ICCJ. Decizia nr. 3102/2009. Penal

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3102/2009

Dosar nr. 21998/3/2006

Şedinţa publică din 2 octombrie 2009

Asupra recursurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 83/ F din 24 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a hotărât astfel:

I.În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul N.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul N.I. (zis B., fiul lui I. şi M., la o pedeapsă de 7 ani închisoare.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 86⁵ alin. (1) C. pen., a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată inculpatului N.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (3), (4) C. pen. prin sentinţa penală nr. 2899 din 18 noiembrie 2005 a Judecătoriei Ploieşti (definitivă prin Decizia penală nr. 147/2006 a Tribunalului Prahova) şi a constatat că această infracţiune este concurentă cu infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit toate cele patru pedepse, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 10 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

II.În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul D.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002.

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.D. (fiul lui D. şi E.) la o pedeapsă de 7 ani închisoare.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 86⁵ alin. (1) C. pen., a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului D.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 prin sentinţa penală nr. 85 din 29 mai 2006 a Tribunalului Buzău (definitivă prin Decizia penală nr. 1911 din 5 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi a constatat că această infracţiune este concurentă cu infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit toate cele patru pedepse, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 10 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 28 octombrie 2004 până la 2 decembrie 2004.

În baza art. 348 C. proc. pen., a dispus anularea următoarelor acte: factura fiscală din 10 martie 2006 emisă de SC A. SRL, factura fiscală din 31 martie 2003 emisă de SC A. SRL, factura fiscală din 31 martie 2003 emisă de SC M. SRL, declaraţiile prin care inculpatul N.I. a ridicat sume în numerar din contul firmei SC C. SRL deschis la RIB în datele de 21 octombrie 2002, 29 octombrie 2002, 30 octombrie 2002, 05 noiembrie 2002, 11 noiembrie 2002, 20 noiembrie 2002, 28 noiembrie 2002, 02 decembrie 2002, 03 decembrie 2002, 23 decembrie 2002, 22 ianuarie 2003, 24 ianuarie 2003, 27 ianuarie 2003, 28 ianuarie 2003 şi 30 ianuarie 2003, declaraţiile întocmite în acelaşi scop de inculpatul N.I. pentru retrageri de sume în numerar din contul firmei SC A. SRL în datele de 16 ianuarie 2003 şi 17 ianuarie 2003.

În baza art. 353 raportat la art. 163 C. proc. pen., a menţinut sechestrul asigurator asupra imobilului situat în Slobozia, judeţul Ialomiţa (teren în suprafaţă de 1.153 m.p.şi clădire în suprafaţă de 341,54 m.p.) şi apartamentul situat în Slobozia, judeţul Ialomiţa.

În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 – 999 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă R.I.B. SA şi a obligat pe inculpatul N.I,, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. (M.C. SRL), la plata către aceasta a sumei de 817.938,09 RON, cu dobânda legală aferentă şi pe inculpatul D.D., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC M. SRL, la plata către aceasta a sumei de 591.700 RON, cu dobânda legală aferentă.

În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat pe fiecare inculpat la plata sumei de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, instanţa fondului a reţinut că, în perioada 11 septembrie 2002 – 24 februarie 2003 inculpatul D.D., administrator al SC M. SRL şi director al SC A. SRL şi inculpatul N.I., administrator al SC C. SRL şi SC A. SRL, după o prealabilă înţelegere s-au asociat împreună, în parte şi cu A.R. (faţă de care s-a disjuns cauza) cu scopul de a induce şi menţine în eroare pe reprezentanţii băncii R.I.B. – Sucursala Moşilor, în vederea obţinerii de credite valorificate în alte scopuri decât celor pentru care au fost obţinute, respectiv însuşirea personală a banilor proveniţi din credite.

