe de o parte, în ceea ce priveşte exprimarea liberă a propriei voinţe a petiţionarilor şi consfinţirea acesteia în actul juridic autentificat de intimată şi, pe de altă parte, în ceea ce priveşte îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, ce-i reveneau notarului public, potrivit prevederilor din Legea nr. 36/1995.
Aşadar, cele susţinute de recurenţii petiţionari, în lipsa unor argumente temeinice şi a unor probe, care să conducă la concluzia că intimata ar fi săvârşit vreo faptă de natură penală, atunci când şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, rămân doar simple afirmaţii fără niciun suport real, întrucât din actele dosarului nu a rezultat că intimata ar fi acţionat cu rea-credinţă sau în mod defectuos, atunci când procedând la autentificarea actului de vânzare-cumpărare, soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunea prev. de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), fiind pe deplin justificată.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarat de petiţionarii L.T. şi L.C. împotriva sentinţei penale nr. 34/F din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii petiţionari vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarat de petiţionarii L.T. şi L.C. împotriva sentinţei penale nr. 34/F din 18 februarie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii petiţionari la plata sumelor de câte 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1925/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2489/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
