ICCJ. Decizia nr. 2053/2009. Penal. Ucidere din culpă (art.178 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2053/2009
Dosar nr. 227/36/2007
Şedinţa publică din 02 iunie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 146/ P din 12 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a hotărât în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., achitarea inculpatului F.M.P., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. (2) C. pen. şi a respins, ca nefondate, pretenţiile civile formulate de părţile civile.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta nr. 310/P/2004 din 16 ianuarie 2007, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F.M.P., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.
Prin actul de inculpare, s-au reţinut armatoarele:
Inculpatul F.M.P., a fost încadrat în muncă la I.J.P.F.N. Tulcea, în calitate de inspector principal.
La data de 08 septembrie 2004, fiind de serviciu şi în misiune, în jurul orei13,00, cu autoturismul personal Dacia 1310, a pătruns în strada Gloriei din Tulcea, ocazie cu care, prin ignorarea dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice, l-a lovit pe numitul I.C., cu partea din faţă a autoturismului, în timp ce acesta se afla pe trecerea de pietoni, cu intenţia de a traversa strada şi a ajunge la locuinţa sa din apropiere.
Ca urmare a impactului frontal, victima a fost preluată pe capotă, ulterior pe parbriz (acesta sprijinindu-se), după care a fost proiectată pe partea carosabilă a şoselei, situaţie care a condus la vătămarea sa gravă, ulterior la deces.
După producerea accidentului, inculpatul a luat victima (care nu decedase), a introdus-o în autoturism şi, s-a deplasat în grabă spre Spitalul Judeţean Tulcea, secţia urgenţă, unde s-a hotărât transportarea ei la Spitalul Judeţean Constanta, unde a decedat.
Se mai precizează în actul de inculpare, că pe timpul deplasării de la locul producerii accidentului de circulaţie, spre Spitalul Judeţean Tulcea, autoturismul inculpatului a fost lovit în partea din spate de un alt autoturism, situaţie constatata ulterior de organele de politie.
Cu ocazia cercetării locului accidentului, organele de politie au luat şi masuri de a i se recolta probe biologice inculpatului care au fost analizate la S.M.L. Tulcea, rezultatul alcoolemiei fiind negativ.
În sarcina inculpatului, s-a reţinut că, a încălcat prevederile din art. 29 pct. l, art. 31 lit. e) şi f), art. 100 alin. (l) pct. 3 din OUG nr. 195/2002, prevederi care se refera la obligaţiile conducătorului autor, să respecte regulile de circulaţie, semnificaţia indicatoarelor şi marcajelor existente pe segmentele de drum.
Aceste prevederi au fost modificate însă prin Legea nr. 49/2006, privind modificarea OUG nr. 195/2002, dar care au intrat în vigoare, la data de 01 decembrie 2006.
Cu toate acestea, inculparea acestuia a avut la bază expertiza efectuată de către I.N.E.C. Bucureşti şi în care s-a precizat că acesta este singurul vinovat de săvârşirea infracţiunii întrucât:
- a circulat cu viteza de aproximativ 40Km/h, contrar indicatoarelor din zona respectivă, care semnalizează reducerea vitezei sub 30 Km/h;
- că nu a adaptat viteza de deplasare a autoturismului la apropierea de trecerea de pietoni, accidentând victima chiar pe trecerea de pietoni;
- victima, nu putea în condiţiile respective, să prevină producerea accidentului;
S-a precizat că, în faza de urmărire penală, s-au mai efectuat încă 2 expertize de B.E. Constanţa şi L.I.E.C. Bucureşti.
Astfel, B.E. Constanţa, a stabilit că, inculpatul circula cu o viteza de 30,11 Km/h şi că accidentul de circulaţie s-a produs din vina victimei, care s-a angajat intempestiv şi fără a se asigura, în traversarea străzii Gloriei, după marcajul pietonal şi ca impactul s-a produs în interiorul spaţiului de siguranţa, respectiv la o distanta de 8 m, fata de 9,16 m, minim necesar luării masurilor de manevrare, frânare sau viraj şi în concluzie, inculpatul nu se face vinovat de producerea accidentului.
L.I.E.C. Bucureşti, a precizat că viteza cu care se deplasa inculpatul, era de cca. 42 Km/h, dar că „inculpatul nu putea evita evenimentul rutier".
