ICCJ. Decizia nr. 2612/2009. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2612/2009
Dosar nr. 27085/3/2008
Şedinţa publică din 9 iulie 2009
Asupra cauzei penale de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul L.G., la pedeapsa de 12 ani închisoare.
În baza art. 61 alin. (1) C. pen. s-a revocat liberarea condiţionată privind pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului prin 735 din 4 iunie 2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii prev de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi s-a contopit restul rămas neexecutat de 1289 zile închisoare în pedeapsa aplicată prin prezenta, de 12 ani închisoare, s-a aplicat şi un spor de 1 an, în final, inculpatul urmând a executa 13 (treisprezece) ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durata de 7 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a degradării militare.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus prevenţia de la 21 iunie 2008 la zi.
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) şi art. 75 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, a fost condamnată inculpata C.F. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 65 C. pen. i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durata de 7 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatei.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus prevenţia de la 21 iunie 2008 la zi.
În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143 /2000 s-a dispus confiscarea, în vederea distrugerii a 26, 82 g heroină (proces verbal din 20 iunie 2008, fila 46 d.u.p.) şi 184,39g heroină (proces verbal din 30 iunie 2008, fila 106 d.u.p.), cantităţi de stupefiante rămase în urma analizelor de laborator.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpata C.F. a cântarului electronic inscripţionat P.C. (reţinut prin dovada 8 iulie 2008, fila 133 d.u.p.).
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 2000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Ca urmare a informaţiilor primite de la I.G.P.R. - Serviciul de Combatere a micului trafic şi a consumului stradal de droguri, D.I.I.C.O.T., s-a sesizat în luna iunie 2008 cu privire la activitatea infracţională a numiţilor L.G. zis B.U. şi C.F., aceştia fiind suspectaţi că ar face trafic de droguri de mare risc.
Informaţiile primite de la organele de poliţie au fost confirmate şi de către colaboratorul sub acoperire S.T. care a arătat că a mai cumpărat droguri de la cei doi inculpaţi.
În acest sens, a fost introdus în cauză şi investigatorul sub acoperire C.V. care împreună cu numitul S.T. au procedat la cumpărarea supravegheată de droguri de la cei doi traficanţi.
Inculpatul L.G., a propus colaboratorului S.T. vânzarea a 50 g heroină, stabilindu-se data de perfectare a vânzării la 20 iunie 2008.
Colaboratorului i-a fost remisă suma de 4000 lei, după ce, în prealabil, a fost înseriată şi consemnată în proces verbal (fila 25 d.u.p.).
La data de 20 iunie 2008, colaboratorul sub acoperire, purtând asupra sa echipament de înregistrare din mediul ambiental, s-a întâlnit cu inculpatul L.G. în faţa blocului unde acesta locuia şi au convenit să primească 28 g heroină în schimbul sumei de 4000 lei.
Au urcat împreună în apartamentul, folosit de cei doi coinculpaţi unde martorul cumpărător a primit cantitatea de droguri de la inculpat, cantitate ce a fost cântărită de coinculpata C.F. Deşi conveniseră să cumpere 28 g heroină, în fapt i-a fost remisă cumpărătorului doar cantitatea de 26,65 g heroină. Banii au fot remişi coinculpatei care la rândul său i-a predat minorului L.G.C., în vârsta de 16 ani, fiul inculpatului L.G., pentru a nu fi găsită cu suma compromiţătoare asupra sa, în cazul unei intervenţii a organelor de poliţie. Acest comportament nedemn al inculpatei, de folosire a unui minor la traficul de droguri a fost avut în vedere ca circumstanţă agravantă.
Drogurile au fost predate de colaborator organelor de poliţie, în urma raportului de constatare tehnico ştiinţifică întocmit rezultând că este vorba de o pulbere ce conţine heroină, cofeină şi griseofulvin.
Organele de poliţie au intervenit şi au percheziţionat şi apartamentul unde locuieşte cu forme legale inculpatul L.G., respectiv apartament, locaţie unde au fost găsite 190 gr heroină, cantitatea fiind porţionată şi ambalată în mai multe punguliţe din material plastic.
Numita L.M.G. care locuia, în fapt, în apartament, fiind audiată în calitate de martoră, a arătat că întreaga cantitate de droguri găsită la percheziţie, a fost primită de la inculpata C.F., "pentru păstrare", împrejurare ce a fost confirmată de inculpată.
