ICCJ. Decizia nr. 2579/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2579/2009
Dosar nr. 61/81/200.
Şedinţa publică din 7 iulie 200.
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele
Prin sentinţa penală nr. 3 din 28 ianuarie 2009, Curtea Militară de Apel a dispus următoarele :
În temeiul dispoziţiilor art. 278 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. a admis plângerea formulată de petentul D.C., în nume propriu şi pentru mama sa D.F., împotriva Rezoluţiei din 19 februarie 1999 dată în dosarul nr. 11/P/1998 al Secţiei Parchetelor Militare, confirmată la 23 februarie 1999, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la D.(D.).M., Z.N. şi personalul Serviciului Medical al M.I. (din anul 1948), sub aspectul infracţiunilor de tratamente neomenoase prevăzută de art. 358 C. pen., lipsire de libertate prevăzută de art. 189 C. pen., abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 C. pen., supunere la rele tratamente prevăzută de art. 267 C. pen., represiune nedreaptă prevăzută de art. 268 C. pen. şi omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 C. pen.
A desfiinţat rezoluţia atacată şi a trimis cauza Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea începerii urmăririi penale pentru motivele, faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate prin mijloacele de probă indicate în considerentele hotărârii.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei au rămas la stat.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele.
La data de 21 martie 1995 a fost înregistrată pe rolul Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General, cu nr. 653, plângerea penală a petentei D.F., domiciliată în Bucureşti, - împotriva numiţilor Z.N., fost căpitan magistrat, procuror militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar al Corpului II Armată, D.(D.).M., fost inspector general în cadrul Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, a medicului şef şi a adjunctului acestuia (nu sunt nominalizaţi) din cadrul Serviciului medical al M.A.I. (Direcţia Poliţiei de Siguranţă) în perioada aprilie - iulie 1948, Penitenciarul de maximă siguranţă Bucureşti (Rahova).
Li se impută primilor faptul că fără a fi fost documentată vreo învinuire concretă împotriva soţului său - D.A. - la 21 aprilie 1948 aceştia au dispus arestarea acestuia prin mandatul nr. 3073 din 22 februarie 1948, pentru săvârşirea infracţiunii de „uneltire contra siguranţei statului".
Pe timpul cercetării cei doi au exercitat presiuni fizice şi psihice asupra soţului său. După ce acesta s-a îmbolnăvit de malarie, personalul medical care deservea locul de deţinere (Arestul Siguranţei din Bucureşti) nu i-a acordat îngrijirea necesară şi tratamentul medical care se impunea, astfel ca la data de 09 iulie 1948 - D.A. a decedat. Cauza morţii, stabilită de medicul şef, fără autopsierea cadavrului - a fost de infarct miocardic.
Diagnosticul a fost stabilit în această manieră şi pentru a se ascunde faptele de rele tratamente aplicate celui arestat.
Li s-au imputat persoanelor respective infracţiunile prev. de art. 358 C. pen., art. 189 alin. (1) şi (4) C. pen., art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 267 şi art. 268 C. pen. (represiune nedreaptă).
Petenta a arătat că pentru dovedirea aspectelor imputate persoanelor menţionate în partea introductivă a plângerii poate fi consultat dosarul nr. 105874, aflat la Direcţia Instanţelor Militare din Ministerul Justiţiei, ataşând totodată unele copii ale actelor apreciate ca necesare din acel dosar.
A solicitat efectuarea de cercetări în vederea identificării tuturor persoanelor împotriva cărora se îndreaptă învinuirile petentei şi tragerea acestora la răspundere penală.
A indicat nominal spre a fi audiaţi ca martori foşti angajaţi ai M.A.I. din acea vreme, astfel:
- U.M. - comisar în Direcţia Generală a Siguranţei Statului;
- V.A. - gardian în Direcţia Generală a Siguranţei Statului;
- S.L. - gardian în Direcţia Generală a Siguranţei Statului;
- B.D., deţinut în aceeaşi celulă (nr. 40) a arestului Siguranţei cu soţul său;
- B.O., deţinut în aceeaşi celulă (nr. 40) a arestului Siguranţei cu soţul său.
Ulterior petenta a revenit cu mai multe solicitări pentru obţinerea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală a soţului pentru infracţiunea imputată la data arestării sale sau, eventual, reconstituirea acelei ordonanţe.
La data de 25 martie 1995 i se comunică petentei de către Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General, cu adresa nr. 5243/653/1995 - că „faptele reclamate au intrat sub incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie şi amnistie, astfel că nu mai putem da curs activităţilor de cercetare penală" (fila 5).
Nemulţumită de soluţia dată de procuror, petenta a invocat într-o scrisoare din 25 martie 1995 (fila 3) că aceasta încalcă prevederile legale deoarece a fost suspendat cursul prescripţiei pe durata existenţei statului totalitar, împrejurare care trebuie asimilată cu forţa majoră.
Petenta a mai arătat că Serviciul Român de Informaţii i-a permis accesul la dosarul soţului său începând cu data de 28 octombrie 1992.
Secţia Parchetelor Militare a comunicat petentului D.C. şi mamei sale - D.F. - că la dosarul pus la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţie nu există ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau clasare cu referire D.A., deşi pe mandatul de deţinere nr. 3073/1948 este menţionată infracţiunea de „uneltire contra siguranţei statului".
Prin ordonanţa Secţiei Parchetelor Militare din 16 ianuarie 1998, dată în dosarul nr. 7/P/1998, referitoare la D.A., se arată că fapta imputată acestuia nu este dovedită de probele aflate la dosar, fiind arestat în baza unui denunţ anonim, nu se regăsesc probe care să susţină legalitatea arestării sale şi nici vreun document de soluţionare a cauzei.