În cursul judecaţii, s-au mai dispus 2 expertize efectuate de cate 3 experţi, care au stabilit că, accidentul de circulaţie a avut loc ca urmare a apariţiei intempestive a victimei, în traiectoria de deplasare a autoturismului condus de inculpat, prin traversarea străzii la o distanta de 2-3 m după trecerea de pietoni şi fără a se asigura în prealabil asupra circulaţiei din zonă şi, în acest fel, accidentul nu a mai putut fi evitat de inculpat prin nerespectarea prevederilor din art. 72 alin. (l) şi (4) din OUG nr. 195/2002, modificat prin Legea nr. 49/2005.
Expertizele au mai stabilit că, în premomentul accidentului de circulaţie, inculpatul circula cu o viteza de 24 Km/h.
Cu ocazia efectuării acestei expertize, expertul parte al părţilor civile, a avut acelaşi punct de vedere cu cel al I.N.E.C. Bucureşti.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoarea dinainte stabilită, iar în conformitate cu art. 62 din acelaşi cod, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, au îndatorirea să lămurească, pe baza de probe, cauza sub toate aspectele.
A rezultat că, mijloacele de proba la care se referă art. 64 C. proc. pen., se pot administra în orice fază a procesului penal, inclusiv în aceea a urmăririi penale şi cum legea nu face nicio diferenţă, în ceea ce priveşte valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă sunt administrate, s-a impus ca din coroborarea ansamblului probator administrat în cauză, să se ajungă la o concluzie.
Întrucât toate expertizele au statuat ca nu au putut stabili pe cale analitica, viteza de deplasare a autoturismului în premomentul impactului, pentru lipsa urmelor de frânare, viteza fiind stabilita diferit şi subiectiv de toate expertizele, în cauza a fost administrata si proba cu martori.
Astfel, din declaraţiile martorilor oculari P.P. si G.D., care în zona accidentului de circulaţie, se deplasau cu un autoturism taxi, pe aceiaşi strada dar în sens invers, a rezultat că victima s-a angajat în traversarea străzii Gloriei, la o distanta de 5-6 m, de trecerea de pietoni, motiv pentru care inculpatul, pentru a evita accidentul de circulaţie, a virat stânga, dar cu toate acestea, a lovit victima cu partea dreapta a autoturismului. Aceşti martori, au mai precizat că inculpatul circula cu o viteza de cca. 30 Km/h şi că victima se face vinovat de producerea accidentului de circulaţie, întrucât s-a angajat în traversarea străzii pe lângă trecerea de pietoni şi fără a se asigura, iar inculpatul a încercat sa evite accidentul, virând puţin stânga, întrucât pe sensul invers, circulau ei cu autoturismul taxi. Martorul P.V., a precizat că, în zona, datorita configuraţiei în curbă şi în urcare a drumului, inculpatul nu putea avea o viteza mai mare de 30 Km/h, accidentul de circulaţie a avut loc la o distanta de 2-3 m de trecerea de pietoni. Martorul C.N. care a confirmat că în zona accidentului de circulaţie nu se putea circula cu viteza mare şi martorul M.R., care a precizat că, nu au văzut cum s-a produs accidentul de circulaţie, dar că atunci când s-au deplasat la locul accidentului, au văzut victima căzută pe asfalt, după trecerea de pietoni, fapt ce le-a creat concluzia că, accidentul de circulaţie nu s-a produs pe trecerea de pietoni. Toate aceste probe directe, infirma afirmaţia martorului C.N., care deşii nu a văzut cum s-a produs accidentul de circulaţie, precizează ca atunci când s-a deplasat la locul faptei, din discuţiile cu persoanele aflate la locul accidentului a înţeles că impactul s-a produs pe trecerea de pietoni.
S-a mai precizat că acest martor şi nici organul de cercetare la faţa locului, nu au putut identifica alţi martori decât cei audiaţi în faza de urmărire penală şi instanţa.
Aceste declaraţii s-au coroborat şi cu declaraţiile constante ale inculpatului, care a precizat că circula cu o viteza în jur de 20 Km/h şi că la distanta de 2-3 m. după trecerea de pietoni, victima s-a angajat brusc în traversarea străzii de pe trotuarul din dreapta, a sensului sau de circulaţie, coroborând aceste probe, instanţa în raport de principiul „in dubio proreo", a reţinut că inculpatul circula regulamentar, deci, cu o viteza de pană la 30 Km/h şi că accidentul de circulaţie, s-a produs din culpa exclusiva a victimei care s-a angajat intempestiv în traversarea străzii Gloriei din Tulcea, fără a se asigura si după trecerea de pietoni, fapt ce s-a încadrat în prevederile art. 47 C. pen.
Pentru aceste considerente, în baza art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzuta de art. 178 alin. (2) C. pen.
