ICCJ. Decizia nr. 3206/2009. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3206/2009

Dosar nr. 1754/54/2009

Şedinţa publică din 12 octombrie 2009

Asupra recursului penal de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 108 din 1 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 6303/104/2006:

I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G.F. (fiul lui D.D. şi M.) la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

A fost admisă cererea formulată de inculpatul D.G.F. şi a fost recunoscută pe cale incidentală sentinţa penală din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg - Franţa (rămasă definitivă cu privire la acest inculpat), substituindu-se restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare pronunţată de instanţa franceză, cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedeapsa principală şi pedeapsa complementară nou pronunţate, cu pedepsele principală a închisorii şi, respectiv, complementară a interzicerii de drepturi, cu care a fost substituită pedeapsa pronunţată de instanţa franceză, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

Potrivit art. 39 alin. (2) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., a fost contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat de 4 ani, 4 luni şi 25 de zile, din pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1534 din 27 decembrie 2001 a Judecătoriei Caracal, desfiinţată, în parte, prin Decizia penală nr. 421 din 8 iulie 2007 a Tribunalului Olt, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1210/30 septembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, cu pedepsele principală de 5 ani închisoare şi complementară a interzicerii de drepturi mai sus menţionată, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani şi 6 luni închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. şi art. 36 alin. (3) C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii, durata arestării preventive de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 şi cu începere din 9 aprilie 2008 la zi, cât şi perioada de arest preventiv, executată în Franţa, de către inculpat.

Conform art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.V.V. (fiica lui G. şi M.) la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare.

S-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

A fost admisă cererea inculpatei şi s-a recunoscut pe cale incidentală sentinţa penală din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg - Franţa (rămasă definitivă cu privire la această inculpată), substituindu-se restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, cu pedeapsa principală de 1 an închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele principală a închisorii şi complementară a interzicerii de drepturi, nou pronunţate, cu pedepsele principală a închisorii şi, respectiv, complementară a interzicerii de drepturi, cu care a fost substituită pedeapsa pronunţată de instanţa franceză, dispunându-se ca inculpata să execute pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Conform art. 88 alin. (1) C. pen. şi art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedus din durata pedepsei închisorii, timpul arestării preventive de la 12 aprilie 2007 la 21 decembrie 2007 şi perioada de arest preventiv executată de inculpată în Franţa.

Potrivit art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi comuna Radomireşti, judeţul Olt, fără încuviinţarea Tribunalului Olt, aplicată inculpatei prin încheierea definitivă din 19 decembrie 2007 a Tribunalului Olt.

În baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială în folosul statului a sumelor de câte 1.175 euro de la fiecare inculpat.

A fost respinsă, ca nefondată, excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de către inculpaţi.

S-a luat act că persoana vătămată Ş.V.P. nu a participat în proces în calitate de parte vătămată şi nu s-a constituit parte civilă.

A fost admisă acţiunea părţii civile O.A.M. şi au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de 4.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost admisă acţiunea părţii civile A.M.M. şi au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de 1.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale către această parte civilă.

A fost obligat fiecare inculpat la plata sumelor de câte 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul M.P. - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Olt, au fost trimişi în judecată inculpaţii C.V.V. şi D.G.F., pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D.G.F. şi a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Totodată, faţă de ambii inculpaţi, prin încheierea nr. 52 din 6 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 5963/104/2006, s-a dispus măsura arestării preventive.

Ca urmare, la primirea dosarului la instanţă, cât şi periodic, în cursul judecăţii, s-a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri preventive, chiar dacă aceasta a devenit efectivă doar când cei doi inculpaţi au fost transferaţi din Franţa, în România şi anume la data de 12 aprilie 2007, în cazul inculpatei şi la data de 9 aprilie 2008, în cazul inculpatului.

În ceea ce o priveşte pe inculpata C.V.V. s-a mai reţinut că, prin încheierea din 19 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Olt, a fost înlocuită măsura arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi comuna Radomireşti, judeţul Olt şi că această încheiere a fost menţinută de către Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 1051 din 21 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 6303/104/2006.

S-a mai reţinut că, în cauză, desfăşurarea procedurilor judiciare a fost împiedicată până la data transferului inculpaţilor, de lipsa în instanţă a acestora, în condiţiile art. 314 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., ei aflându-se în stare de deţinere, în Franţa.

Pe baza probatorului administrat în cauză, respectiv declaraţiile părţilor vătămate şi civile, ale inculpaţilor, martorilor, a unor înscrisuri, între care hotărârea judecătorească de condamnare a inculpaţilor de către instanţele franceze, coroborate cu celelalte acte şi lucrări din dosarul de urmărire penală, prima instanţă a reţinut în fapt că, inculpaţii se aflau în relaţii de concubinaj, iar începând cu anul 2004, au procedat la racolarea de persoane de sex feminin pe care, în baza promisiunii că vor primi locuri de muncă în Franţa, le ajutau să obţină documentele de călătorie, le achitau taxele în acest sens, cât şi contravaloarea transportului, iar la destinaţie le obligau să practice prostituţia, în condiţiile în care sumele obţinute erau însuşite de către cei doi inculpaţi.

În ceea ce o priveşte pe Ş.V.P., care nu a dorit să stea în proces în calitate de parte vătămată, s-a reţinut că aceasta, fiind de loc din comuna Radomireşti, judeţul Olt, la fel ca şi inculpaţii, îi cunoştea pe cei doi, iar în baza unor relaţii de prietenie ale părinţilor săi cu inculpata C.V.V., a avut posibilitatea să discute cu aceasta din urmă, care a invitat-o în Franţa şi i-a promis că o va ajuta să obţină un loc de muncă.

Totodată, inculpata C.V.V. nu numai că s-a oferit să achite cheltuielile de transport, în sumă de 300-400 euro, dar chiar a dat părinţilor martorei Ş.V.P. o astfel de sumă.