S-a conchis că în baza art. 249 raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen. - să se dispună scoaterea de sub urmărire penală a lui D.A. pentru infracţiunea de uneltire contra siguranţei statului (nu se indică încadrarea juridică a infracţiunii), iar în ce priveşte plângerea petenţilor să se formeze alt dosar (filele 13-14).Petenţii au depus la dosar date privind activitatea numitului D.M. şi copii de pe declaraţiile date de ultimii doi martori propuşi (deţinuţi în aceeaşi cameră) - în iulie 1948 - cu referire la împrejurările morţii lui D.A.(filele 24, 25), precum şi un înscris (manuscris) pe coală cu antetul M.A.I. - Direcţia Poliţei de Siguranţă, intitulat „Certificat de Deces" - .Documentul este ştampilat, are nr. 175 din 09 iulie 1948, este semnat de medicul şef şi confirmă decesul deţinutului D.A., în etate de 59 ani, în aceeaşi zi, la ora 430 a.m. (1630), în urma unui infarct cardiac - (fila 26).
Pentru elucidarea plângerii formulate de petenţi, Secţia Parchetelor Militare, cu adresa nr. 11/P din 20 februarie 1998 solicită Serviciului Român de Informaţii date de stare civilă a celor reclamaţi şi identificarea personalului medical de la locul de deţinere (fila 27).
La data de 20 martie 1999, cu nr. 3663, Serviciul Român de Informaţii a comunicat Secţiei Parchetelor Militare că datele privind persoanele aflate în atenţie se află în dosarele nr. l4904 şi 40.007, la U.M.0362 Bucureşti, dosare care pot fi puse la dispoziţia procurorilor militari, la cerere.
La data de 30 aprilie 1998 - U.M.0362 Bucureşti a trimis Secţiei Parchetelor Militare dosarul nr. 14904 (vol.1 -10) şi nr. 40.007 (vol. 1-14).
Din lucrările acestui ultim dosar rezultă că numitul D.(D.).M., a fost condamnat la 2 ani şi 3 luni închisoare prin sentinţa nr. 16 din 01 februarie 1955 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar (dosar de penitenciar nr. 17/1995) - pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă faţă de securitatea statului (fila 31).
Cu adresa nr. 367.705 din 03 martie 1999 a I.G.P. - Direcţia Evidenţa Populaţiei secomunică Secţiei Parchetelor Militare că numitul D.M. a plecat definitiv în Israel în anul 1984.
Prin rezoluţia din 19 februarie 1999, dată în dosarul Secţiei Parchetelor Militare nr. 11/P/1998, confirmată de procurorul militar şef la data de 23 februarie 1999 (filele 34-36), s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la D.(D.).M., Z.N. şi personalul de la Serviciul medical al M.I(din anul 1948), sub aspectul infracţiunilor de tratamente neomenoase prev. de art. 358 C. pen. [art. 10 lit. d)], lipsire de libertate prev. de art. 189 C. pen., abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cercetare abuzivă prev. de art. 266 C. pen., supunere la rele tratamente prev. de art. 267 C. pen., represiune nedreaptă prev .de art. 268 C. pen. şi omor deosebit de grav prev. de art. 176 C. pen. [toate art. 10 lit. g)].
Considerentele rezoluţiei reţin următoarele:
„D.A. a fost cercetat în anul 1948 de Direcţia Generală a Siguranţei Statului, la 22 februarie fiind arestat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalului Militar - Corpul II Armată, pentru „uneltire contra siguranţei statului". La 9 iulie 1948 a decedat în arestul Direcţiei Poliţiei de Siguranţă din Ministerul de Interne.
În legătură cu infracţiunile pentru care se solicită cercetarea celor implicaţi în anchetarea lui D.A., respectiv fostul ofiţer de securitate D.(D.).M. şi fostul procuror militar Z.N., precum şi a personalului medical de la arest, se constată că s-au împlinit termenul de prescriere a răspunderii (potrivit art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP), de maxim 15 ani), astfel că nu se mai poate da curs procesului penal. În sensul acestei concluzii se impune a fi evidenţiate şi următoarele două chestiuni:
- Invocarea în plângere a infracţiunii de tratamente neomenoase prev. de art. 358 C. pen., care face parte din categoria denumită contra păcii şi omenirii, or nu are suport faptic. Acest text ocroteşte relaţiile sociale care se constituie în legătură cu asigurarea coexistenţei paşnice între state şi cu asigurarea dreptului la existenţă al unei colectivităţi, vizând în concret persoanele căzute sub puterea adversarului, astfel că situaţia de fapt dată (arestarea, cercetarea şi moartea în arest a lui D.A.) nu poate fi încadrată ca o infracţiune contra păcii şi omenirii. În consecinţă, dispoziţia de imprescribilitate prevăzută de art. 121 C. pen. (pentru această categorie de fapte penale) nu este aplicabilă în speţă.
- Solicitarea din plângere de a fi aplicate în cauză dispoziţiile art. 128 C. pen., referitoare la suspendarea cursului prescripţiei, nu este întemeiată, neexistând o prevedere legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat care să fi împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de cei reclamaţi.
Din examinarea dosarului fond penal nr. 40.007 aflat în arhiva S.R.I. rezultă că în 1952 fostul ofiţer de securitate D.(D.).M. a fost se arestat, iar în 1955 a fost condamnat pentru neglijenţă faţă de securitatea statului (alte fapte decât cele reclamate în prezenta cauză), astfel că nu se poate susţine că după aceste momente el ar fi fost protejat de regimul politic, fiind deci exclusă şi ideea suspendării cursului prescripţiei.
Din datele furnizate de S.R.I., nu a rezultat nici un element care să fi determinat întreruperea cursului prescripţiei cu privire la celelalte persoane reclamate.
