ICCJ. Decizia nr. 3907/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3907/2009
Dosar nr. 243/2/2009
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2009
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 87 din 2 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de către petentul M.I., în contradictoriu cu intimaţii M.V. şi I.M., împotriva rezoluţiei 2023/II/2/2008 din 11 decembrie 2008 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petent împotriva soluţiei dispuse în Dos. 1621/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Petentul a fost obligat să plătească 15 RON cheltuieli judiciare către stat şi 700 RON, cu acelaşi titlu, către intimatul I.M.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, următoarele:
Prin rezoluţia nr. 1621 /P/2007 din 14 noiembrie 2008 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii M.V., avocat în cadrul B. Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 291 C. pen. şi art. 25 C. pen. raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi I.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 217 alin. (1) C. pen.
În fapt, prin plângerea formulată la parchet, petentul M.I. a menţionat faptul că soţii I.M. şi I.I. au prezentat la instanţă cu ocazia soluţionării Dosarului civile nr. 1124/1999 în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 989 din 14 octombrie 1999 chitanţe false, pe baza cărora li s-a pronunţat în favoare o hotărâre judecătorească ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare, hotărâre definitivă prin Decizia civilă nr. 1511 din 4 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
În realitate, numiţii I.M. şi I.I. au cumpărat la data de 14 mai 1991 de la tatăl petentului - M.C., decedat la data de 25 august 1999 - un teren în suprafaţă de 1600 m.p., situat în comuna T.M., sat D., judeţ Călăraşi, pentru care au plătit suma de 32.000 RON şi au încheiat un înscris sub semnătură privată.
Pe acest teren, cumpărătorii şi-au construit un imobil şi au plantat pomi fructiferi.
În ceea ce îl priveşte pe I.M., petentul a arătat că i-a distrus lucerna (art. 217 alin. (1) C. pen.), ce era cultivată pe terenul respectiv, construind un imobil, o cabană.
Este important de precizat că, din actele dosarului rezultă clar, cu certitudine că moştenitorii defunctului M.C. sunt: petentul M.I., R.E. şi G.M., toţi trei au fost chemaţi în judecată pentru a le fi opozabilă hotărârea judecătorească, ce urma a se pronunţa în respectiva cauză civilă, promovată de cumpărătorii I.M. şi I., însă nemulţumirea şi-a manifestat-o numai petentul şi numai faţă de cumpărători şi avocatul acestora - M.V., ceea ce înseamnă că la soluţionarea cauzei civile, astfel cum rezultă din acte, petentul din cauza dedusă judecăţii nu s-a înscris în fals în raport de respectivele chitanţe, presupuse a fi false şi nici ceilalţi doi moştenitori.
Curtea apreciază că soluţiile pronunţate de parchet sunt legale şi temeinice, motivat de faptul că în mod legal, s-a constatat împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen., faţă de intimatul M.V., acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare urmare a acestui impediment. Faţă de anul 1999 când s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 989 din 14 octombrie 1999 de către Judecătoria Lehliu - Gară, fiind împlinit.
Deşi este moştenitorul defunctului M.C., petentul, din 1991 când a fost distrusă cultura de lucerna a aflat în anul 1999 cine este autorul infracţiunii de distrugere, însă plângerea trebuia să o facă în termenul de două luni de la data când a aflat (art. 284 alin. (1) C. proc. pen.).
Prin urmare, soluţia dispusă în baza art. 10 lit. f) C. proc. pen. este corectă.
De asemenea, din actele premergătoare efectuate, nu au rezultat indicii că intimatul I.M. a uzitat de acte false în instanţă pentru că pe baza înscrisului fals să i se recunoască dreptul de proprietate, iar respectivul să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
De asemenea, în cauză a intervenit termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 lit. d) din C. pen. şi în consecinţă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi de începere a urmăririi penale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs la data de 18 mai 2009, petentul M.I.
Prin declaraţia de recurs, petentul a solicitat şi repunerea în termenul de recurs motivat de faptul că, din motive medicale, nu a putut lua cunoştinţă de soluţia atacată înainte de 8 mai 2009.