La sosirea sa în oraşul german Fleiburger, Ş.V. a fost aşteptată de inculpatul D.G.F., care a transportat-o cu maşina personală până în oraşul francez Strasbourg, unde a fost cazată o săptămână într-un hotel, apoi în apartamentul inculpatei, după care într-o locuinţă închiriată. Ş.V. a lucrat o perioadă scurtă de timp într-un restaurant, după care inculpata C.V.V. i-a propus să practice prostituţia, însă aceasta a refuzat, pentru motive de sănătate. În aceste condiţii, inculpata i-a făcut propunerea de a sustrage bunuri din magazine, fapt materializat de cele două, iar sumele obţinute din vânzarea bunurilor reveneau în cea mai mare parte inculpatei. Ulterior, Ş.V. a revenit în România.

Drept probe cu caracter concludent în ceea ce priveşte situaţia de fapt mai sus menţionată au fost reţinute elementele de fapt rezultate din declaraţiile persoanei vătămate Ş.V., date în cursul urmăririi penale, în coroborare cu cele ale inculpaţilor şi ale martorilor audiaţi.

Astfel, faptul că Ş.V. a fost cazată în apartamentul închiriat de cei doi inculpaţi, apartament din care aceştia coordonau practicarea prostituţiei de către persoanele racolate în acest scop, precum şi faptul că inculpata a promis obţinerea unui loc de muncă şi a avansat persoanei vătămate Ş.V. contravaloarea taxelor şi a costului călătoriei până în Franţa, probează un interes material al acesteia, dar şi împrejurarea că, această metodă, privind avansarea costurilor călătoriei, a fost folosită de inculpată nu numai faţă de Ş.V., ci si faţă de celelalte persoane racolate.

Împrejurarea că cei doi inculpaţi se ocupau cu traficul de persoane a rezultat şi din declaraţiile martorei O.I.M. - vizând preluarea de către maşina inculpaţilor a două fete îmbrăcate adecvat practicării prostituţiei, dintr-o zonă a Strasbourg-ului, recunoscută pentru această activitate - dar şi din declaraţia martorei P.L., care a prezentat preocupările sorei sale, partea vătămată T.A.Ş., pentru a pleca la muncă în străinătate.

Reţinând toate aceste împrejurări, prima instanţă a înlăturat ca fiind subiective relatările numitei Ş.V. din cursul judecăţii, în care a negat orice propunere a inculpaţilor în vederea practicării prostituţiei, prin racolarea sa, în condiţiile de mai sus, susţineri care au avut la bază doar intenţia acesteia de a exonera de răspundere penală pe cei doi inculpaţi, cu care Ş.V. s-a aflat în relaţii mai vechi, ce includeau acte de cumpărare de bunuri de către familia sa, de la inculpata C.V.V.

Referitor la partea vătămată A.M.M. s-a reţinut că, după ce a cunoscut-o în luna mai 2005 pe inculpata C.V.V., aceasta i-a promis obţinerea unui loc de muncă în Franţa, făcând demersurile necesare călătoriei, prin procurarea documentelor legale, a biletului de călătorie, pe care inculpata l-a achitat pentru partea vătămată şi prin avansarea sumei de 200 lei, pentru ca aceasta din urmă să-şi procure haine. S-a reţinut că, odată cu procurarea biletului de călătorie cu autocarul, inculpata a achitat contravaloarea călătoriei cu acelaşi mijloc de transport şi pentru partea vătămată T.A.Ş. De asemenea, în vederea traversării frontierei române, inculpata i-a înmânat părţii vătămate A.M.M. suma de 1.000 euro, pentru a proba că are posibilităţi materiale de a se întreţine în străinătate, sumă care a fost restituită inculpatei, în Franţa, de către A.M.

La sosirea autocarului în Franţa, cele două părţi vătămate au fost aşteptate de către inculpată, care le-a cazat în apartamentul pe care îl avea închiriat împreună cu inculpatul D.G.F.

Ulterior, după două zile, cele două părţi vătămate au fost cazate într-o cameră a unui apartament dintr-o zonă vecină, pentru care s-a achitat de către inculpaţi o chirie mare de 300 euro pe lună, cu un nivel corespunzător activităţilor ilicite practicate de către acestea. În acest timp, deşi partea vătămată A.M. nu era închisă în cameră, era urmărită de către inculpaţi să nu plece. Deşi i s-a promis obţinerea unui loc de muncă, partea vătămată A.M.M. a fost obligată de către cei doi inculpaţi să practice prostituţia, alături de partea vătămată T.A.Ş., în acest scop cele două fiind îmbrăcate adecvat - fustă scurtă, bluză decoltată - şi plasate într-o zonă cu parcări de autovehicule a oraşului francez, notorie pentru activităţile mai sus arătate. Sumele obţinute din practicarea relaţiilor sexuale - respectiv 30 euro pentru sex normal şi 40 euro pentru sex oral - s-a stabilit a fi împărţite, în mod egal, cu cei doi inculpaţi.

În realitate, probele administrate în cauză au demonstrat că inculpaţii le lăsau celor două părţi vătămate doar câte 10 euro, pentru a-şi procura de mâncare, restul banilor revenindu-le acestora, cu motivarea că trebuie să-şi acopere banii investiţi iniţial şi care au fost avansaţi părţilor vătămate cu ocazia plecării din ţară.

Totodată, inculpatul D.G.F. a impus celor două părţi vătămate să obţină, în fiecare zi, din practicarea prostituţiei, suma de 300-400 euro, iar în zilele în care acestea nu reuşeau să obţină suma stabilită, le adresa injurii, lucru pe care l-a făcut şi atunci când partea vătămată A.M.M. a ridicat problema dreptului său la sumele realizate.

De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul a exercitat şi constrângeri morale asupra celor două părţi vătămate, prin aceea că a adresat ameninţări părţii vătămate A.M.M., în sensul că aceasta nu va mai vedea comuna natală, în cazul în care va fugi şi prin atenţionarea de a nu mai vorbi la telefon cu prietenul său ce se afla în Franţa. Totodată, inculpatul le-a impus ambelor părţi vătămate să poarte şepci şi ochelari, spre a nu fi recunoscute atunci când ieşeau în oraş.