În baza art. 346 C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, pretenţiile civile ale părţilor civile, întrucât în sarcina inculpatului nu s-a putut reţine nicio culpă, deoarece a circulat regulamentar iar accidentul de circulaţie, s-a produs din culpa exclusivă a victimei, nefiind îndeplinite cerinţele textului prevăzut de art. 1000 alin. (l) C. civ.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi părţile civile I.M., P.E. şi I.S., criticând-o prin prisma cazurilor de casare prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., solicitând condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. şi obligarea acestuia la despăgubiri civile în solidar cu intimatul asigurător de răspundere civilă SC A.R.A. SA, Sucursala Tulcea, susţinând în esenţă că instanţa de fond nu a dat eficienţă întregului material probator administrat în cauză, considerând că soluţia pronunţată a fost dată printr-o denaturare vădită a probelor, considerând că în speţa de faţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 47 C. pen.
La dosarul cauzei s-au depus concluzii scrise de către apărătorul ales al recurentelor părţi civile, concluzii prin care s-au detaliat susţinerile din şedinţa publică din data de 06 mai 2009, solicitând admiterea recursurilor, iar intimatul inculpat prin apărătorul ales a depus concluzii scrise solicitând respingerea recursurilor.
Examinând hotărârea atacată în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma.
Înalta Curte constată că din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat în cauză, rezultă că sentinţa recurată este legală şi temeinică.
Cu privire la critica privind comiterea unei erori grave de fapt, Înalta Curte reţine că potrivit textului arătat, hotărârile sunt supuse casării când s-a comis „o eroare gravă de fapt", având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
În raport de dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de recurs, verifică respectarea legalităţii şi temeiniciei de către instanţa de fond la pronunţarea hotărârii, prin prisma propriei aprecieri dată probelor administrate. În reglementarea recursului se prevede pentru instanţa de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor, aceasta putând să constate că instanţa de fond a comis „o eroare gravă de fapt", rezultând dintr-o contrarietate necontestabilă dintre actele dosarului şi faptele reţinute de instanţa de fond, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Înalta Curte apreciază că, stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de fond a fost corectă, faptele s-au petrecut în împrejurările în care au fost descrise de către instanţa Curţii de Apel Constanţa, vinovăţia inculpatului cu privire la comiterea infracţiunii prevăzutăde art. 178 alin. (2) C. pen., nu a fost dovedită, considerându-se în mod corect că accidentul de circulaţie s-a produs din culpa exclusivă a victimei, fapt ce se poate încadra în prevederile art. 47 C. pen., fiind întrunite condiţiile prevăzute în art. 47 C. pen., referitoare la cazul fortuit, întrucât inculpatul, a respectat regulile de circulaţie pe drumurile publice în vederea evitării oricărui pericol. Condiţia imprevizibilităţii absolute a împrejurării care a determinat producerea rezultatului este îndeplinită, întrucât, astfel cum rezultă din concluziile expertizei efectuată de Ministerul Justiţiei – I.N.E.C. – L.I.E.C. Bucureşti – R.E.C. nr. 121 din 29 martie 2006, „conducătorul autoturismului, nu putea evita evenimentul rutier".
Cu privire la administrarea şi aprecierea probelor, pe baza cărora s-a reţinut de prima instanţă starea se fapt, se constată că administrarea mijloacelor de probă s-a făcut cu respectarea art. 2 C. proc. pen., privind principiul legalităţii, potrivit căruia procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
Aprecierea probelor a fost făcută de instanţa de fond potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., reţinând că probele ştiinţifice respectiv expertizele tehnice auto pot conduce la aflarea adevărului numai dacă se coroborează cu celelalte probe de la dosar.
În cauză au fost efectuate trei expertize, ultima nefiind contestată de părţi, iar una dintre ele a fost efectuată de Ministerul Justiţiei – I.N.E.C. – L.I.E.C. Bucureşti – R.E.C. nr. 121 din 29 martie 2006.
Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, potrivit declaraţiilor martorilor oculari P.P. şi G.D., P.V., C.N., M.R., victima s-a angajat în traversarea străzii Gloriei la o distanţă de 5 - 6 m de trecerea de pietoni, motiv pentru care inculpatul, pentru a evita accidentul de circulaţie, a virat stânga, dar cu toate acestea a lovit victima cu partea dreaptă a autoturismului.
