ICCJ. Decizia nr. 3911/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3911/2009
Dosar nr. 1651/54/2009
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2009
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 110 din 9 iulie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.R. împotriva rezoluţiei nr. 122/P/2009 din 9 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 122/P/2009 din 9 aprilie 2009, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de L.D. - avocat în cadrul B. Mehedinţi, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.
În esenţă, s-a reţinut că petentul R.R. a formulat plângere împotriva avocatului L.D., deoarece, aceasta din urmă a falsificat testamentul întocmit de R.I.M. în favoarea lui M.R.I.P. şi a declarat că testamentul redactat este fals, deoarece mama sa avea vârsta de 93 ani, fiind grav bolnavă, imobilizată la pat, lipsită de discernământ, în cuprinsul testamentului menţionându-se că testatoarea s-a prezentat în faţa avocatului, lucru neadevărat, iar testamentul nu este semnat de aceasta, fiind aplicată impresiunea digitală.
Verificând plângerea, efectuând actele premergătoare, procurorul de caz a stabilit că nu există indicii pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. de către avocatul L.D., luând în considerare declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi care au fost prezenţi în momentul exprimării acordului la încheierea testamentului de către R.I.M.
Împotriva acestei rezoluţii, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, invocând, în esenţă, aceleaşi împrejurări pe care s-a sprijinit plângerea iniţială.
Prin rezoluţia nr. 943/II/2/2009 din 4 mai 2009, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a respins, ca neîntemeiată plângerea petentului, însuşindu-şi motivarea dată iniţial, de procurorul de caz.
În baza art. 2781 C. proc. pen., petentul a formulat plângere împotriva celor două acte ale procurorului, la Curtea de Apel Craiova, competentă să soluţioneze după calitatea persoanei.
În motivarea plângerii, petiţionarul critică rezoluţia pentru nelegalitate, invocând următoarele motive:
- deşi temeiul legal în raport de care s-a dispus soluţia de către organul de urmărire penală - prevăzut art. 10 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există, s-a admis totuşi că s-a comis o faptă, dar aceasta nu este de natură penală;
- în cel de-al doilea motiv invocat în plângere, se susţine că plângerea formulată la organul de urmărire penală, se referea la fapte comise de intimata L.D., avocat, dar şi de numitul M.R.P., faţă de care organul de urmărire penală nu a efectuat nici un fel de cercetări şi nu a adoptat nici o soluţie;
- ultimul motiv invocat de petiţionar vizează nelegalitatea rezoluţiei în sensul că, deşi sesizarea privea săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals, în varianta autoratului şi a instigării sau complicităţii, s-au efectuat cercetări cu privire la o altă faptă şi, deci, s-au pronunţat cu privire la o altă infracţiune, respectiv infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., infracţiune ce nu putea forma obiectul dosarului de faţă.
Plângerea formulată de petent urmează a fi respinsă, ca nefondată, potrivit dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
Verificând împrejurările invocate de petent în plângere, Curtea constată că acestea nu se susţin, actele premergătoare efectuate în cauză de procuror neconducând la existenţa vreunui temei de fapt şi de drept, care să justifice tragerea la răspundere penală a avocatei L.D., în legătură cu modul în care aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu.
Evaluând probele administrate în cauză, prin rezoluţia dată de organul de urmărire penală, s-a constatat că prin declaraţiile martorilor prezenţi la faţa locului, coroborate cu susţinerile intimatului, actul civil întocmit şi intitulat testament, redactat de intimată la cererea numitului M.R.P. la 20 aprilie 2009, exprimă voinţa testatorului R.M., dar nu întruneşte condiţiile de formă pentru validitatea acestuia, în sensul că nu sunt inserate menţiuni care nu corespund adevărului, exprimă voinţa testatorului, pentru îndeplinirea condiţiilor legale fiind necesară autentificarea documentului, respectiv de către un notar public.
De principiu, actul civil menţionat poate face obiectul unei acţiuni la instanţa civilă competentă, prin care să se solicite anularea acestuia.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs petentul R.R.
Prin motivele de recurs, petentul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
- sentinţa nu este motivată, cuprinzând doar aprecieri generale;
- prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate prin plângerea formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen., respectiv:
a) deşi a solicitat efectuarea de cercetări şi faţă de făptuitorul M.R.P., în cauză nu s-a adoptat nicio soluţie faţă de acesta;
b) a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals, precum şi a complicităţii sau instigării la aceste infracţiunii, iar în cauză s-a pronunţat o soluţie cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată;
- soluţia de neîncepere a urmăririi penale este ";greşită";, iar în cauză se impunea şi administrarea altor probe.
Examinând hotărârea pronunţată în cauză sub aspectele invocate de petent, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat de petentul R.R. nu este fondat.
Într-adevăr hotărârea primei instanţe este motivată lapidar, însă, pe de o parte, atâta timp cât soluţia este legală şi întemeiată pe actele premergătoare efectuate în cauză, motivarea se poate considera împlinită, întrucât aceasta se deduce din constatările argumentate ale instanţei, iar, pe de altă parte, instanţa de recurs o poate suplini prin propriile argumente.