Mai mult, partea vătămată A.M. a fost atenţionată de către T.A.Ş. că inculpatul D.G.F. este un individ periculos şi să se ferească de acesta.

Cercetările efectuate în cauză au stabilit că în timpul celor două săptămâni în care partea vătămată A.M.M. a practicat prostituţia, în urma racolării sale de către cei doi inculpaţi şi sub supravegherea acestora, a obţinut suma de 3.000 euro, iar pretenţiile sale ca parte civilă au fost la nivelul sumei de 1.000 euro, în condiţiile în care restul banilor a servit la acoperirea sumei avansate de inculpaţi - 500 euro - şi pentru remunerarea acestora, potrivit înţelegerii intervenite.

S-a mai stabilit că, ambele părţi vătămate au fost surprinse de către organele de poliţie franceze, la sfârşitul lunii iunie 2005, în parcarea în care se deplasau pentru a găsi clienţi, fiind returnate în România.

Susţinerea inculpatului D.G.F. privind neimplicarea sa în racolarea părţilor vătămate şi că acestea ar fi practicat prostituţia, pe cont propriu, precum şi afirmaţia inculpatei C.V.V., în sensul că la baza faptelor prezentate de către părţile vătămate s-ar afla ca mobil intenţia numitei T.A.Ş. de a se căsători cu inculpatul D.G.F., nu sunt relevante, nefiind de natură să înlăture situaţia de fapt stabilită prin probele administrate în cauză.

Referitor la partea vătămată O.A.M. s-a reţinut că acesteia, în mod similar, după ce a discutat cu inculpaţii, i-a fost făcută promisiunea obţinerii unui loc de muncă în străinătate, la distribuirea de ziare. Mai întâi, partea vătămată, în baza acestei promisiuni, a ajuns în Germania, fiind dusă acolo cu maşina de un bărbat ce se afla în legătură cu inculpaţii. Aici partea vătămată a practicat prostituţia sub supravegherea persoanei respective, căreia îi dădea sumele obţinute, iar ulterior a sosit în Franţa, la Strasbourg, unde a fost adusă de inculpatul D.G.F., cu maşina în care se afla şi inculpata C.V.V. Aici, partea vătămată a constatat că, în apartamentul în care se afla cazată locuiau nu numai inculpaţii, ci şi alte fete, care erau puse să practice prostituţia, sub îndrumarea celor doi inculpaţi. Părţii vătămate O.A.M. i s-a impus de inculpaţi şi, în special, de inculpata C.V.V., să practice prostituţia, iar în acest scop, după ce a fost mutată a doua zi într-un alt imobil (un studio potrivit terminologiei franceze), a fost plasată în stradă, într-o zonă de parcări auto din oraş, cunoscută ca având o astfel de destinaţie.

Sumele obţinute de către această parte vătămată în perioada de 3-4 săptămâni, cât a practicat prostituţia, au fost date inculpatei, după care partea vătămată a revenit în România, împreună cu inculpata. La scurt timp cele două s-au întors în Franţa, unde partea vătămată a practicat din nou prostituţia, sub supravegherea celor doi inculpaţi.

Deşi, în mai multe rânduri, partea vătămată O.A.M. şi-a manifestat dorinţa de a se reîntoarce în ţară, a fost ameninţată de inculpatul D.G.F. cu consecinţe asupra familiei şi, mai mult, a fost chiar lovită de inculpat. Activitatea părţii vătămate, dar şi a unei alte fete, cu prenumele de A., la locul de racolare a clienţilor era supravegheată de inculpaţi, care treceau cu maşina pe traseul pe care acestea se aflau şi încetineau pentru a le observa îndeaproape.

În final, partea vătămată a reuşit să fugă, luându-şi o cameră la hotel, după care a revenit în România.

Susţinerea ambilor inculpaţi cu privire la inexistenţa unor acte de racolare şi de constrângere a acestei părţi vătămate, ca şi a celorlalte, în vederea practicării prostituţiei şi faptul că acestea ar fi practicat prostituţia din propria voinţă, a fost înlăturată, ca fiind lipsită de temei, de către prima instanţă, cu motivarea că probele administrate în cauză au dovedit indubitabil că părţile vătămate erau supuse, în mod continuu, unor forme de constrângere fizică şi morală, care le împiedicau să se manifeste liber.

Prima instanţă a apreciat că, în drept, faptele comise de inculpaţi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deoarece actele materiale, luate fiecare în parte, au fost comise la diferite intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, realizând conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni.

Cu privire la cererea inculpaţilor, de recunoaştere pe cale incidentală a sentinţei penale pronunţată de autorităţile judiciare franceze, prima instanţă a constatat că aceasta este fondată. În acest sens s-a reţinut că sunt dovedite în cauză condiţiile prevăzute de art. 116 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004 (inclusiv sub aspectul caracterului definitiv al acestei hotărâri, conform precizărilor de la fila 244 - adresa din 21 iulie 2008 a Curţii de Apel Colmar). De aceea, cu respectarea procedurii prevăzută de art. 119 raportat la art. 117 alin. (4) din aceiaşi lege, a fost admisă cererea inculpaţilor, fiind recunoscută sentinţa penală mai sus menţionată, cu substituirea restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa pronunţată de instanţa franceză pentru fiecare inculpat, cu pedeapsa închisorii cu o durată corespunzătoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii de drepturi, prin raportare la pedepsele prevăzute de legea penală română, pentru infracţiunile pentru care au fost condamnaţi inculpaţii.

Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Olt au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât şi inculpaţii D.G.F. şi C.V.V.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt a criticat hotărârea apreciind că, în cauză nu a fost aplicat principiul autorităţii lucrului judecat cu privire la fapta a cărei victimă a fost T.A. şi că, greşit, s-a procedat la recunoaşterea unei hotărâri penale străine, care nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege, în sensul de fi definitivă, executorie şi de a fi certificată de autorităţile franceze.

Totodată, s-a susţinut că prima instanţă nu a stabilit, în mod exact, data de la care inculpaţii au fost arestaţi pe teritoriul francez, data când au fost predaţi autorităţilor române, precum şi perioada de arest efectuată în România de aceştia.