Împotriva acestei rezoluţii a formulat plângere D.C., în calitate de fiu şi moştenitor al tatălui său - D.A. - şi al mamei sale - D.F. - decedată ulterior după introducerea sesizării nr. 5243 din 28 februarie 1995 pe rolul Secţiei Parchetelor Militare.
A ataşat copii de pe unele acte şi comunicări ale Secţiei Parchetelor Militare.
Prin sentinţa nr. 294 din 17 decembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dată în dosarul nr. 4259/2004, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la Curtea Militară de Apel, competentă să judece cauza.
Hotărârea Înaltei Curţi reţine considerentele rezoluţiei ataşate şi împrejurarea că aceasta a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, în condiţiile prev. de art. 278 C. proc. pen.
Totodată s-a arătat că potrivit art. 282 C. proc. pen. - competenţa să judece cauza aparţine Curţii Militare de Apel.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul D.C., care a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 94 din 11 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Complet de 9 judecători (dosar nr. 26/2005), fiind incidente dispoziţiile art. 42 alin. (4) C. proc. pen.
Fiind sesizată prin sentinţa nr. 294 din 17 decembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu judecarea cauzei, Curtea Militară de Apel a pronunţat sentinţa nr. 9 din 17 august 2005, prin care a fost respinsă, ca nefondată plângerea petentului şi a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
Considerentele sentinţei reţin că în mod corect organul de urmărire penală a statuat că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale, nefiind incidente dispoziţiile art. 128 C. pen. privind suspendarea prescripţiei răspunderii penale.
Soluţionând recursul declarat de petent împotriva acestei sentinţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a pronunţat Decizia nr. 4515 din 13 iulie 2006 (dosarul nr. 21566/1/ 2005) - prin care a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza Curţii Militare de Apel pentru soluţionarea plângerii petentului.
S-a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte cu care fusese sesizată prin plângerea petentului, nu a motivat în acest sens sentinţa şi nu a făcut o corectă aplicare a legii.
Rejudecând cauza, Curtea Militară de Apel a pronunţat sentinţa nr. 8 din 17 octombrie 2006, prin care a respins ca nefondată plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei nr. 11/P din l9 februarie 1999 a Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General.
Sunt reluate motivele care au stat la baza adoptării rezoluţiei de către procuror, rezoluţie confirmată de procurorul ierarhic superior.
Cu referire la infracţiunea de tratamente neomenoase prev. de art. 358 C. pen., sentinţa reţine că aceasta face parte din categoria „infracţiunilor contra păcii şi omenirii", nu are suport faptic căci vizează persoanele căzute în puterea adversarului pe timpul conflictelor militare.
„Nici referirea la aplicarea dispoziţiilor art. 128 C. pen. privind suspendarea cursului prescripţiei nu este întemeiată deoarece nu există o prevedere legală sau o împrejurare de prevăzut ori de neînlăturat care să fi împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale".
Şi această sentinţă a fost atacată cu recurs de către petent, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 5186 din 01 octombrie 2007 (dosar nr. 5434/1/2006) prin care a fost admis recursul, a fost casată sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Decizia reţine că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra argumentelor petentului bazate pe documentaţia depusă la dosar (filele 222-226; 261-263; 344-348) cu privire la greşita reţinere în cauză a prescripţiei răspunderii penale, astfel:
„Or, instanţa a omis să analizeze aceste argumente şi documente şi să se pronunţe dacă împrejurările invocate de petiţionar reprezintă o împrejurare de neînlăturat care, potrivit art. 128 C. pen. a suspendat cursul prescripţiei răspunderii penale, aşa cum a reţinut Parchetul de pe lângă Curtea Militară Apel în dosarul nr. 15/P/1999, o altă cauză în care s-a ivit aceeaşi problemă de drept (filele 225-226).
Evident că, numai după examinarea argumentelor petiţionarului şi a documentaţiei prezentate de acesta, instanţa va putea să decidă dacă soluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror este temeinică ori se impune desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la Parchet în vederea începerii urmăririi penale, conform art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen.
În raport de rezultatul acestei verificări, instanţa va trebui să se pronunţe şi referitor la faptele medicilor şi comandantului arestului penitenciarului, care ar fi cauzat decesul lui D.A., prin refuzul de a-i acorda tratament medical, fapte privitor la care instanţa nu s-a pronunţat, deşi a fost sesizată prin plângerea petiţionarului".
Prin sentinţa nr. 2 din 04 iunie 2008 a Curţii Militare de Apel, rejudecându-se cauza, a fost admisă plângerea petentului, a fost desfiinţată rezoluţia nr. 11/P/l998 a Secţiei Parchetelor Militare, iar dosarul a fost trimis procurorului din cadrul Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul infracţiunilor şi cu privire la persoanele acolo menţionate.
Această ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs de către procuror, recurs soluţionat prin Decizia nr. 2911 din 22 septembrie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, (dosarul nr. 1/81/2008) a admis recursul, a casat sentinţa nr. 2/2008 a Curţii Militare de Apel şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă spre rejudecare.
S-a arătat că la data emiterii rezoluţiei criticate de petent, Secţia Parchetelor Militare, era competentă potrivit art. 209 C. proc. pen., să soluţioneze plângerea, în raport de faptele imputate şi de calitatea uneia dintre persoanele indicate în plângere ca având calitate de procuror militar. S-a menţionat că alin. (6) al art. 209 C. proc. pen. a fost abrogat ulterior, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006.
Sentinţa primei instanţe a fost criticată şi pentru împrejurarea că deşi sunt incidente dispoziţiile art.2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., hotărârea nu a indicat faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă.