În conţinutul deciziei instanţa fondului a făcut o descriere amănunţită a operaţiilor comerciale fictive încheiate de inculpaţi prin folosirea unor documente fiscale ca: cecuri, facturi, ordine de plată, declaraţii de retragere numerar – false - pentru a deţine creditarea din partea R.I.B. – Sucursala Moşilor.

S-a reţinut că prin prezentarea ca adevărate a unor astfel de raporturi comerciale fictive a societăţilor pe care le administrau, inculpaţii au obţinut de la partea civilă credite nelegale în sumă de 4.131.800 lei (1.186.046 euro).

Banii rezultat din credite nelegal deţinute pe seama societăţii SC M. SRL Slobozia, SC A. SRL şi SC D.T.I. SRL au fost viraţi în conturile SC C. SRL din care inculpaţii i-au retras în numerar şi i-au folosit, altfel decât s-a motivat în acte.

Parte din banii obţinuţi din creditele obţinute de inculpaţi de la partea civilă au fost folosiţi în realitate pentru acoperirea cecurilor emise anterior ca garanţie a rambursării creditelor acordate tot de partea civilă B.R.I.B.

Instanţa a motivat că fapta inculpaţilor care în perioada arătată în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale prin folosirea documentelor fiscale false au indus în eroare reprezentanţii băncii – parte civilă – obţinând credite bancare din care au folosit în interes personal peste 18 miliarde lei vechi, cauzânduse pagube băncii, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Faptele inculpaţilor de a completa – în mod repetat cecuri, facturi fiscale, ordine de plată, declaraţii de retragere numerar, acte care nu reflectau realitatea au fost încadrate în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Instanţa fondului a reţinut că faptele inculpaţilor de a se asocia între ei şi împreună cu A.R. în scopul săvârşirii infracţiunilor mai sus-arătate constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen.

Referitor la infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, instanţa fondului a motivat că din actele dosarului nu rezultă comiterea acestei infracţiuni.

Prin Decizia penală nr. 41/ A din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o în parte şi, rejudecând, a schimbat temeiul achitării inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 din art. 10 lit. a) C. proc. pen. în art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În baza art. 348 C. proc. pen. – a desfiinţat în întregime ordinele de plată din 11 septembrie 2002, din 29 octombrie 2002, din 19 noiembrie 2002, din 13 decembrie 2002, din 13 ianuarie 2003 şi din 24 februarie 2003 (întocmite de inculpatul D.D. în numele SC M. SRL), ordinul de plată din 02 decembrie 2002 (întocmit de inculpatul N.I. în numele SC A. SRL), ordinele de plată din 22 ianuarie 2003 (întocmite de inculpatul N.I. în numele SC D.T.I. SRL) şi ordinele de plată din 26 februarie 2003 (întocmite de inculpatul N.I. în numele SC C. SRL);

- a anulat CEC-urile emis de SC C. SRL, SC A.I. SRL, şi de SC A. SRL, pentru restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii de înşelăciune.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. S-au respins recursurile inculpaţilor.

Împotriva deciziei au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., inculpatul D.D. şi inculpatul N.I.

Recursul parchetului critică Decizia pentru greşita achitare a inculpaţilor D.D. şi N.I. pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002, caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Se motivează că potrivit textului incriminator, constituie infracţiunea de spălare de bani „schimbarea sau transferul de bunuri cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri".

Din conţinutul textului se reţin două condiţii pentru existenţa infracţiunii: obţinerea unui bun în mod ilicit şi a doua care presupune schimbarea sau transferul acelui bun în scopul ascunderii sale ilicite.

Or, în cauză, motivează recursul prima condiţie este realizată deoarece inculpaţii au obţinut în mod ilicit sume de bani prin infracţiunea de înşelăciune;

Se susţine că şi a doua condiţie este realizată câtă vreme vizează transferul sumelor de bani în scopul ascunderii originii acestora. Ascunderea originii ilicite a acestora a avut loc întrucât au transferat acele sume primite din creditele ilegal obţinute prin mai multe conturi ale societăţilor pe care le administrau.