Inculpata C.V.V., în apelul său, în principal, a solicitat achitarea (în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.), apreciind că nu există probe că a săvârşit infracţiunea. În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, în infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2) C. pen., având în vedere că faptele privindu-le pe părţile vătămate A. şi O., au acelaşi conţinut constitutiv cu cel reţinut prin sentinţa penală a instanţei franceze, prin care a fost condamnată cu privire la T.A.; că există autoritate de lucru judecat în privinţa faptei referitoare la T.A. şi că instanţa de fond nu a dedus corect perioada executată până în prezent.

Inculpatul D.G.F. a criticat sentinţa sub următoarele aspecte:

- există autoritate de lucru judecat în privinţa faptei referitoare la T.A.;

- în raport cu persoana vătămată Ş.V.P., se impunea achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece aceasta nu a făcut nici un fel de referire la realizarea recrutării ori cazării sale prin utilizarea vreunei forme de constrângere, inclusiv înşelăciune, de către inculpaţi;

- se impunea schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus, întrucât declaraţiile părţilor civile O.A.M. şi A.M.M. nu se coroborează cu celelalte probe, iar din declaraţiile acestora rezultă că au practicat prostituţia de bunăvoie, că între inculpaţi şi cele două a avut loc o înţelegere privitoare la modul de împărţire a banilor obţinuţi din practicarea prostituţiei, astfel că nu poate fi vorba de acte de constrângere;

- perioada în care a fost arestat nu a fost corect dedusă, fiind arestat din 18 noiembrie 2005, nefiind pus în libertate până în prezent;

- în mod greşit, au fost admise acţiunile civile formulate de O.A.M. şi A.M.M., deoarece acestea nu au dovedit cuantumul sumelor solicitate;

- în mod neîntemeiat, tribunalul a dispus măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de câte 1.175 euro, de la fiecare dintre apelanţii inculpaţi, cuantumul stabilit nefiind dovedit.

Prin Decizia penală nr. 21 din 30 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi de inculpaţii D.G.F. şi C.V.V.

A desfiinţat, în parte, sentinţa, a înlăturat dispoziţia privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, cât şi dispoziţia privind confiscarea specială a sumelor de câte 1.175 euro, de la fiecare inculpat.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatei C.V.V., perioada executată de la 24 martie 2006 la 26 martie 2007 şi de la 12 aprilie 2007 la 21 decembrie 2007.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului D.G.F., perioada executată de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 şi de la 18 noiembrie 2005 la zi, menţinând starea de arest faţă de acesta.

A dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii, emis în baza sentinţei penale nr. 1534 din 27 decembrie 2001 a Judecătoriei Caracal, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1210 din 30 septembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, cât şi emiterea unui nou mandat corespunzător.

A respins acţiunile civile formulate de părţile civile O.A.M. şi A.M.M.

În baza art. 19 din Legea nr. 678/2001 a confiscat de la fiecare inculpat suma de câte 3.250 euro.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, dispunând plata onorariului traducătorului autorizat D.O.D., în cuantum de 218 lei, reprezentând traducerea a 10 pagini în regim de urgenţă, din fondurile alocate în acest scop de M.J.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt a fost, în parte, corect reţinută de prima instanţă, în raport de probele administrate în cauză, mai puţin în ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, referitor la actul de executare privind-o pe persoana vătămată Ş.P.V., din niciuna din probele administrate nerezultând exercitarea de acte de violenţă, ameninţare sau alte forme de constrângere asupra acesteia.

De asemenea, s-a considerat că nu se impunea schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, deoarece există unitate legală, respectiv o singură infracţiune în formă continuată, privindu-le pe părţile vătămate O.A.M. şi A.M.M.

S-a apreciat, totodată, că, în mod greşit, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de inculpaţi, pentru fapta săvârşită împotriva părţii vătămate T.A., întrucât sunt îndeplinite dispoziţiile art. 10 lit. j) C. proc. pen., inculpaţii fiind judecaţi definitiv pentru aceeaşi faptă de instanţa franceză, de altfel hotărârea fiind recunoscută pe cale incidentală de instanţa de fond.

De asemenea, s-a considerat că prima instanţă a făcut o deducere greşită a duratei arestării preventive a celor doi inculpaţi.

Astfel, s-a reţinut că inculpata C.V. a fost arestată la 24 martie 2006, fiind pusă în libertate sub control judiciar la 26 martie 2007, aşa cum rezultă din hotărârea Camerei de anchetă a Curţii de Apel Colmar. A fost reîncarcerată la 12 aprilie 2007 în vederea predării temporare către autorităţile române, fiind predată şi încarcerată la I.P.J. Olt la 19 iunie 2007 (fila 33 volumul II dosar fond), iar la 11 octombrie 2007 a fost predată autorităţilor franceze, potrivit adresei din 15 octombrie 2007 a Biroului Naţional Interpol, fiind liberată la 21 decembrie 2007 prin încheierea Tribunalului Olt din 19 decembrie 2007, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1051 din 21 decembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova. Astfel, instanţa de prim control judiciar, în funcţie de aceste date, a dedus detenţia pentru inculpată de la 24 martie 2006 la 26 martie 2007 şi de la 12 aprilie 2007 la 21 decembrie 2007.

Referitor la inculpatul D.G., din corespondenţa efectuată cu autorităţile franceze, a rezultat că, a fost arestat la 18 noiembrie 2005, iar în luna aprilie 2008 a fost predat autorităţilor române. S-a dedus astfel, pentru inculpat, detenţia de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 şi de la 18 noiembrie 2005 la zi.

În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de prim control judiciar, în raport de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a considerat că, în mod greşit, au fost admise acţiunile civile formulate de O.A.M. şi A.M. (este contrar legii ca banii obţinuţi din practicarea prostituţiei să le rămână părţilor vătămate), astfel că s-a dispus confiscarea de la fiecare inculpat a sumei de 3.250 euro.