Pentru considerentele care vor fi arătate în continuare, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termenul de recurs nu este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, recursul este tardiv.
Termenul de declarare a recursului este, potrivit art. 385 alin. (1) C. proc. pen., de 10 zile, dacă legea nu prevede un alt termen, termen care se calculează conform regulii stabilite în art. 186 alin. (2) C. proc. pen., privind calculul termenelor procedurale pe zile.
Termenul de recurs, conform art. 3853 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 363 C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, curge de la pronunţarea hotărârii, iar pentru partea care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii.
Nerespectarea termenului de declarare a recursului atrage ";decăderea"; din exerciţiul dreptului de recurs, cu consecinţa respingerii acestuia ca tardiv.
În cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, art. 3853 alin. (2) raportat la art. 364 C. proc. pen. prevede un remediu procesual, repunerea în termen.
În acest caz, recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă întârzierea în declararea recursului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Rezultă că prima condiţie a repunerii în termen priveşte existenţa unei cauze temeinice de împiedicare care a intervenit înainte de expirarea termenului de recurs, având drept consecinţă întârzierea neimputabilă în declararea recursului.
Revenind la cauză, se constată că petentul M.I. a fost prezent la termenul când au avut loc dezbaterile în faţa primei instanţe, respectiv în 19 martie 2009, împrejurare în raport de care termenul de recurs a început să curgă de la data pronunţării hotărârii, respectiv din 2 aprilie 2009, potrivit art. 3853 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 363 C. proc. pen., iar ultima zi pentru declararea în termen a căii de atac era 13 aprilie 2009 (care era o zi lucrătoare).
Petentul a declarat recurs în data de 18 mai 2009 şi a formulat o cerere de repunere în termenul de recurs invocând drept cauză temeinică de împiedicare în declararea căii de atac împrejurarea că a fost diagnosticat cu ";lombosciatică stânga cu imobilizare"; şi i-a fost recomandat repaus la pat în perioada 2 aprilie 2009 - 17 mai 2009.
Înalta Curte apreciază că motivul invocat de petent, pentru care de altfel acesta a depus acte doveditoare, nu poate constitui o cauză temeinică de împiedicare în sensul legii, care să-l fi determinat pe acesta să declare recurs peste termenul prevăzut de lege.
Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurent în susţinerea cererii de repunere în termenul de recurs nu constituie o reală împiedicare, care să aibă drept consecinţă întârzierea neimputabilă în declararea recursului.
Într-adevăr, din actele medicale depuse la dosar rezultă că petentul s-a prezentat la Cabinetul Medical Individual ";dr. C.I."; în ziua de 2 aprilie 2009, fiind diagnosticat cu ";lombosciatică"; fiindu-i prescris tratament cu diprophos, după cum rezultă din registrul de consultaţii medicale.
Din adeverinţa medicală eliberată de acelaşi Cabinet medical, la data de 2 aprilie 2009, (în condiţiile în care recursul a fost înregistrat la data de 18 mai 2009, după cum rezultă din ştampila Serviciului Registratură al Curţii de Apel Bucureşti), care de altfel nici nu este semnată, rezultă că petentului i s-ar fi recomandat repaus la pat în perioada 2 aprilie - 17 mai 2009, fără însă a i se acorda şi concediu medical, în condiţiile în care acesta este salariat, după cum rezultă din ele două înscrisuri medicale depuse la dosar.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare, de natura să justifice repunerea în termenul de recurs, împrejurarea invocată de petent, întrucât acesta nu a fost dovada că a fost în imposibilitate efectivă de a se deplasa (recomandarea medicală privind repausul la pat nu echivalează cu o imobilizare a petentului) şi de a declara recursul în termenul prevăzut de lege.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen şi, ca o consecinţă a acestui fapt, va respinge ca tardiv formulat recursul petentului în conformitate cu dispoziţiile art. 3853 alin. (1) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 193 alin. (6) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de petiţionarul M.I.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petiţionarul M.I. împotriva Sentinţei penale nr. 87 din 2 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat şi la plata sumei de 1.500 RON cu acelaşi titlu către intimaţii M.V. şi I.M.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2079/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3909/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