În rejudecare, plângerea petenţilor a fost examinată în întregul său, cu privire la toate infracţiunile imputate, conform ipotezelor prevăzute de art. 2781 alin. (8) lit. a) - c) C. proc. pen., reţinându-se de către Curtea Militară de Apel că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea cea mai gravă (omor calificat sau deosebit de grav) - imputată persoanelor împotriva cărora se îndreaptă sesizarea petenţilor este, în conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., de 15 ani, socotit de la data săvârşirii infracţiunilor.
Însă, potrivit art. 128 alin. (1) şi (3) C. pen., „cursul termenului prescripţiei prevăzută în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal".
Raportând această dispoziţie legală la situaţia concretă a cauzei s-a constatat că faţă de toate persoanele împotriva cărora este îndreptată sesizarea petenţilor, a fost suspendat cursul prescripţiei.
Astfel, a fost luată în considerare calitatea specială a persoanelor respective (procuror militar, comandant al penitenciarului, medicul şef al locului de deţinere şi (sau) adjunctul acestuia), toţi având şi statutul de ofiţeri activi ultimii în cadrul Direcţiei Generale a Siguranţei Statului din M.A.I
Unele dispoziţii procedurale privind urmărirea penală pentru militari prevăzute în art. 226 alin. (3) C. proc. pen., dispoziţii abrogate prin Legea nr. 104/1992, publicată în M.Of. nr. 244 din 01 octombrie 1992, îngrădeau posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale pentru ipoteze identice cu cele în care s-au aflat persoanele menţionate de petent, astfel:
„Punerea în mişcare a acţiunii penale sau luarea măsurii arestării preventive pentru infracţiunile săvârşite de militari în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără avizul prealabil al comandantului anume desemnat, după caz, de către ministrul forţelor armate sau de către ministrul afacerilor de interne. Avizul negativ al comandantului trebuie motivat şi se înaintează de către organul de cercetare penală, împreună, cu dosarul cauzei, procurorului militar care exercită supravegherea cercetării penale. Dacă acesta nu este de acord cu avizul comandantului, dosarul cauzei, se înaintează organului de procuratură ierarhic superior. Când nici organul de procuratură ierarhic superior nu este de acord cu avizul comandantului procurorul general după ce ia avizul, după caz, al ministrului forţelor armate sau al ministrului afacerilor de interne, dispune asupra punerii în mişcare a acţiunii penale sau asupra arestării preventive ".
Analiza textului citat conduce la concluzia că avizul ministrului de resort era obligatoriu, chiar şi pentru procurorul general, care avea posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale „după ce ia avizul ministrului...".
Această dispoziţie legală se înscrie între cele apte să determine suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Pentru identitate de raţiune practica judiciară a reţinut că aplicarea dispoziţiilor prevăzute în art. 5 alin. (2) C. pen., care prevăd condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile arătate în acel articol numai cu autorizarea procurorului general, constituie temei pentru suspendarea prescripţiei răspunderii penale (sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Suprem în dosarul nr. 3475/1973 - publicată în R.R.D. nr. 4/1995, pag.151).
Pe lângă această dispoziţie legală, care a fost de natură să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoanele respective, cât timp au avut calitatea de cadre active ale M.A.I. - D.G.S.S. sau procuror militar - tragerea lor la răspundere nu era posibilă datorită poziţiei şi funcţiilor acestora în statul totalitar, condus de partidul unic, al căror exponenţi fideli au fost, cu atât mai mult cu cât o Hotărâre a Comitetului Politic Executiv a fostului P.C.R. din 1968 a decis asupra netragerii la răspundere a foştilor torţionari din închisorile comuniste în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile reunite, prin Decizia nr. 26 din 19 iunie 1995 dată în dosarul nr. 57/1997.
Curtea a apreciat că suspendarea cursului prescripţiei a avut loc până la abrogarea dispoziţiilor art. 226 alin. (3) C. proc. pen. prin Legea nr. 104/1992, şi ridicarea efectivă a restricţiei accesului la dosarele cauzei aflate în gestiunea Serviciului Român de Informaţii (C.N.S.A.S.) potrivit conţinutului adreselor din 26 august 1992 a Direcţiei Instanţelor Militare şi din 18 septembrie 1992 a Serviciului Român de Informaţii, conform cărora cererea de acces a petentei D.F. poate fi rezolvată după 40 ani, conform Legii nr. 14 din 24 februarie 1992, - care constituie o împrejurare de neînlăturat, în sensul art. 128 C. pen., prin îngrădirea explicită a accesului la actele trebuincioase.
În orice caz, indiferent ce termen limită va fi avut în vedere, după intrarea cauzei pe rolul Curţii Militare de Apel, în anul 2005, şi soluţionarea acesteia prin sentinţa nr. 9 din 17 august 2005 (dosar nr. 73/2005), procedura de judecată reglementată de art. 278 C. proc. pen. - prevede citarea persoanelor faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, act care, potrivit art. 123 C. pen., a întrerupt cursul prescripţiei care ar fi început să curgă la 01 octombrie 2007, termen calculat conform art. 122 alin. (1) lit. a) C. pen., prin adăugarea valorii de 15 (ani) la data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 104/1992.
Curtea a observat totodată, ca în cauză nu pot fi invocate dispoziţiile art.124 C. pen. referitoare la prescripţia specială prin includerea în calculul de prescripţie şi a perioadei în care procesul penal a fost suspendat.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 564 din 25 octombrie 2005, iar până în prezent dispoziţiile legale examinate de instanţa de contencios constituţional au rămas neschimbate.