În drept, instanţa de fond a reţinut că, fapta celor doi inculpaţi de a vinde colaboratorului sub acoperire cantitatea de 26,65 g heroină şi de a deţine în vederea vânzării cantitatea de 190 g heroină, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri mare risc în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Cu privire la atitudinea procesuală a inculpatului L.G., instanţa de fond a reţinut că a avut o poziţie procesuală nesinceră, nerecunoscând faptele ce i se impută în pofida faptului că a fost înregistrat în mediul ambiental în timp ce efectua tranzacţia cu droguri. Mai mult decât atât, a încercat să acrediteze ideea absurdă că doar i-ar fi comunicat colaboratorului ce cantitate de droguri ar putea cumpăra cu 4000 lei iar când acesta s-a oferit să cumpere i-a spus să se ducă sus în apartament şi să vorbească cu soţia sa (fila 57 dosar instanţă), susţinând că nu are legătură cu vânzarea de droguri.
S-a apreciat că poziţia sa de vădită nesinceritate se datorează, în mod evident, faptului că este recidivist în forma recidivei mari speciale postcondamnatorii şi că încearcă să evite o condamnare corespunzătoare pentru stăruinţa sa deosebită în traficul de droguri. Faptul că nu locuieşte în mod constant la adresa sa din buletin, respectiv în apartamentul unde a fost găsită cantitatea de 190 g heroină porţionată, nu prezintă relevanţă, atâta vreme cât, avea acces în acea locaţie iar heroina a fost pusă în acel loc, la păstrare, în vederea vânzării de către cei doi coinculpaţi potenţialilor clienţi.
Cu privire la inculpata C.F., concubina inculpatului L.G., instanţa de fond a reţinut că a avut un comportament procesual nesincer. Aceasta şi-a recunoscut formal fapta numai că, a dat declaraţii false în vederea deculpabilizării celuilalt inculpat. Cu referire la poziţia procesuală a inculpatei, Tribunalul a apreciat că a nu da declaraţii sau a nu recunoaşte învinuirile reprezintă o expresie a dreptului la apărare, organelor de urmărire penală revenindu-le sarcina de a demonstra vinovăţia unei persoane, însă a da declaraţii false în scopul de a deculpabiliza un infractor, demonstrează o vădită îndrăzneală, lipsă de respect pentru valorile sociale ocrotite de norma de incriminare şi nu în ultimul rând, demonstrează că infractorul încearcă să blocheze tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi.
Astfel, a reţinut că declaraţiile inculpatei, de deculpabilizare a inculpatului, sunt contrazise chiar de declaraţiile acestuia din urmă, dar şi de înregistrarea din mediul ambiental.
Aceasta conduită procesuală coroborată cu acţiunea de remitere a banilor proveniţi din vânzarea de heroina către un copil de 16 ani, reprezintă circumstanţe agravante care au fost reţinute de instanţa de fond.
La individualizarea pedepselor aplicate în cauză, Tribunalul a ţinut seama de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, a avut în vedere de gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor şi periculozitatea făptuitorilor, precum şi împrejurarea că aceştia sunt recidivişti, ambii suferind condamnări pentru trafic de droguri de mare risc.
S-a reţinut că inculpatul L.G. este recidivist postcondamnatoriu, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 61 C. pen. Prin urmare, a fost revocată liberarea condiţionată privind pedeapsa de 10 ani închisoare pentru trafic de droguri, aplicată prin sentinţa penală nr. 735/2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi a fost contopit restul rămas neexecutat de 1289 zile cu pedeapsa aplicata prin prezenta, dându-se spre executare pedeapsa cea mai grea sporită cu 1 an. S-a motivat că aplicarea sporului este imperios necesară având în vedere că partea de pedeapsă, rămasă neexecutată, este destul de mare precum şi faptul că, în aceste condiţii, nu trebuie să se creeze o situaţie de impunitate referitoare la aceasta.
Inculpata C.F. a beneficiat de dispoziţiile art. 19 din Legea 682/2002, limitele de pedeapsa fiind reduse la jumătate. Tribunalul a dat relevanţă stării de recidivă postexecutorie specială dar şi circumstanţelor agravante judiciare menţionate anterior.
Pentru ambii inculpaţi instanţa a aplicat pedepse complementare, interzicând drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durată de 7 ani după executarea pedepsei principale.
S-a apreciat că drepturile electorale se cuvin a fi interzise în totalitate faţă de gravitatea deosebită a faptelor şi stăruinţa deosebită a inculpaţilor în comiterea infracţiunilor de trafic de droguri.
Şi drepturile prev. de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., au fost interzise inculpaţilor, avându-se în vedere gravitatea faptelor dar şi modalitatea în care minorul L.G.C., în vârsta de 16 ani, fiul inculpatului L.G., a fost folosit în activitatea de trafic de droguri.