Recursul parchetului nu este fondat.

În esenţă, în recursul parchetului se susţin că inculpaţii, autori ai infracţiunii de înşelăciune, sunt concomitent autorii infracţiunii de spălare a banilor proveniţi din înşelăciune.

Or, această interpretare este contrară legii.

Potrivit art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, „constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani schimbarea sau transferul de bunuri cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei";

Din examinarea testului rezultă că elementul material al infracţiunii se realizează prin acţiuni de schimbare sau transferul de bani ce provin din săvârşirea de infracţiuni.

Mai rezultă că acţiunea de schimbare sau transfer de bunuri este subsecventă infracţiunii din a cărei săvârşire provin bunurile.

Referitor la subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor, aceasta fiind de fapt chestiunea pusă în discuţie în recurs, Curtea observă următoarele:

Conform textului din toate cele 3 variante ale infracţiunii de spălare a banilor, subiectul activ al infracţiunii este caracterizat de împrejurarea cunoaşterii că bunurile ce fac obiectul transferului, schimbării, ascunderii sau disimulării provenienţei, dobândirii, deţinerii sau folosirii provin din „săvârşirea de infracţiuni".

Aşa fiind, rezultă că autorul infracţiunii prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 este o altă persoană decât aceea care a comis infracţiunea din care provin bunurile.

O altă interpretare în sensul aceleia susţinute în recursul procurorului potrivit căruia autorul infracţiunii de spălare a banilor este acelaşi care a comis infracţiunea din care provin bunurile sau banii supuşi „spălării" este lipsită de sens, deoarece într-o atare ipoteză textul art. 23 din lege nu ar mai trebui să conţină expresia „cunoscând".

Dar identificarea subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor, diferit de autorul infracţiunii din care provin bunurile, banii ce fac obiectul spălării este neechivocă şi în raport de expresia „în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau „în scopul" de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.

Expresia menţionată relevă pe de o parte că autorul infracţiunii de spălare a banilor acţionează întotdeauna cu intenţie directă, calificată „în scopul" ascunderii,disimulării originii infracţionale a banilor sau în „scopul" ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să scape de răspunderea penală.

Pe de altă parte rezultă că persoana care a comis infracţiunea din a cărei săvârşire provin bunurile a căror origine se urmăreşte a fi disimulată, ascunsă sau care urmează a fi ajutată să scape de răspundere este evident alta decât subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor.

Pentru o corectă înţelegere a infracţiunii prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002, Curtea observă că în realitate subiectul activ al acestei infracţiuni este un „tăinuitor" de bunuri ce provin din infracţiuni comise de alte persoane, asemănător situaţiei reglementate în art. 221 C. pen.

În cauză s-a stabilit că inculpaţii, prin folosirea de documente financiar-contabile neadevărate au indus în eroare banca furnizoare de credite, ce au fost folosite în interes personal de aceştia.

Faptele inculpaţilor de a-şi însuşi banii din creditele ilegal obţinute de la bancă prin intermediul societăţii SC C. SRL administrată de ei, sunt acţiuni ce intră în latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune şi nu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de spălare de bani.

Prin urmare, recursul procurorului nu este fondat.

Chiar dacă motivarea deciziei nu este suficient de argumentată şi precisă soluţia pronunţată este legală.

Nici recursurile inculpaţilor nu sunt fondate.

Inculpatul D.D. critică hotărârile pronunţate pentru nelegala sesizare a instanţei, motiv de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 2 C. proc. pen. constând în aceea că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent material, respectiv D.N.A. în loc de D.I.I.C.O.T. În raport de această critică a cerut casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. pentru refacerea urmăririi penale.

A mai criticat hotărârile pronunţate ca fiind greşite întrucât condamnările sunt rezultatul unei erori de fapt în aprecierea probelor. S-a motivat că banca nu a fost indusă în eroare, că inculpaţii au acţionat cu bună credinţă.