Această situaţie nu-i poate fi imputată petentului care, în mod constant, a invocat incidenţa suspendării cursului prescripţiei. Curtea nu a primit nici opinia conform căreia numitul D.(D.).M. n-ar fi beneficiat de imunitate câtă vreme a fost condamnat în aceeaşi epocă. Aceasta deoarece, în logica lucrurilor, din lecturarea motivelor condamnării sale, rezultă că i s-a imputat o anumită neglijenţă faţă de securitatea statului, faptă fără legătură cu prezenta cauză. Este o dovadă în plus a modului de acţiune a organelor statului totalitar care, în împrejurările date, s-a îndreptat chiar şi împotriva unui agent oficial al său - pentru a sancţiona o asemenea neglijenţă - faptă pentru care nu putea avea „imunitate".
În consecinţă, Curtea a constatat, pentru motivele expuse mai sus, că prescripţia răspunderii penale în cauză a fost suspendată de la momentul săvârşirii faptelor imputate (aprilie - iulie 1948) şi până la 01 octombrie 1992 (data abrogării disp. art. 226 alin. (3) C. proc. pen.); după această dată a început să curgă termenul de prescripţie de 15 ani, care a fost întrerupt prin dispoziţia de citare persoanelor împotriva cărora se îndreaptă plângerea petenţilor de către Curtea Militară de Apel, conform dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., în dosarul nr. 73/F/2005. Procedura de citare a persoanelor faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, prin rezoluţia atacată de petenţi are aici semnificaţia actului care trebuie comunicat, conform dispoziţiilor art. 123 alin. (1) C. pen.
Activitatea stăruitoare a petenţilor de tragere la răspundere penală a făptuitorilor, demarată încă din 28 februarie 1995 - nu le poate fi imputată acestora ca fiind efectuată cu tardivitate, câtă vreme doar organul judiciar competent putea emite un act procedural care să producă efectele menţionate la art. 123 alin. (1) C. pen., privind întreruperea prescripţiei răspunderii penale.
Durata de timp scursă de la data faptelor imputate de petenţi şi până în prezent, dificultatea identificării făptuitorilor şi a instrumentării cauzei - impune ca în cauză să se efectueze cercetări cu privire la faptele sesizate, după începerea urmăririi penale „in rem".
Pentru motivele expuse Curtea Militară de Apel a trimis cauza Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea începerii urmăririi penale „in rem" şi a efectuării de cercetări sub aspectul infracţiunilor reclamate, prilej cu care vor fi elucidate faptele şi împrejurările arestării numitului D.A., condiţiile de deţinere şi anchetă a acestuia şi împrejurările producerii decesului.
De asemenea, prima instanţă a dispus organului de urmărire penală să administreze probele care vor fi apreciate ca fiind concludente, prin examinarea celor două dosare aflate în arhiva CNSAS, identificarea tuturor înscrisurilor utile soluţionării cauzei şi audierea martorilor propuşi de petenţi, în măsura în care acest lucru mai este posibil.
De asemenea, pentru elucidarea cauzei morţii numitului D.A. se va aprecia asupra efectuării unei expertize medico-legale care să confirme sau să infirme cauza medicală a morţii, legătura de cauzalitate dintre starea anterioară de sănătate şi deces, precum şi confirmarea sau infirmarea posibilităţii stabilirii cauzei morţii, în aceeaşi zi, fără autopsierea cadavrului.
De asemenea, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele organul de urmărire penală va putea administra orice probă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel şi petentul D.C.
Parchetul a criticat hotărârea pronunţată în cauză pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de nelegalitate şi netemeinicie:
1. Nu au fost respectate dispoziţiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen. cu privire la plângerea contra actelor procurorului, motive de recurs care nu a mai fost susţinut de reprezentantul parchetului cu prilejul dezbaterii în fond a căii de atac.
2. Dispoziţiile art. 128 alin. (1) C. pen. cu privire la suspendarea cursului prescripţiei nu sunt aplicabile în speţă, având în vedere că dispoziţia legală nu trebuie să fie doar aptă de a suspenda cursul prescripţiei, aşa cum precizează instanţa atunci când a făcut referire la art. 226 alin. (3) C. proc. pen. (articol abrogat prin Legea nr. 104/1992), ci să constituie un impediment efectiv şi tragerea la răspundere penală a unei persoane care a săvârşit infracţiuni.
De asemenea, parchetul a invocat împrejurarea că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 128 C. pen. având în vedere că există dovada că intimatul D.(D.).M. nu a făcut parte din nomenclatura comunistă, fiind chiar condamnat în perioada regimului comunist.
3. Începerea urmăririi penale „in rem" şi efectuarea cercetărilor cu privire la faptele imputate de petenţi nu se justifică atâta timp cât, pe de o parte, doi dintre făptuitori sunt cunoscuţi, iar, pe de altă parte, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 124 C. pen. şi, respectiv art. 119 C. pen.
Astfel, doi dintre făptuitori sunt cunoscuţi : D.(D.).M. şi Z.N., iar în raport de maximul special al pedepselor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 C. pen., art. 267 C. pen., art. 268 C. pen., de la data la care prima instanţă a susţinut că dispoziţiile art. 128 alin. (1) C. pen. au încetat să-şi producă efectele, precum şi de conţinutul dispoziţiilor art. 124 C. pen. cu referire la art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., în privinţa faptelor menţionate s-a împlinit termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale.
4. De la data săvârşirii faptelor şi până în prezent au fost adoptate mai multe acte de amnistie, cel mai reprezentativ fiind Decretul nr. 11/1988 care nu a instituit excepţii de ordin personal, iar cuantumul maxim al pedepsei până la care acesta şi-a produs efectele a fost de 10 ani închisoare.
În consecinţă se susţine că dispoziţia instanţei de a se începe urmărirea penală şi cu privire la faptele care intră sub incidenţa art. 119 C. pen. şi art. 124 C. pen. cu referire la art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP) nu se justifică.