Faţă de pedeapsa principală aplicată inculpatului L.G., Tribunalul i-a aplicat acestuia şi pedeapsa complementară a degradării militare.
A fost menţinută starea de arest preventiv a ambilor inculpaţi şi a fost dedusă prevenţia la zi. De asemenea, s-a dispus confiscarea stupefiantelor rămase în urma analizelor de laborator dar şi a cântarului electronic folosit la cântărirea drogurilor.
Împotriva hotărârii instanţei de fond au formulat apel, în termen, ambii inculpaţi.
Inculpatul L.G. a criticat sentinţa susţinând că nu a comis infracţiunea pentru care a fost condamnat, solicitând achitarea în baza art. 10 lit. c). În acest sens, a învederat că nu există probe că a vândut droguri şi anume fotografii sau o constatare în flagrant a infracţiunii, dimpotrivă martorul denunţător a declarat că a dat banii inculpatei C.F. şi a primit drogurile de la aceasta. De asemenea, a susţinut că nu a deţinut droguri în scopul vânzării întrucât nu locuieşte la apartamentul unde au fost găsite cu prilejul percheziţiei ci la apartamentul dar plăteşte întreţinere şi pentru apartament.
Inculpata C.F. a criticat hotărârea cu privire la cuantumul pedepsei aplicate, apreciind că se impunea reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen. şi reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de lege.
Prin Decizia penală nr. 67/ A din 13 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile formulate de inculpaţii L.G. şi C.F. împotriva sentinţei penale nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
A desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi rejudecând:
În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptelor reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor L.G. din infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic, art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic, art. 37 lit. a) C. pen. şi C.F. din infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic, art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe inculpatul L.G. la o pedeapsă de 6 ani închisoare.
În baza art. 61 alin. (1) C. pen. a revocat liberarea condiţionată privind pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 prin sentinţa penală nr. 735 din 04 iunie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi a contopit restul de 1289 de zile, rămas de executat din această pedeapsă, cu pedeapsa aplicată prin prezenta, aplicând un spor de un an, astfel că, în final, inculpatul va executa pedeapsa de 7 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
A înlăturat pedeapsa complementară a degradării militare aplicată inculpatului.
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit. b) şi art. 75 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe inculpata C.F. la o pedeapsă de 6 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpaţilor.
În baza art. 381 alin. (1) C. proc. pen., a dedus durata reţinerii şi arestării preventive pentru ambii inculpaţi de la 21 iunie 2008 la zi.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel instanţa de prim control judiciar a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută în raport de probele administrate în cauză, faptele inculpaţilor fiind pe deplin dovedite.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptelor reţinute prin rechizitoriu s-a apreciat că actele materiale (deţinere şi vânzare) săvârşite de către cei doi inculpaţi se înscriu în ansamblul unei activităţi infracţionale unice, exteriorizând un proces execuţional unic, dar aparţinând unor variante alternative ale aceleiaşi infracţiuni, constituind o unitate infracţională naturală, motiv pentru care a dispus înlăturarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
De asemenea, având în vedere adresa din 7 ianuarie 2009 a D.N.A. din care rezultă că inculpatul L.G. a denunţat săvârşirea de către inculpaţii M.S. şi F.S. a infracţiunii de trafic de influenţă pentru care au fost trimişi în judecată, instanţa de control judiciar a făcut aplic. art. 19 din Legea 682/2002.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prev.de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii L.G. şi C.F. criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul greşitei condamnări a inculpatului L.G., solicitând în acest sens achitarea în baza art. 10 lit. c), întrucât nu există probe relevante cu privire la vinovăţia sa, precum şi reducerea cuantumurilor pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, apreciindu-se că o pedeapsă într-un cuantum mai redus este de natură să asigure realizarea scopului pedepsei.
Concluziile apărătorilor recurenţilor inculpaţi, ale reprezentantului M.P., precum şi ultimul cuvânt al inculpaţilor au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor prev.de art. 3859 pct. 18 şi pct. 14 din C. proc. pen. şi din oficiu, în conformitate cu art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată fondate recursurile declarate de inculpaţii L.G. şi C.F. numai sub aspectul cazului prevăzut de art. 3859 pct. 14 referitor la pedepsele complementare şi accesorii prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., iar în ceea ce priveşte cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., invocat de către recurentul inculpat L.G., recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză conform speţei (D. contra României).
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Având în vedere apărarea formulată de inculpatul L.G., în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat în sensul că: „principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării, îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu". (plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue şi Jabordo versus Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Inculpatul L.G. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, astfel că în stabilirea vinovăţiei acestuia, instanţele de judecată au avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, nu numai declaraţia sa.
Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de C.E.D.O. Astfel, cu privire la acest principiu, C.E.D.O. precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale". (a se vedea Hotărârea nr. 27 din oct. 1993 D.B. Bv versus Olanda).
Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil în contradictorialitate" (Hotărârea din 24 februarie 1994 B. versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror" (a se vedea hotărârea C.E.D.O. E. versus Marea Britanie din 16 decembrie 1992).
Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp. art. 5 şi 6 din C.E.D.O., astfel ca nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanţă, în şedinţă publică în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.
Numai după verificarea efectuată, în aceste condiţii, instanţa poate reţine motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărire penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.
Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 62, art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanţ deductiv, fără discontinuitate.
Or, în cauză, probele strânse în cursul urmăririi penale şi care au servit drept temei de trimitere în judecată, precum şi probele administrate în faza judecăţii de fond şi în apel, dovedesc, în mod cert că inculpatul L.G. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc.
Înalta Curte consideră că în cauză, prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă disp. art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că cei doi inculpaţi au vândut colaboratorului S.T., 26,65 gr heroină, deţinând totodată, în vederea vânzării cantitatea de 190,4 gr heroină, descoperită în urma percheziţiei domiciliare, faptă ce întruneşte atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) Legea 143/2000.
Incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. (s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare), impune ca eroarea în constatarea faptei imputate să rezide într-o greşeală evidentă esenţială asupra existenţei, naturii sau împrejurărilor acesteia, fiind evident contrară actelor şi probelor administrate care se află la dosar, ceea ce în speţă nu există.
Inculpatul L.G. a negat participarea la comiterea faptei, susţinând cu ocazia audierii sale în faţa tuturor gradelor de jurisdicţie, că nu a înmânat efectiv cantitatea de drog şi nici nu a luat banii de la colaborator, ci l-a îndrumat să meargă să vorbească cu inculpata C.F. Urcând ulterior şi el în apartament, l-a surprins pe colaborator, certându-se cu inculpata cu privire la cantitatea de substanţă pe care o cântărea, după care au descins în apartament organele de poliţie.
Cele susţinute de către inculpat sunt infirmate de procesul verbal de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental cu colaboratorul S.T., cât şi de declaraţiile martorilor cu identitate protejată C.V. şi ale colaboratorului S.T.
Din analiza conţinutului convorbirii purtate în mediul ambiental rezultă că inculpatul L.G. a fost cel care a calculat cantitatea de heroină corespunzătoare sumei oferite de către colaborator, el fiind cel care i-a cerut inculpatei C.F. să cântărească heroina ce trebuia remisă colaboratorului şi tot el şi-a exprimat nemulţumirea că nu a cumpărat cantitatea de 50 gr asupra căreia se înţeleseseră anterior. De altfel prezenţa inculpatului în apartament, la momentul efectuării tranzacţiei alături de inculpata C.F. şi colaboratorul S.T., dovedeşte că acesta avea cunoştinţă de activitatea pe care o desfăşura inculpata C.F., nefiind surprins de ceea ce aceasta desfăşura.
În încercarea de a-l disculpa pe inculpatul L.G., C.F. a susţinut că deşi nu locuia efectiv în apart., ci în apart. în care a avut loc vânzarea, drogurile îi aparţin, inculpatul L.G. neavând cunoştinţă despre acest fapt, (acesta confirmând varianta inculpatei, învederând că deşi pe buletin avea domiciliul la nr. X, în realitate locuia la nr. Y), însă aceste împrejurări nu prezintă relevanţă în stabilirea vinovăţiei. Faptul că nu locuiau în apartamentele respective nu înseamnă că heroina nu le aparţinea şi că nu aveau cunoştinţă despre existenţa ei, atâta timp cât aveau acces ambii în ambele apartamente, circulând nestingheriţi. De altfel, locurile în care au fost descoperite drogurile în apartament, erau accesibile inculpatului L.G. acesta putând oricând să le descopere.
De altfel, negocierea pe care inculpatul L.G. a făcut-o cu colaboratorul privind preţul heroinei, fiind dispus să vândă o cantitate mai mare decât cea dorită de colaborator, exprimându-şi chiar nemulţumirea când acesta nu a mai cumpărat cantitatea negociată iniţial (fapt ce demonstrează că deţinea această cantitate, din moment ce o oferise spre vânzare, dovadă fiind şi cantitatea găsită la percheziţie în celelalte apartamente), demonstrează implicarea sa în traficul cu droguri.
