ICCJ. Decizia nr. 1987/2009. Penal. Vătămarea corporală gravă (art. 182). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1987/2009
Dosar nr. 339/105/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 270 din 22 mai 2008 Tribunalul Prahova l-a condamnat pe inculpatul N.E., fiul lui F. şi al I., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. şi în baza acestui din urmă text de lege, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen., la 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) - c) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
A fost dedusă reţinerea şi arestarea preventivă de la 7 ianuarie 2008 la 31 ianuarie 2008.
Inculpatul a fost obligat la 1653,52 lei despăgubiri către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti şi la 10.000 lei despăgubiri pentru daune morale către partea civilă R.C., respingând celelalte pretenţii materiale ale acesteia din urmă.
Inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanţa a reţinut, în fapt, că la data de 5 ianuarie 2008, fiind invitată telefonic de prietenul său M.G. la un local din centrul satului Sălciile, comuna Sălciile, judeţul Prahova, partea vătămată R.C. a acceptat, găsindu-şi prietenul la aceeaşi masă cu inculpatul N.E.
În timp ce martorul M.G. era plecat la toaletă, între partea vătămată şi inculpat s-a iscat o ceartă - relaţiile acestora fiind tensionate de mai mult timp - astfel încât, în momentul revenirii martorului, acesta i-a văzut pe cei doi în picioare, îmbrâncindu-se. Martorul i-a despărţit şi toţi trei au ieşit din local şi au plecat însă după circa 50 m inculpatul l-a tras de geacă pe R.C. şi apoi l-a lovit cu pumnul în faţă doborându-l la pământ.
Auzind gălăgia din acest moment, martorul C.C., care se aflase anterior în local şi văzuse incidentul de la masă, a mers la locul în care se aflau ceilalţi şi împreună cu M.G. a intervenit între părţi, oprindu-l pe inculpat să mai lovească pe partea vătămată cu picioarele.
Nici martorul M.G., nici martorul C.C. nu confirmă că partea vătămată l-ar fi înjurat sau lovit pe inculpat.
După ce a fost lovit, în timp ce se afla la pământ, cu picioarele de către inculpat şi acesta din urmă a fost împiedicat de martori să continue actele de violenţă, R.C. s-a ridicat şi a plecat acasă unde, peste noapte, i s-a făcut rău, fiind transportat de fratele său la Spitalul Judeţean Ploieşti.
Conform raportului de expertiză medico-legală al S.M.L. - Ploieşti, partea vătămată a prezentat contuzie toraco-abdominală, fractură de arc costal lateral, ruptură de splină, contuzie de pancreas, hematom retroperitoneal, practicându-se splenectomie şi evacuarea hematomului.
A necesitat 35-40 zile îngrijiri medicale iar leziunile, prin gravitatea lor, au pus viaţa victimei în primejdie şi s-au soldat cu pierdere de organ (splina).
În raport de împrejurările anterioare comiterii faptei, de modul în care a acţionat şi mijloacele folosite precum şi de urmările produse, instanţa a reţinut că inculpatul N.E. a prevăzut rezultatul acţiunii de lovire însă a urmărit numai vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate şi nu a acceptat sau urmărit suprimarea vieţii acesteia.
Având ca rezultat punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate şi pierderea unui organ, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen.
În favoarea inculpatului a fost repţinută circumstanţa prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., în considerarea declaraţiilor martorilor P.N., C.M.F. şi M.G., din care rezultă că partea vătămată i-a adresat injurii inculpatului, cu referire la părinţii şi nepotul acestuia, pe care le-a repetat apoi în drum şi a avut iniţiativa de a-l lovi pe inculpat, atac respins de acesta din urmă şi în acest context a fost apoi lovită partea vătămată.