5. Motivarea soluţiei contrazice dispozitivul sentinţei în sensul că referindu-se la infracţiunea prevăzută de art. 358 C. pen. instanţa fondului a precizat că aceasta nu poate fi luată în considerare deoarece situaţia premisă avută în vedere de legiuitor este ca fapta să fi fost săvârşită în timp de război, ipoteză care nu se confirmă pentru etapa examinată (aprilie-iulie 1948), pentru ca ulterior să dispună începerea urmăririi penale „in rem" cu privire la toate infracţiunile reclamate.
Petentul D.C. a criticat hotărârea pronunţată în cauză sub aspectul dispunerii începerii urmăririi penale faţă de făptuitori şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tratamente neomenoase prevăzute de art. 358 C. pen.
Petentul a mai susţinut că instanţa fondului nu s-a pronunţat asupra tuturor înscrisurilor depuse de acesta în susţinerea plângerii sale.
Examinând hotărârea pronunţată în cauză sub aspectele invocate de parchet şi petent, cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică.
Astfel, cu privire la motivele de recurs invocate :
1. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 128 C. pen.
Potrivit art. 358 C. pen. infracţiunea de tratamente neomenoase se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 20 ani, însă potrivit art. 121 alin. (2) C. pen., în cazul acestei infracţiuni, prescripţia nu înlătură răspunderea penală.
Infracţiunea de lipsire de libertate prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. (referitoare la situaţia când victima este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol) se sancţionează cu închisoarea de la 7 ani la 15 ani, iar termenul de prescripţie a răspunderii penale este, în conformitate cu dispoziţiile art.122 lit. b) C. pen. de 10 ani.
Infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 266 C. pen. sunt sancţionate cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani închisoare, termenul de prescripţie a răspunderii penale fiind, potrivit art. 122 lit. d) C. pen. de 5 ani, socotit de la data săvârşirii infracţiunii .
Infracţiunea prevăzută de art. 267 C. pen. se sancţionează cu închisoare de la 1 la 5 ani, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 122 lit. d) C. pen.
Infracţiunea prevăzută de art. 268 C. pen. se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar potrivit art. 122 lit. c) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani.
Potrivit art. 176 lit. a) C. pen. autorul infracţiunii de omor deosebit de grav se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru această infracţiune este, în conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., de 15 ani, socotit de la data săvârşirii infracţiunii.
Potrivit art. 128 alin. (1) C. pen. „cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP) este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal".
Suspendarea este provocată de o dispoziţie legală atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuare procesului penal nu poate avea loc decât în condiţiile prevăzute în acea dispoziţie, incidenţa legii penale nefiind posibilă fără îndeplinirea acelor condiţii.
Suspendarea este provocată de o împrejurare de neprevăzut (de ex. cazul fortuit) sau de neînlăturat (de ex. forţa majoră) atunci când se iveşte o astfel de situaţie.
Corect a reţinut prima instanţă că în cauză cursul prescripţiei a fost suspendat, fiind aplicabile dispoziţiile art. 128 C. pen. (excepţie făcând, desigur, infracţiunea prevăzută de art. 358 C. pen., după cum se va menţiona în continuare), având ca efect oprirea curgerii termenului de prescripţie.
O dispoziţie legală care a avut drept consecinţă suspendarea cursului prescripţiei a constituit-o art. 226 alin. (3) C. pen. (dispoziţie abrogată prin Legea nr. 104/1992), care prevedeau că „punerea în mişcare a acţiunii penale ... pentru infracţiunile săvârşite de militari în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără avizul prealabil al comandantului anume desemnat, după caz, de către ministrul apărării naţionale sau de către ministrul de interne".
Rezultă că aceste dispoziţii legale privind urmărirea penală pentru militari „au îngrădit" posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale faţă de persoanele faţă de care s-a formulat plângere în cauza de faţă care au avut calitatea de procuror militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar al Corpului II Armată – Z.N. – sau calitatea de ofiţeri activi ai Ministerului Afacerilor Interne – Direcţia Generală a Siguranţei Statului – D.(D.).M., medicul şef şi adjunctul acestuia).
Pe lângă această dispoziţie legală, care a împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoanele reclamate, cât timp au avut calitatea de cadre active ale MAI – DGSS sau procuror militar, corect s-a concluzionat că tragerea lor la răspundere penale nu a fost posibilă, în perioada existenţei statului totalitar comunist, şi datorită poziţiei şi funcţiilor deţinute, iar o dovadă a acestui fapt o constituie şi poziţia adoptată de statul român, la propunerea primului ministru (I.G.M.), în urma unei anchete efectuate de o comise P.C.R. în 1968, de a nu se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a celor vinovaţi de stabilirea unui regim penitenciar de exterminare (I.G.M. declarând că „soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre prescripţie din punct de vedere juridic, dar să nu luăm o hotărâre, să spunem să nu fie trimis în judecată şi împotriva omului să se ia hotărâri politice. Mai sunt câteva luni până la prescripţie").
Intervenţia politicului în cursul firesc al justiţiei a constituit o cauză de neînlăturat care a împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale şi faţă de persoanele împotriva cărora s-a formulat plângere penală în prezenta cauză.
Susţinerea parchetului referitoare la faptul că, de asemenea, art. 128 C. pen. nu ar fi aplicabil în cauză faţă de intimatul D.(D.).M. care nu a făcut parte din nomenclatură, fiind condamnat chiar în perioada regimului comunist, nu este nici aceasta fondată.
Din actele depuse de către petent la dosar rezultă mai presus de orice îndoială, că intimatul D.(D.).M. a făcut parte din nomenclatura comunistă, ceea ce a avut drept consecinţă şi împiedicarea tragerii sale la răspundere penală în perioada funcţionării statului totalitar (după cum s-a menţionat anterior, prin intervenţia directă a politicului în cursul justiţiei).