Decizia pronunţată în apel a fost atacată cu recurs, atât de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, cât şi de inculpaţii D.G.F. şi C.V.V.

În motivele scrise de recurs, parchetul a invocat cazurile de casare prevăzute în art. 385⁹ pct. 9, 14 şi 18 C. proc. pen., aducând celor două hotărâri atacate următoarele critici:

- dispozitivul hotărârii instanţei de apel nu se înţelege, întrucât conţine dispoziţii ce se contrazic;

- în mod greşit instanţele anterioare au recunoscut, pe cale incidentală, hotărârea din 16 octombrie 2008 a Tribunalului de Înaltă Instanţă din Strasbourg, prin care inculpatul D.G.F. a fost condamnat la 5 ani închisoare şi interdicţie pe teritoriul naţional al Franţei timp de 10 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor de proxenetism agravat, cu victimă minoră între 15 şi 18 ani şi cu pluralitate de victime, iar inculpata C.V.V. a fost condamnată la 2 ani închisoare, pentru infracţiunile de proxenetism agravat, pluralitate de victime şi victimă minoră între 15 şi 18 ani;

- din actele de la dosar nu rezultă, fără dubiu, faptul că victima T.A.Ş. (parte vătămată în cauza de faţă), se identifică cu vreuna din victimele la care face referire hotărârea penală străină, recunoscută pe cale incidentală şi, prin urmare, greşit au apreciat instanţele că în sarcina celor doi inculpaţi nu poate fi reţinută infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 678/2001, referitor la această parte vătămată;

- statul francez, la data punerii în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Olt pe numele inculpatului D.G.F., nu a renunţat la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, aplicată de instanţa franceză şi nici nu a dispus întreruperea executării pedepsei respective;

- în aplicarea art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, după ce a recunoscut hotărârea penală străină, instanţa de fond, şi, ulterior, instanţa de apel, a substituit greşit restul rămas neexecutat din pedepsele aplicate de instanţa străină celor doi inculpaţi;

- greşit inculpatului D.G.F. i s-a dedus din pedeapsa stabilită pentru recidiva postcondamnatorie, perioada de detenţie de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000, perioadă care nu face parte din restul de 4 ani, 4 luni şi 25 zile, din pedeapsa anterioară.

Inculpatul D.G.F., în recursul său, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17 şi 14 C. proc. pen., apreciind, în esenţă, că faptei sale i-a fost dată o greşită încadrare juridică de către instanţa de fond, că în realitate a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât nu a exercitat nici un act de constrângere sau violenţă asupra părţilor vătămate.

Totodată, a invocat greşita dispoziţie de confiscare specială a sumei de 3.250 euro şi că în cauză nu s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 C. pen.

Inculpata C.V.V. a criticat hotărârile anterioare, invocând cazul de casare înscris în art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., în raport de care a apreciat că greşit a fost condamnată, întrucât din probele administrate, nu rezultă că a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa de cele două instanţe.

A mai criticat şi dispoziţia de confiscare specială a sumei de 3.250 euro, cât şi modul de rezolvare a laturii civile a cauzei, apreciind că părţile vătămate, constituite părţi civile, nu şi-au demonstrat pretenţiile.

Doar pentru motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 1426 din 16 aprilie 2009, după ce a statuat că dispozitivul deciziei din apel este formulat în aşa manieră încât nu se înţelege soluţia dată cauzei, existând contradictorialitate între soluţia pe care o implică considerentele şi cea pronunţată în dispozitiv, a admis recursurile declarate, a casat Decizia penală nr. 21 din 30 ianuarie 2009, dispunând rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Craiova.

A mai stabilit instanţa supremă, că ultimul act procedural rămas valabil de la care judecata se reia, este încheierea din 16 ianuarie 2009.

Rejudecând apelurile, după ce a verificat actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate şi netemeinicie formulate atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât şi de inculpaţii D.G.F. şi C.V.V., Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 169 din 15 iulie 2009, a hotărât următoarele:

Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi de inculpaţii D.G.F. şi C.V.V. împotriva sentinţei penale nr. 108 din 1 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Olt, în Dosarul nr. 6303/104/2006.

A fost desfiinţată sentinţa şi, în rejudecare:

I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G.F. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară, după executarea pedepsei principale.

A fost respinsă cererea inculpatului, formulată în condiţiile prevăzute de art. 116 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, de recunoaştere pe cale incidentală a sentinţei penale din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg – Franţa, rămasă definitivă.

În baza art. 39 alin. (2) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., a fost contopit restul de pedeapsă de 4 ani, 4 luni şi 25 de zile închisoare, rămas neexecutat, din pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, aplicată definitiv prin Decizia penală nr. 1210 din 30 septembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, cu pedeapsa aplicată prin prezenta decizie, inculpatul având de executat, în final, pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Pe perioada prevăzută de art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

A fost dedusă, în continuare, detenţia preventivă executată de inculpat, începând cu data de 9 aprilie 2008 la zi, menţinându-se starea de arest a acestuia.

În aplicarea prevederilor art. 180 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, s-a dispus îndeplinirea formalităţilor pentru reîntoarcerea inculpatului în Franţa, de unde a fost transferat temporar la solicitarea autorităţilor judiciare române, în vederea executării pedepsei aplicată de instanţa străină.

II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.V.V. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.

A fost respinsă cererea inculpatei, formulată în condiţiile prevăzute de art. 116 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, de recunoaştere pe cale incidentală a sentinţei penale din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg – Franţa, rămasă definitivă.

Pe perioada prevăzută de art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., inculpatei i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei perioada executată în arest preventiv, cuprinsă între 12 aprilie 2007 – 21 decembrie 2007.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost revocată măsura preventivă, constând în obligarea inculpatei de a nu părăsi comuna Radomireşti, judeţul Olt, luată prin încheierea din 19 decembrie 2007 a Tribunalului Olt.

S-a constatat că persoana vătămată Ş.V.P. nu a participat în proces ca parte vătămată şi nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Au fost respinse acţiunile civile formulate în proces de părţile civile O.A.M. şi A.M.M.

În baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, s-a dispus confiscarea specială, de la fiecare inculpat, în folosul statului, a sumelor de câte 1.175 euro şi, respectiv, câte 3.250 euro.

Au fost menţinute dispoziţiile hotărârilor anterioare, vizând plata onorariului pentru traducătorul autorizat şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 300 lei, vizând apărarea în apel a inculpatului D.G.F., până la prezentarea apărătorului ales, s-a dispus a se plăti din fondul M.J.L.C., către Baroul Dolj.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii D.G.F. şi C.V.V. care, prin apărători, au invocat fiecare cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 şi 17 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs ambii inculpaţi:

- au susţinut că instanţele anterioare au comis o gravă eroare de fapt, pronunţând soluţii fără suport probator, întrucât nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor pentru care au fost condamnaţi, solicitând astfel achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.;

- au solicitat, în subsidiar, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de trafic de persoane în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2) C. pen., întrucât nu au exercitat acte de constrângere sau de violenţă asupra părţilor vătămate;

- au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel nu le-a recunoscut, pe cale incidentală, hotărârea din 16 octombrie 2008 a Tribunalului de Înaltă Instanţă din Strasbourg, deşi erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 115 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, hotărâre prin care au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism agravat, cu pluralitate de victime şi victimă minoră între 15 şi 18 ani. În plus, inculpatul D.G.F. a susţinut că, s-ar fi impus şi deducerea din pedeapsa aplicată, a perioadei în care s-a aflat în executarea pedepsei de 5 ani stabilită de instanţa franceză, respectiv de la data de 18 noiembrie 2005 la 16 octombrie 2007;

- au criticat şi cuantumul sumelor de bani confiscate în folosul statului, apreciind că părţile vătămate au indicat sume mari, fiind interesate să primească banii în calitate de părţi civile.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385⁶ alin. (1) şi art. 385⁷ alin. (1) C. proc. pen., constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpaţilor, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de aceştia încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanţa de apel a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acestora, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

1. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influenţat asupra soluţiei cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică.

Eroarea gravă de fapt nu priveşte dreptul de apreciere a probelor, ci discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.

Verificând probatoriul administrat în cauză, prin prisma apărărilor formulate de inculpaţi, Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea acestora în sensul că faptele ce le-au fost reţinute în sarcină nu au existat în materialitatea lor şi că a fost comisă o gravă eroare de fapt.

Astfel, din examinarea mijloacelor de probă aflate în dosarul de urmărire penală, coroborate cu probele administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte reţine că, inculpaţii D.G.F. şi C.V.V. - între care existau relaţii de concubinaj - în perioada 2004-2005, au racolat persoane de sex feminin, de pe raza judeţelor Olt şi Teleorman, promiţându-le un loc de muncă în Franţa, pe care, ulterior, le-au transportat şi le-au cazat în localitatea Strasbourg - Franţa, unde împreună, le-au exploatat prin practicarea prostituţiei, obligându-le să obţină din această activitate un minim de 200 euro zilnic, bani care erau însuşiţi de cei doi inculpaţi şi, de asemenea, să participe la diferite furturi.

Astfel, cât priveşte activitatea infracţională desfăşurată de cei doi inculpaţi, împotriva părţilor vătămate A.M.M. şi O.A.M., din probatoriul administrat a rezultat că, acestea au ajuns pe teritoriul Franţei, prin intermediul inculpaţilor, cei doi oferind şi banii necesari pentru întocmirea actelor de călătorie, pentru procurarea hainelor, cât şi pentru trecerea frontierei, inculpata C.V.V. asigurându-le că vor desfăşura activităţi de menaj sau de distribuţie ziare, în ţara străină.

Odată ajunse în Franţa, inculpaţii s-au ocupat de cazarea părţilor vătămate, după care le-au obligat să se prostitueze contra unor sume de bani, ameninţându-le şi lovindu-le, astfel cum rezultă din declaraţiile celor două.

În acest sens, este semnificativă declaraţia părţii vătămate A.M.M., care a susţinut că … a practicat „prostituţia la stradă", pentru C.V.V. şi D.G.F., timp de aproximativ două săptămâni, perioadă în care a obţinut suma de 3.000 euro. Aceeaşi parte vătămată a precizat că nu avea voie să oprească din banii obţinuţi din practicarea prostituţiei, inculpatul D.G.F. ameninţând-o că o va omorî dacă o va prinde procedând astfel.

De asemenea, partea vătămată O.A.M. a susţinut în declaraţiile date, că a fost bătută, ameninţată de către inculpaţii C.V.V. şi D.G.F. şi obligată să practice „prostituţia la stradă", timp de aproape 3 săptămâni, perioadă în care, actele originale de identitate, inclusiv paşaportul său, s-au aflat la cei doi inculpaţi, asupra lui O.A.M. rămânând doar o fotocopie a paşaportului.

În declaraţiile date, ambele părţi vătămate au susţinut că nu au avut posibilitatea să refuze practicarea prostituţiei, în condiţiile în care nu aveau bani, nu cunoşteau limba şi, în acelaşi timp, erau ameninţate cu moartea de către inculpaţi, în cazul în care aveau de gând să fugă.

Împrejurările de fapt stabilite prin declaraţiile celor două părţi vătămate se coroborează pe deplin cu aspectele susţinute de martora O.I.M., care, prin intermediul mamei sale, a aflat că O.A.M. se află Strasbourg şi că este sechestrată acolo, neputând să plece.

Mai mult, această martoră a declarat că cei doi inculpaţi supravegheau activitatea fetelor care practicau „prostituţia la stradă", iar după ce a revenit în ţară, partea vătămată O.A.M. i-a spus că a fost sechestrată în Franţa (la Strasbourg), de către cei doi inculpaţi, care o băteau pentru a practica, în folosul lor, prostituţia.

Referitor la persoana vătămată Ş.V.P., din acelaşi probatoriu, a rezultat că aceasta, în toamna anului 2004, sub presiunea unor probleme de familie, a dorit să plece în străinătate, sens în care a discutat cu inculpata C.V.V. despre această posibilitate, inculpata promiţându-i că o va ajuta în vederea obţinerii unui loc de muncă.