La individualizarea pedepsei a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi, între acestea, şi împrejurarea că inculpatul în timpul minorităţii a mai fost condamnat la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni, cu executare prin privare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În latura civilă, a constatat că partea civilă R.C. nu a dovedit pretenţiile decurgând din daunele materiale, fiind însă reale cele de ordin moral, evaluate la 20.000 lei, reduse la jumătate ca efect al reţinerii săvârşirii faptei în stare de provocare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova pentru greşita schimbare a încadrării juridice şi greşita reţinere a stării de provocare, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., partea vătămată R.C., pentru motivele sus-arătate şi greşita soluţionare a laturii civile sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate şi cel al respingerii pretenţiilor decurgând din daunele materiale şi, respectiv, inculpatul N.E., pentru greşita individualizare a pedepsei, solicitând stabilirea unei modalităţi de executare neprivative de libertate şi reaprecierea cuantumului despăgubirilor referitoare la cheltuielile de spitalizare în raport de culpa părţii vătămate, care nu s-a prezentat de îndată la spital şi a continuat să consume băuturi alcoolice, agravându-se starea sa de sănătate.
Prin Decizia penală nr. 151 din 12 decembrie 2008 Curtea de Apel Ploieşti a admis toate apelurile declarate, a desfiinţat în parte, în latura penală şi civilă hotărârea, a înlăturat prevederile art. 73 lit. b) C. pen. şi ale art. 76 lit. d) C. pen. şi în baza art. 182 alin. (2) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul N.E. la 4 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A majorat despăgubirile civile pentru daune morale de la 10.000 lei la suma de 20.000 lei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de control judiciar a constatat că încadrarea juridică reţinută este legală, inculpatul, faţă de împrejurările concrete ale faptei acţionând cu forma de vinovăţie a praeterintenţiei, care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii de vătămare corporală, şi nu a intenţiei, specifică infracţiunii de tentativă de omor.
În schimb - arată instanţa - inculpatul deşi a susţinut că a fost provocat de partea vătămată, nu a arătat în ce constau actele care să-i fi produs tulburarea puternică, după cum nici martorii nu au făcut referire la astfel de acţiuni ale victimei care să-i fi produs astfel de stare psihică, de natură să-l determine la comiterea unei fapte grave, cu atât mai mult cu cât însuşi inculpatul recunoaşte că nu a luat în seamă vorbele spuse de victimă.
Pe de altă parte, chiar dacă au existat unele acte de violenţă ale părţii vătămate, faţă de Constituţia fizică diferită a părţilor, net favorabilă inculpatului, acestea au avut o intensitate redusă, neputând conduce la provocarea acestuia.
Înlăturând prevederile art. 73 lit. b) C. pen. şi procedând la o nouă individualizare, instanţa de apel a aplicat pedeapsa de 4 ani închisoare, apreciată ca necesară pentru realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
În latura civilă, a majorat despăgubirile pentru daune morale la suma de 20.000 lei, ca efect al înlăturării prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., respingând cererea pentru acordarea de despăgubiri materiale care, deşi este de presupus că are motivare, nu sunt dovedite, în sensul cerut de art. 1169 C. civ.
Decizia penală sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, care a criticat-o pentru greşita încadrare juridică reţinută, de către inculpatul N.E., care a criticat-o pentru greşita înlăturare a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., solicitând casarea acesteia şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, precum şi de către partea vătămată R.C., care a criticat încadrarea juridică şi soluţionarea laturii civile referitoare la cuantumul insuficient al despăgubirilor civile.
Verificând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Curtea constată că recursurile, formulate în considerarea cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 14 şi 17 C. proc. pen., sunt fondate.
Situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţe şi aceasta este dovedită prin mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în cel al judecăţii, respectiv procesul-verbal de sesizare, biletul de ieşire din spital, raportul de expertiză medico-legală, declaraţiile martorilor, ale părţii vătămate şi ale inculpatului.
Încadrarea juridică, însă, aşa cum a fost reţinută de instanţe, este greşită.
Este adevărat că ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă, având ca urmare punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate, de tentativa la infracţiunea de omor, este poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de faptă şi urmările sale, la prima infracţiune vinovăţia constând în praeterintenţie iar în cazul celeilalte, în intenţie.