Astfel, intimatul, în anul 1945, a fost angajat la Ministerul de Interne, după care a trecut la Serviciul Special de Informaţii, fiind „protejatul agentului sovietic V.D. (I.V.), care era unul din şefii Serviciului Secret al Partidului Comunist (căsătorit cu R.V., şefa Cancelarie C.C. al P.C.R.).
Ca urmare a influenţei lui D., D.B. a fost numit în funcţia de inspector al Siguranţei, când şi-a schimbat numele în D.
După crearea Securităţii, în anul 1948 a devenit colonel şi până în 1952 a fost şeful Direcţiei a III-a (Cercetări Penale) şi şeful de cabinet al ministrului de interne, T.G.
Drept recompensă pentru „meritele" sale în 1951 a fost avansat la gradul de general.
Paralel, intimatul a activat şi în Brigada Mobilă de pe lângă Direcţia Generală a Poliţiei, care se ocupa cu deportarea saşilor şi şvabilor în U.R.S.S., reprimarea grupurilor antisovietice, trierea repatriaţilor, poziţie în care, împreună cu generalul A.N., a deportat zeci de mii de persoane în colonii de muncă forţată.
De asemenea, în paralel cu activitatea din cadrul Securităţii, D.M. a deţinut şi funcţia de membru al Direcţiei Organizatorice a C.C. al P.R.M., între 1949-1952.
Într-adevăr, în anul 1952 intimatul a fost arestat, iar prin Decizia nr.16 din 1 februarie 1955 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar a fost condamnat la 2 ani şi 3 luni închisoare corecţională pentru infracţiunea de neglijenţă faţă de securitatea statului prevăzută de art. 157 alin. (2) C. pen.
În opinia Înaltei Curţi, această condamnare a intimatului (care a avut loc pe fondul anihilării grupului P.-L.-G., în vederea schimbării raportului de faţă la nivelul conducerii P.C.R.) nu înlătură efectele suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile în care acesta nu a fost tras la răspundere penală pentru faptele sale de „torţionar" ci pentru că a „înşelat" încrederea partidului comunist.
În consecinţă, Curtea constată că prescripţia răspunderii penale a fost suspendată de la momentul săvârşirii faptelor imputate (aprilie – iulie 1948) şi până la data de 1 octombrie 1992 [data abrogării dispoziţiilor art. 226 alin. (3) C. proc. pen.], dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile reclamate, termen care pentru infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen. a fost întrerupt în condiţiile art. 123 C. pen., după intrarea cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. pe rolul Curţii Militare de Apel în anul 2005.
Înalta Curte constată că pentru infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen. nu s-a împlinit termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale prevăzut de art. 124 C. pen., având în vedere că la data săvârşirii faptei imputate, aceasta se sancţiona cu pedeapsa cu moartea, fiind aplicabile dispoziţiile art. 122 lit. a) C. pen. cu referire la art. 124 C. pen. (textul actual care prevede pentru acest gen de infracţiune detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani închisoare, constituie legea penală mai favorabilă).
2. Cu privire la dispoziţia instanţei de fond de a se dispune începerea urmăririi penale „in rem"
Înalta Curte constată că aceasta este corectă, chiar în condiţiile în care, în cauză, rezultă suficiente date cu privire la doi dintre autorii infracţiunilor (D.(D.).M. şi Z.N.).
În raport de împrejurarea că din conţinutul actului de sesizare (plângerea petentului) nu rezultă date suficiente şi cu privire la identitatea celorlalţi făptuitori, existând date numai cu privire la săvârşirea de infracţiuni dispoziţia instanţei fondului de a se dispune începerea urmăririi penale „in rem" este corectă, în raport cu multitudinea faptelor reclamate şi a presupuşilor autori ai acestor fapte (în parte, rămaşi neidentificaţi până în prezent).
3. Cu privire la actele de amnistie intervenite de la data săvârşirii faptelo.
Potrivit art. 119 C. pen. amnistia este un act de clemenţă al autorităţii legiuitoare prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului de amnistie.
În teoria dreptului penal se face distincţie între amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă (amnistia proprie) şi amnistia intervenită după condamnarea definitivă (amnistie improprie).
Amnistia proprie atrage înlăturarea răspunderii penale a infractorului, ceea ce înseamnă că în cazul în care procesul penal nu a fost pornit, ca efect al amnistiei procesul nu va mai fi pornit, iar în cazul în care fusese pornit va înceta urmărirea penală sau, respectiv, procesul penal, în orice stadiu s-ar afla, acţionând, pe planul procesual penal, ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale [art. 10 lit. g) C. proc. pen.].
Amnistia improprie are ca efect, pe lângă înlăturarea răspunderii penale şi a urmărilor acesteia, şi înlăturarea executării pedepsei pronunţate, precum şi a celorlalte consecinţe ale condamnării.
Parchetul, prin motivele de recurs, a invocat că de la data săvârşirii faptelor şi până în prezent au intervenit mai multe acte de amnistie, cel mai reprezentativ constituindu-l Decretul nr. 11/1998.
Înalta Curte constată că acest decret nu este aplicabil în cauză având în vedere că în acest act normativ legiuitorul a prevăzut o amnistie improprie (intervenită după condamnarea definitivă a infractorului), iar în speţă, doar s-a început urmărirea penală şi nu s-a pronunţat o hotărâre de condamnare a făptuitorilor.
Astfel, în art.1 al acestui decret se prevede că „se amnistiază toate infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani închisoare".
Având în vedere „imperfecţiunile" legislative ale decretului, în vederea aplicării unitare a acestuia, s-a constituit un colectiv central format din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerului de Interne, Procuraturii Generale şi Tribunalului Suprem, care a prevăzut în actul întocmit cu acest prilej la pct. 2 lit. g) că „în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani închisoare, urmărirea sau, după caz, judecata va continua, iar dacă instanţa pronunţă o pedeapsă de până la 10 ani închisoare, va constata că infracţiunea este amnistiată potrivit art. 1 din decret şi va dispune încetarea procesului".