Aceste declaraţii s-au coroborat şi cu declaraţiile constante ale inculpatului, care a precizat că circula cu o viteza în jur de 20 Km/h şi că la distanta de 2-3 m după trecerea de pietoni, victima s-a angajat brusc în traversarea străzii de pe trotuarul din dreapta, a sensului său de circulaţie. Coroborând aceste probe, instanţa în raport de principiul „in dubio pro reo", a reţinut că inculpatul circula regulamentar, deci, cu o viteza de pană la 30 Km/h şi că accidentul de circulaţie, s-a produs din culpa exclusiva a victimei care s-a angajat intempestiv în traversarea străzii Gloriei din Tulcea, fără a se asigura si după trecerea de pietoni, fapt ce s-a încadrat în prevederile art. 47 C. pen.
Declaraţia martorului C.N. a fost înlăturată întrucât nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, acesta nu a perceput direct situaţia de fapt, ci „a auzit" zgomotul de frânare al autoturismului, fiind de fapt singurul care a făcut această afirmaţie.
Cu privire la viteza de deplasare a autoturismului, Înalta Curte a reţinut faptul că din concluziile R.E.C. nr. 121 din 29 martie 2006 efectuat de Ministerul Justiţiei – I.N.E.C. – L.I.E.C. Bucureşti, referitor la viteza iniţială de deplasare a autovehiculului se precizează că: „Nu se poate stabili cu certitudine, prin intermediul unuicalcul analitic, valoarea vitezei autoturismului Dacia în premomentele producerii accidentului. Energia cinetică avută de autoturism s-a consumat în timpul procesului de frânare. Întrucât la locui faptei nu au fost constatate urme de frânare care să fi fost imprimate de roţile autovehiculului, nu se poate stabili cu certitudine, prin intermediul unui calcul analitic, valoarea vitezei acestuia în premomentele accidentului", astfel că diferenţa dintre 30 km/h reprezentând viteza legală de deplasare a autoturismului şi cea stabilită prin prezenta expertiză de circa 42 km/H este nerelevantă, în situaţia în care nu s-a putut stabilii cu certitudine viteza reală a autoturismului în premomentul producerii accidentului, valoarea vitezei stabilite fiind una pur teoretică, dedusă dintr-o ipoteză de lucru ideală (viteza maximă ce poate fi dezvoltată de un autoturism în condiţiile plecării de pe loc şi a parcurgerii unei distanţe de 60 m cu o acceleraţie medie de 2 m/s2).
Ori, în cauză este vorba de un autoturism Dacia Berlină, cu o vechime de 17 ani şi nu există certitudinea că şoferul a accelerat constant, pe toată distanţa luată în calcul, pentru a se ajunge la viteza ce rezultă din expertiză.
Din concluziile aceleiaşi expertize, la pct. 3 se menţionează „în condiţiile date numitul F.M.P, conducătorul autoturismului, nu putea evita evenimentul rutier."
Aşadar, în mod corect s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 47 C. pen., specific pentru cazul fortuit fiind faptul că, acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce rezultatul socialmente periculos datorită intervenţiei unei forţe a cărei apariţie nu a putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat.
Astfel, principiul „in dubio pro reo" nu poate fi interpretat decât în favoarea inculpatului, iar în cauză, aşa cum rezultă din probele administrate în cele două faze ale procesului penal, acesta nu se face vinovat de producerea accidentului de circulaţie, neexistând probe indubitabile din care să rezulte că viteza de deplasare a autoturismului a fost mai mare decât cea legală.
Aşadar, faţă de probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul nu se face vinovat de producerea accidentului de circulaţie din data de 08 septembrie 2004 soldat cu decesul victimei, sens în care se va menţine sentinţa instanţei de fond atât în latura penală cât şi în cea civilă, întrucât in sarcina inculpatului nu s-a putut reţine nicio culpa, acesta a circulat regulamentar iar accidentul de circulaţie s-a produs din culpa exclusiva a victimei, nefiind îndeplinite cerinţele textului prevăzut de art. 1000 alin. (l) C. civ.
În concluzie, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se vor respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi părţile civile I.M., P.E. şi I.S., împotriva sentinţei penale nr. 146/ P din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimatul inculpat F.M.P.
Va obligă recurentele părţi civile I.M., P.E. şi I.S. la plata sumei de câte 200 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat F.M.P., în sumă de 100 lei până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa vot rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi părţile civile I.M., P.E. şi I.S., împotriva sentinţei penale nr. 146/ P din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimatul inculpat F.M.P.
Obligă recurentele părţi civile I.M., P.E. şi I.S. la plata sumei de câte 200 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat F.M.P., în sumă de 100 lei până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 02 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2509/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2058/2009. Penal → |
|---|