Raportat la împrejurările concrete ale faptei, potrivit cărora inculpatul cu o constituţie fizică şi forţă mult superioare victimei, i-a aplicat acesteia, doborâtă din pumni la pământ, mai multe lovituri cu picioarele în abdomen, zonă corporală sensibilă, cu intensitate mare, care au avut ca urmare distrugerea splinei, lezarea pancreasului, fractură de arc costal, hematom retroperitoneal, care au necesitat intervenţie chirurgicală de urgenţă pentru salvarea vieţii prin înlăturarea splinei şi evacuarea hematomului, fiind împiedicat să continue actele grave de violenţă de intervenţia celor doi martori, aceasta realizează, obiectiv şi subiectiv, conţinutul tentativei la infracţiunea de omor, calificat prin agravanta prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen., a săvârşirii faptei în public.
Acţiunile de violenţă săvârşite în condiţiile sus-arătate, exteriorizează, sub aspect subiectiv, atitudinea inculpatului de acceptare a consecinţei suprimării vieţii victimei, ceea ce, însă, nu s-a produs întrucât, pe de o parte, a fost împiedicat să continue actele de lovire iar, pe de altă parte, s-a intervenit calificat de către personalul medical.
Aşa fiind, constatând că încadrarea juridică dată de instanţe în prevederile art. 182 alin. (2) C. pen. este greşită, Curtea va proceda, în temeiul art. 334 C. proc. pen., la schimbarea acesteia în dispoziţiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.
În recursul inculpatului, vor fi reţinute, în favoarea acestuia, circumstanţe atenuante, în condiţiile art. 74 alin. (2) C. pen., decurgând din împrejurările concrete ale săvârşirii faptei, potrivit cărora şi partea vătămată, deşi fără acte care să poată fi caracterizate ca provocatoare, a întreţinut şi contribuit la agravarea conflictului, precum şi din datele de caracterizare a persoanei inculpatului, tânăr, încadrat în muncă şi preocupat de corectarea comportamentului prin frecventarea unui cabinet de psihologie.
Cererea inculpatului de a se reţine circumstanţa provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., nu este întemeiată, instanţa de apel motivând judicios, în considerarea probelor administrate, înlăturarea acesteia.
Nu orice conduită deranjantă pentru cei din jur, chiar de-ar avea conotaţii de violenţă are semnificaţia împrejurării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Condiţia esenţială a provocării o reprezintă producerea unei puternice tulburări sau emoţii prin actul de violenţă sau atingerea gravă a demnităţii, celui provocat, sub stăpânirea căreia să fie săvârşită infracţiunea.
Sub acest aspect, însuşi inculpatul prin declaraţia dată instanţei a arătat că practic, conflictul s-a iscat din momentul în care, la masă fiind, au început să se contrazică, să se împingă şi că nu s-a enervat pentru că a fost înjurat.
La rândul ei, martora C.M.F. a precizat că inculpatul nu a părut că se teme de injuriile adresate de partea vătămată şi nici nu i-a reproşat acesteia de ce îl înjură.
În referire la recursul părţii vătămate R.C., acesta urmează să fie admis atât în latura penală, prin schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracţiunea de omor, cât şi în latura civilă, prin majorarea despăgubirilor pentru daune morale la suma de 30.000 lei, apreciată ca fiind de natură să compenseze suferinţele psihice încercate de recurentă şi disconfortul acesteia datorat urmărilor faptei.
La individualizarea pedepsei, Curtea va avea în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel că, deşi va coborî pedeapsa sub limita minimă specială în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (2) C. pen., va dispune executarea acesteia în regim privativ de libertate, modalitate de natură să garanteze şi funcţia de constrângere a sancţiunii, şi cea de reeducare, în condiţiile în care condamnarea anterioară, de 1 an şi 6 luni închisoare, din executarea căreia s-a liberat condiţionat la 18 octombrie 2006, nu şi-a atins scopul.
Va fi aplicată şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, inculpatul N.E. şi partea vătămată R.C. împotriva Deciziei penale nr. 151 din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală.
Casează Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 270 din 22 mai 2008 a Tribunalului Prahova numai cu privire la încadrarea juridică a faptei, individualizarea pedepselor şi soluţionarea acţiunii civile formulată de partea civilă R.C.
În baza art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., în art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., texte în baza cărora condamnă pe inculpat la 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
Face aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
Majorează despăgubirile reprezentând daune morale de la 20.000 lei la 30.000 lei către partea civilă R.C.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1316/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2040/2009. Penal. Infracţiuni la legea... → |
|---|