Ori în cauză, cel puţin pentru infracţiunile prevăzute de art. 176 lit. a) C. pen. şi art. 358 C. pen., procesul penal trebuie să continue, în raport de dispoziţiile art. 11/1988, urmând ca în cazul în care făptuitorii vor fi găsiţi vinovaţi şi condamnaţi să se facă aplicarea acestui act normativ.
În cauză, Înalta Curte apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 255/1987 care a prevăzut că pentru faptele săvârşite până la 25 octombrie 1987 se amnistiază infracţiunea pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani sau amendă, însă organul de urmărire penală urmează să se pronunţe cu privire la aceasta având în vedere dispoziţiile de începere a urmăririi penale.
4. Cu privire la existenţa unei contradicţii între dispozitiv şi considerente în raport de infracţiunea prevăzută de art. 358 C. proc. pen.
Parchetul a constatat corect, că în considerentele sentinţei prima instanţă a apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 358 C. pen., nu poate fi luată în considerare deoarece situaţia premisă avută în vedere de legiuitor este ca fapta să fi fost săvârşită în timp de război, ipoteză care nu se confirmă pentru etapa examinată (aprilie – iulie 1948) pentru ca apoi în dispozitiv să dispună începerea urmăririi penale şi în raport cu această infracţiune.
Petentul în recursul formulat a criticat hotărârea sub aspectul acestei motivări, pe care o consideră greşită.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, există o contradicţie între dispozitiv şi considerente, însă apreciază că dispoziţia din dispozitiv (care de altfel se pune în executare) este corectă.
În opinia Înaltei Curţi, la prima vedere, pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 358 alin. (1) C. pen., ar exista o situaţie premisă, respectiv ca fapta de tratamente neomenoase să se fi săvârşit în timp de război.
Într-adevăr, perioada în care se reţine că au fost comise faptele, se situează după încheierea celui de al doilea război mondial, respectiv aprilie-iulie 1948.
Din interpretarea art. 358 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 358 alin. (4) C. pen., Înalta Curte constată că acest text de lege nu se aplică exclusiv faptelor săvârşite în timp de război, care de altfel constituie o formă agravată, motiv pentru care dispozitivul sentinţei este corect.
Făcând parte dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii, tratamentele neomenoase prevăzute de art. 358 C. pen. constă în supunerea la tratamente neomenoase răniţilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, a naufragiaţilor, a prizonierilor de război şi în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi [alin. (1)].
În alin. (3) al acestui articol se prevede că torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în alin. (1) se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
În fine, după cum s-a menţionat, alin. (4) prevede că dacă faptele prevăzute în prezentul articol sunt săvârşite în timp de război pedeapsa este detenţiunea pe viaţă.
Potrivit art. 121 C. pen. răspunderea penală pentru astfel de infracţiuni este imprescriptibilă.
În cauza Irlande c/Royaume-Uni, din anul 1978, Curtea Europeană a definit prima dată „tratamentele inumane" ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice. Aceste acte au a fi săvârşite cu intenţia de a cauza suferinţe intense victimei. De asemenea, ca şi în materie de tortură, suferinţa trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să fie provocată de agenţi ai statului sau prin tolerarea ei din partea autorităţilor statale, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârşite asupra victimei chiar şi de către particulari. În această din urmă situaţie, autorităţile statale se fac vinovate de a fi permis săvârşirea unor asemenea acte sau, dacă ele s-au produs, eventual de neîndeplinirea obligaţiei de a urmări şi pedepsi pe autorii lor.
Pornind de la definiţia dată de Curtea Europeană a „tratamentelor inumane" Înalta Curte reţine că în cauză, faţă de momentul istoric, anul 1948 în care se susţine că a fost săvârşită fapta prevăzută de art. 358 C. pen., situaţia de conflict, ca situaţie premisă, există între autorităţile statale comuniste care nu numai că au tolerat dar au permis unor „agenţi ai statului" să acţioneze ca adevăraţi torţionari şi victimelor acestui regim de suprimare fizică şi psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor şi sub aspectul săvârşirii acestei infracţiuni.
Elementul material al infracţiunii de tratamente neomenoase în varianta care priveşte prezenta speţă, constă în acţiunea de supunere a răniţilor sau bolnavilor la tratamente neomenoase, respectiv greu de suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral.
În aceste condiţii, corect a dispus prima instanţă trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale şi în raport cu această infracţiune, în condiţiile în care petentul susţine că intimaţii Z.N. şi D.(D.).M. au dispus arestarea numitului D.A. la data de 21 aprilie 1948 sub învinuirea de „uneltire contra siguranţei statului", doar în baza unui denunţ anonim, fără a exista nici măcar indicii cu privire la această învinuire.
Cu prilejul efectuării actelor specifice urmăririi penale vor fi elucidate atât faptele şi împrejurările arestării numitului D.A., condiţiile de deţinere şi anchetă a acestuia, precum şi împrejurările decesului său, sens în care vor fi administrate probele enumerate de prima instanţă, precum şi orice alte probe necesare justei soluţionări a cauzei şi a lămuririi cauzei sub toate aspectele.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, relevant este în raport de dispoziţia de începere a urmăririi penale şi cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 358 C. pen. şi împrejurarea că folosirea forţei fizice asupra unei persoane privată de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere demnităţii umane şi poate constitui, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate recursurile declarate de parchet şi petent.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel şi de petiţionarul D.C. împotriva sentinţei penale nr. 3 din 28 ianuarie 2009 a Curţii Militare de Apel.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 10 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2521/2009. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 2678/2009. Penal → |
|---|