Mai mult, antecedenţa infracţională a inculpaţilor (anterior inculpatul L.G. a fost condamnat la 10 ani închisoare, iar C.F. la 5 ani închisoare tot pentru trafic de droguri) demonstrează implicarea lor în traficul de droguri, faptul că aceştia cunoşteau foarte bine această „lume a drogurilor" cu tot ceea ce ţine de ea (procurare, vânzare, cântărire etc.) infirmând susţinerile inculpatului L.G. cu privire la necunoaşterea naturii activităţii desfăşurate de către inculpata C.F. Este greu de crezut că inculpata obţinea din vânzarea „ceaiului" sume de bani care să asigure întreţinerea familiei sale, plata cheltuielilor ocazionate de cele trei apartamente pe care le deţineau, în condiţiile în care nu avea loc de muncă, iar cantităţile de „ceai" vândute nu puteau atinge preţuri foarte mari, iar o reorientare a activităţii desfăşurate de inculpată nu este dovedită, aceasta recunoscând că a vândut în continuare droguri.
Astfel, din materialul probator existent la dosar, rezultă că declaraţiile celor doi inculpaţi sunt nesincere, necoroborându-se cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declaraţiile inculpatului trebuie să se coreleze cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci, doar cu anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere verificarea susţinerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză.
Cu alte cuvinte, acele fapte şi împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate.
Chiar şi în acest context, instanţa are facultatea, iar nu obligaţia de a reţine declaraţiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „declaraţiile pot servi" iar nu „servesc", doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.
Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului sunt simple afirmaţii care au ca scop doar disculparea acestuia de consecinţele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care Înalta Curte le va aprecia ca atare.
Coroborând toate probele administrate, în toate fazele procesului penal, Înalta Curte a examinat cauza acordând întâietate principiului preeminenţei drepturilor şi a respectării tuturor prevederilor legale (cazul S.T.), constatând că dosarul a fost judicios soluţionat de către instanţa de fond şi de cea de prim control judiciar, avându-se în vedere şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor procesuale.
În raport de aceste considerente probele administrate conduc cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt reţinută şi a vinovăţiei inculpaţilor, condamnarea acestora făcându-se în baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, neputându-se vorbi de încălcarea art. 6 paragr. 2 din C.E.D.O. cu ref. la art. 66 şi art. 52 C. proc. pen.
Analizând recursurile inculpaţilor şi prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 3851 pct. 14 C. proc. pen. (pedepsele aplicate au fost greşit individualizate) Înalta Curte îl consideră fondat sub aspectul greşitei aplicări a pedepselor complementare şi accesorii prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., motiv pentru care în baza art. 38515 pct 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursurile celor doi inculpaţi, va casa Decizia penală atacată, precum şi sentinţa penală nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia penală, numai sub aspectul pedepselor complementare şi accesorii prev.de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., pe care le va înlătura.
În cauză, în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite de către inculpaţi, de împrejurările cauzei, de persoana acestora cât şi cu referire la art. 8 din C.E.D.O., art. 53 alin. (2) din Constituţia României, Înalta Curte apreciază că nu se impune limitarea exercitării acestor drepturi inculpaţilor, întrucât luarea acestor măsuri trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, în cauză, nejustificându-se aplicarea dispoziţiilor art. 64 lit. d) şi e) C. pen.
În ceea ce priveşte pedepsele aplicate celor doi inculpaţi, Înalta Curte apreciază că acestea au fost corect individualizate în raport de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) care prevăd că la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât a gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Inculpaţii trebuiau să ştie că, pe lângă drepturi, au şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul lor în faţa societăţii.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în C. pen. român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului.
Faptele sunt neîndoielnic grave, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ţine seama de consecinţele negative ale acestora asupra sănătăţii populaţiei, împrejurare care coroborată cu totala nesinceritate a inculpatului demonstrează că resocializarea lor viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoz. art. 1 din C. pen., ce prevăd că „legea penală apără … persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept".
Aceste infracţiuni de o amploare deosebită aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală - viaţa şi sănătatea persoanei - reprezentând şi una din cele mai grave forme ale criminalităţii organizate. În astfel de condiţii, a reduce pedeapsa pentru autorii unor asemenea infracţiuni, cu impact social deosebit, ar însemna echivalarea cu încurajarea tacită a lor şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei. În plus, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Analizând recursul şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. nu constată a fi incidente alte cazuri de casare.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) va deduce prevenţia inculpaţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii L.G. şi C.F. împotriva Deciziei penale nr. 67/ A din 13 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia penală atacată precum şi sentinţa penală nr. 1360 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai sub aspectul pedepselor complementare şi accesorii prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., pe care le înlătură.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpaţilor, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 21 iunie 2008, la 9 iulie 2009.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2316/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 299/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