Pentru aceasta, inculpata C.V.V. i-a achitat banii necesari pentru obţinerea paşaportului şi pentru transportul până în Franţa unde, după ce a ajuns, Ş.V. a lucrat o perioada scurtă de timp într-un restaurant, după care inculpata i-a propus să practice prostituţia, în folosul ei.

Invocând unele probleme de sănătate, persoana vătămată a refuzat propunerea făcută, împrejurare în care inculpata C.V.V. i-a sugerat să meargă cu ea în diverse magazine, pentru a sustrage bunuri, pe care, ulterior, inculpata le-a vândut, iar din sumele rezultate Ş.P.V. a primit o infimă parte.

În faţa primei instanţe, Ş.P.V. a declarat că nu înţelege să participe în proces ca parte vătămată şi că nu se constituie parte civilă, declaraţiile acesteia fiind valorificate în calitate de martor, astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 82 C. proc. pen.

Situaţia de fapt mai sus prezentată se coroborează şi cu elementele de fapt stabilite prin hotărârea Tribunalului de Înaltă Instanţă din Strasbourg, din 16 octombrie 2007, prin care cei doi inculpaţi au fost condamnaţi pentru acelaşi gen de fapte, respectiv infracţiunea de proxenetism agravat, cu victimă minoră între 15 şi 18 ani, cât şi pentru infracţiunile de furt agravat, prin două circumstanţe şi de tăinuire de obiecte provenite prin furt, fapte prevăzute şi pedepsite de Codul penal francez, una din victime fiind T.A.Ş.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că invocarea nevinovăţiei de către inculpaţi, în raport de faptele săvârşite, contrazice nesusţinut probatoriile administrate în cauză.

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpaţi, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.

2. De asemenea, Înalta Curte constată că cererea formulată de inculpaţi, de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de trafic de persoane în formă continuată prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2) C. pen. este nefondată.

Astfel, recrutarea, transportarea, transferarea unei persoane, între altele, prin înşelăciune, cu promisiunea de a o duce în străinătate, pentru a munci în condiţii avantajoase, dar în realitate pentru a o constrânge la practicarea prostituţiei, în scopul exploatării ei de către inculpat, constituie modalităţi alternative prin care se săvârşeşte infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001, iar nu cea de proxenetism prevăzută de art. 329 C. pen.

Pentru existenţa infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2) C. pen., este necesar ca recrutarea sau traficul de persoane să se facă în vederea practicării prostituţiei de bunăvoie de către acele persoane şi nu prin inducerea în eroare ori constrângerea acestora.

Ca atare, elementul care face diferenţierea între cele două infracţiuni este – în cazul proxenetismului – neexercitarea de acte de constrângere asupra victimei sau nesupunerea ei la presiuni, în vederea practicării prostituţiei.

Or, din actele dosarului a rezultat că, activitatea desfăşurată de cei doi inculpaţi, vizând pe părţile vătămate A.M.M. şi O.A.M., cât şi pe persoana vătămată Ş.P.V., constând în recrutarea şi transportarea acestora în Franţa, prin înşelăciune, sub promisiunea obţinerii unor locuri de muncă, unde le-au cazat şi, apoi, prin ameninţări şi violenţe şi profitând de imposibilitatea acestora de a se exprima liber, le-au constrâns să practice prostituţia şi să participe la săvârşirea unor furturi, în scopul de a obţine pentru ei, foloase, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

3. Cât priveşte actele materiale de executare reţinute în sarcina celor doi inculpaţi, în raport cu partea vătămată T.A.Ş., Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că, în cauză operează cazul de stingere a acţiunii penale, prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc. pen., existând autoritate de lucru judecat, întrucât, chiar sub o încadrare juridică diferită, cu privire la inculpaţi s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă, respectiv sentinţa Tribunalului de Înaltă Instanţă din Strasbourg, adoptată la 16 octombrie 2007, prin care aceştia au fost condamnaţi definitiv, printre altele, şi pentru fapta săvârşită împotriva victimei T.A.Ş., infracţiune care face obiectul prezentei cauze, astfel cum rezultă din actul de sesizare a instanţei.

Cu alte cuvinte, existând identitate de persoane şi identitate de obiect, chiar dacă instanţa franceză a dat activităţii inculpaţilor o altă încadrare juridică, operează in personam cauza de stingere a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. j) C. proc. pen., fiind suficient să se constate această cauză prin considerentele deciziei de faţă, referitor la actul de executare privind-o pe victima T.A.Ş.

Mai mult, această soluţie se desprinde şi din precizarea hotărârii Camerei de anchetă a Curţii de Apel din Metz, din 4 noiembrie 2007, prin care a fost admisă cererea de predare a persoanei solicitate, respectiv a inculpatului D.G.F., formulată de Statul Român, prin mandatul european de arestare emis la 25 mai 2007 de Tribunalul Olt, din care rezultă că predarea se face .. numai „pentru urmărirea faptelor calificate de trafic de persoane, în ce priveşte traficul de persoane comis faţă de numitele Ş.P.V., A.M.M. şi O.A.M.", predare care este însă refuzată în ce priveşte „urmărirea pentru faptele de trafic de persoane comise faţă de T.A.Ş.", inculpatul fiind deja condamnat de justiţia franceză pentru acestea.

4. Cât priveşte recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine, respectiv a sentinţei din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg - Franţa, definitivă pentru ambii inculpaţi, Înalta Curte apreciază că cererile celor doi inculpaţi recurenţi, făcute în aplicarea dispoziţiilor art. 116 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată, nu pot fi primite.