În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen. inculpatul susţine că nu se poate reţine asocierea deoarece doar două persoane au fost trimise în judecată astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., inculpatul recurent solicită achitarea cu motivarea că fapta nu există.

Inculpatul N.I. nu a formulat în scris motive de recurs astfel că în raport de acestea, Curtea va examina cauza din oficiu conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

În concluziile orale apărătorul inculpatului N.I. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., art. 10 lit. b) şi d) C. proc. pen.

Recursurile inculpaţilor sunt nefondate.

Starea de fapt a fost amplu descrisă şi reţinută de instanţele de fond şi apel în baza probelor analizate în ambele hotărâri.

Încadrarea juridică dată faptelor de către instanţe este legală şi temeinică.

În cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. cum susţin ambii inculpaţi care afirmă că faptele lor nu sunt prevăzute de legea penală, or nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

În mod temeinic instanţa apelului a motivat că inculpaţii au contractat de la partea civilă, în 5 luni, 9 credite în valoare de 58.634.000.000 lei vechi prin prezentarea ca adevărate a unor acte şi fapte mincinoase referitoare la acţiuni comerciale nereale.

În activitatea de creditare au fost atrase şi societăţi administrate de cetăţeni irakieni cum este SC D.T.I. SRL, administrată de A.A.R., necunoscător al limbii române şi căruia actele de solicitare a creditării le redacta N.I.

S-a stabilit că paguba totală cauzată băncii a fost de 42.595.000.000 ROL (peste un milion euro).

Mecanismul inducerii în eroare a părţii vătămate a fost corect identificat ca fiind folosirea unor mijloace frauduloase – înscrisuri fictive – privind raporturi comerciale în realitate inexistente care să justifice emiterea cecuri-lor cu care inculpaţii „garantau creditele". În realitate, inculpaţii au scos banii proveniţi din credite prin SC C. SRL, în numerar.

În mod corect instanţa apelului a motivat că inculpaţii din cauză uneori împreună şi cu A.A.R., în baza unui plan prestabilit, prin acţiuni coordonate şi complementare, s-au asociat şi au desfăşurat acţiunile de inducere în eroare a părţii civile, prin prezentarea ca adevărată a unor relaţii comerciale nereale în vederea obţinerii unor sume de bani cu care au păgubit-o cu consecinţe deosebit de grave.

Faptele inculpaţilor de a întocmi repetat facturi fiscale şi ordine de plată care în mod fictiv indicau operaţiuni comerciale în realitate inexistente, constituie neîndoielnic infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată aşa cum au reţinut instanţele, în cauză fiind realizate latura obiectivă şi subiectivă a acestei infracţiuni.

Nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 2 C. proc. pen. - instanţa nu a fost legal sesizată de D.N.A.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1)² din OUG nr. 43/2002 aprobată prin Legea nr. 54/2006, D.N.A. este competentă să efectueze urmărirea penală, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5), art. 246, 247, 248 C. pen.

În cauză, prin actul de sesizare din 13 iunie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. s-a reţinut că inculpaţii au cauzat prin înşelăciunea la care s-au asociat o pagubă de 41.318.000.000 lei vechi, echivalentul a 1.186.549 euro.

Aşa fiind, sesizarea instanţei de către procurorul D.N.A. este legală.

Examinând cauza conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu există nici un alt motiv de casare care luat în considerare din oficiu, ar putea crea inculpaţilor o situaţie mai favorabilă.

Aşa fiind, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi inculpaţii D.D. şi N.I. împotriva deciziei atacate.

Inculpaţii recurenţi vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi de inculpaţii D.D. şi N.I. împotriva Deciziei penale nr. 41/ A din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurentul inculpat D.D. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat N.I. la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 octombrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 3049/2009. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 3179/2009. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 3102/2009. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3102/2009. Penal