Chiar dacă, aparent, condiţiile stabilite prin art. 116 din lege sunt îndeplinite, Înalta Curte apreciază că recunoaşterea hotărârii penale străine va trebui făcută pe cale principală, în condiţiile stabilite de art. 118 din lege, de către instanţa sesizată în acest scop de către condamnaţi, pentru următoarele argumente:

- mai întâi, din actele de la dosar, respectiv din hotărârea Camerei de anchetă a Curţii de Apel din Metz, din 4 noiembrie 2007, rezultă că inculpatul D.G.F., a fost predat doar „temporar" statului român, pentru a fi judecat cu privire la infracţiunile ce fac obiectul cauzei de faţă şi că acesta nu a consimţit la predare şi nici nu a fost de acord să execute o eventuală pedeapsă în România;

- ambii inculpaţi sunt urmăriţi şi în alte cauze pe teritoriul Franţei, astfel că există posibilitatea, ca pedepsele ce le-au fost aplicate prin hotărârea penală străină, să fie modificate;

- la data punerii în executare, de către autorităţile judiciare franceze, a mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Olt, cei doi inculpaţi se aflau în executarea pedepselor aplicate prin hotărârea penală străină. Cu această ocazie, statul francez nu a renunţat la executarea, pe teritoriul acestuia, a pedepselor primite de inculpaţi prin hotărârea de condamnare străină;

- această hotărâre, trebuia certificată şi tradusă în limba română. Or, la dosar, deşi este depusă o hotărâre judecătorească, aceasta nu poartă însă menţiunea că este definitivă (această împrejurare se desprinde doar din considerente) şi nu este certificată de autorităţile franceze, mai mult, trebuia să fie însoţită de forme de executare pentru ambii inculpaţi;

- restul de pedeapsă, rămas neexecutat din pedepsele aplicate inculpaţilor de instanţa străină, nu este bine determinat, pentru ca, în condiţiile recunoaşterii pe cale incidentală, instanţa română sesizată cu cererea, să poată substitui acestui rest, o pedeapsă corespunzătoare, potrivit legii penale române;

- în fine, dacă s-ar aprecia ca fiind îndeplinite condiţiile de recunoaştere la care face referire art. 116 din Legea nr. 302/2004, instanţa ar trebui ca, după desfăşurarea procedurii prevăzute de art. 117 alin. (4), să stabilească, în final, o pedeapsă rezultantă şi să dispună ca aceasta să se execute potrivit legii române. Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul D.G.F. a fost predat temporar, iar autorităţile judiciare franceze – repetat, au solicitat reîntoarcerea lui, pentru executarea pedepsei începută în Franţa.

Aşadar, după executarea acestei din urmă pedepse, inculpatul D.G.F., în aplicarea dispoziţiile art. 118 din Legea nr. 302/2004, pe cale principală, va putea solicita recunoaşterea hotărârii penale străine, acelaşi raţionament fiind incident şi în cazul inculpatei C.V.V.

5. Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită nici critica recurenţilor inculpaţi cu privire la cuantumul sumelor confiscate de la aceştia, în folosul statului, ca sume obţinute din săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 118 lit. e) C. pen. raportat la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, în urma unui calcul exact, a sumelor obţinute din exploatarea părţilor vătămate, pe baza depoziţiilor date de acestea.

Astfel, rezolvând latura civilă a cauzei, instanţa de apel a constatat, mai întâi, că persoana vătămată Ş.V.P. nu s-a constituit parte civilă în cauză, nedorind să participe în proces ca parte vătămată.

Cât priveşte acţiunile civile formulate de părţile civile O.A.M. şi A.M.M., s-a apreciat, în mod corect, că acestea sunt nefondate, întrucât din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 rezultă că, banii, valorile sau orice alte bunuri dobândite în urma săvârşirii infracţiunilor prevăzute de această lege ori cele care au servit la săvârşirea acestor infracţiuni, precum şi celelalte bunuri prevăzute de art. 118 C. pen., sunt supuse confiscării speciale.

Prin urmare, banii obţinuţi de cele două părţi vătămate din practicarea prostituţiei nu pot să revină acestora, cu titlu de despăgubiri.

O compensaţie pentru suferinţele morale încercate putea fi acordată părţilor vătămate, însă acestea nu au formulat cereri în acest sens.

În considerarea celor declarate de părţile vătămate O.A.M. şi A.M.M. şi de persoana vătămată Ş.P.V., Curtea de Apel Craiova, în aplicarea dispoziţiilor art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., raportat la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a dispus, în mod corect, confiscarea specială de la fiecare inculpat, a sumelor de câte 1.175 euro şi, respectiv câte 3.250 euro.

6. În ce priveşte solicitarea recurentului inculpat D.G.F. - din ultimul cuvânt acordat în condiţiile art. 385¹³ alin. (3) C. proc. pen. - referitoare la deducerea din pedeapsă şi a perioadei de detenţie executată de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000, Înalta Curte constată că este nefondată.

Întrucât inculpatul a săvârşit faptele din prezenta cauză în stare de recidivă postcondamnatorie, mai exact în timpul executării pedepsei anterioare de 4 ani şi 6 luni închisoare, stabilită de Judecătoria Caracal, în mod corect instanţa de apel, aplicând tratamentul penal al recidivei, a efectuat contopirea cu restul de pedeapsă de 4 ani, 4 luni şi 25 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, după ce a fost scăzută din această pedeapsă perioada executată de inculpat de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. pen.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.G.F. şi C.V.V. împotriva Deciziei penale nr. 169 din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Potrivit art. 385¹⁷ alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce arestarea preventivă a inculpatului D.G.F. de la 9 aprilie 2008 la 12 octombrie 2009.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.:

- va obliga recurentul inculpat D.G.F. la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.;

- va obliga recurenta inculpată C.V.V. la plata sumei de 275 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.G.F. şi C.V.V. împotriva Deciziei penale nr. 169 din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Deduce arestarea preventivă a inculpatului D.G.F. de la 9 aprilie 2008 la 12 octombrie 2009.

Obligă recurentul inculpat D.G.F. la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Obligă recurenta inculpată C.V.V. la plata sumei de 275 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 octombrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 3179/2009. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3227/2009. Penal. Traficul de minori (Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3102/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 3179/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 3227/2009. Penal. Traficul de minori (Legea 678/2001 art. 13). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3264/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 3398/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3415/2009. Penal