Astfel, din probatoriul administrat se reţin următoarele:
La data de 20 aprilie 2008, intimata L.D., avocat din cadrul B. Mehedinţi, a redactat testamentul prin care R.M. a lăsat fiului său M.R.P. mai multe suprafeţe de teren intravilan sau cu vegetaţie forestieră.
Testamentul a fost înscris în Registrul de dată certă a Cabinetului Individual avocat L.D.
Înscrisul a fost depus de către M.R.P. în Dosarul nr. 1065/181/2008 al Judecătoriei Baia de Aramă, care avea ca obiect partaj succesoral.
În data de 6 februarie 2009, petentul R.R. a formulat plângere penală împotriva intimaţilor L.D. şi M.R.P., solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals.
Ulterior, petentul, în faţa procurorului, la data de 2 martie 2009, a declarat că înţelege să formuleze plângere împotriva intimatei L.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals (";doresc să fie efectuate cercetări penale faţă de doamna avocat L.D.";).
În raport de această precizare a plângerii făcută de către petent, procurorul s-a pronunţat prin rezoluţie numai cu privire la intimata L.D., avocat în cadrul B. Mehedinţi, împrejurare în raport de care critica formulată de petent, atât în plângerea adresată instanţei, cât şi în recurs nu este fondată, procurorul efectuând cercetări şi adoptând o soluţie numai cu privire la persoana pentru care plângerea a fost restrânsă.
Nici motivul de recurs invocat de petent referitor la faptul că sesizarea sa privea săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals, în cauză s-au efectuat cercetări cu privire la o altă infracţiune, care nu a făcut obiectul plângerii sale, respectiv infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale.
Într-adevăr în plângerea penală, petentul R.R. a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals, însă nici organele de urmărire penală şi nici instanţele de judecată nu sunt legate de încadrarea juridică dată faptelor de către părţi, calificarea juridică a faptelor fiind apanajul organelor judiciare.
Înalta Curte apreciază că în cauză corect s-a pronunţat o soluţie de neurmărire penală faţă de avocatul reclamat (deşi nici procurorul şi nici prima instanţă nu au motivat de ce faptele descrise de petent puteau fi încadrate în dispoziţiile art. 290 C. pen., dacă nu exista cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale) cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.
Astfel, potrivit art. 288 C. pen., falsul material în înscrisuri oficiale este fapta persoanei care falsifică un înscris oficial, fie alterând conţinutul unui înscris adevărat, fie creând, prin contrafacere, un înscris oficial neadevărat, făcând astfel ca înscrisul alterat sau contrafăcut să aibă însuşirile probatorii ale unui înscris oficial adevărat.
Pentru ca alterarea sau contrafacerea să constituie elementul material al infracţiunii este necesară îndeplinirea unor condiţii, respectiv: 1. înscrisul falsificat să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale în sensul dispoziţiei din art. 150 alin. (2) C. pen., adică să fie un înscris care emană de la o unitate la care se referă art. 145 C. pen. sau care aparţine unei asemenea unităţi; 2. înscrisul oficial falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice în cazul în care ar fi fost folosit.
Potrivit art. 290 C. pen., falsul în înscrisuri sub semnătură privată este fapta persoanei care contraface sau alterează un înscris sub semnătură privată pentru a obţine astfel o probă scrisă neconformă cu adevărul, dacă îl foloseşte ea însăşi sau îl încredinţează altei persoane pentru a fi folosit în scopul producerii de consecinţe juridice.
Elementul material constă în acţiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau subscrierii ori prin alterarea lui în alt mod.
De asemenea, pentru ca fapta să constituie elementul material al acestei infracţiuni este necesar ca înscrisul falsificat să fie folosit de către autorul falsului sau să fie încredinţat de el unei alte persoane pentru a fi folosit.
Din aceste scurte considerente teoretice rezultă, de asemenea, că cele două infracţiuni se disting şi prin obiectul material al acestora.
Astfel, obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 288 C. pen. îl constituie materialele din care este confecţionat înscrisul oficial în cazul contrafacerii acestuia sau însuşi înscrisul oficial adevărat, asupra căruia se acţionează, în cazul alterării lui.
Obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. îl constituie înscrisul sub semnătură privată alterat sau contrafăcut, precum şi materialele de care s-a servit făptuitorul la săvârşirea infracţiunii.
Ori, în cauză corect s-a reţinut, pe baza actelor premergătoare efectuate, că actul intitulat ";testament"; întocmit şi redactat de intimată, la cererea numitului M.R.P. la 20 aprilie 2008, exprimă voinţa testatorului R.M. şi nu poate constitui un înscris oficial în sensul prevăzut de art. 150 alin. (2) C. pen.
Este adevărat că testamentul nu întruneşte condiţiile de formă pentru validitatea acestuia, de altfel constatându-se că este nul absolut prin Sentinţa civilă nr. 258 din 15 aprilie 2009 a Judecătoriei Baia de Aramă.
Astfel, C. civ. reglementează strict şi limitativ felurile de testamente, respectiv cel olograf, care presupune ca întregul său conţinut să fie scris, semnat şi datat de către defunct, iar cel autentic se referă la acel înscris care a fost învestit, prin încheiere, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea acestuia de către notarul public, autentificare care nu poate fi realizată de către avocat, în acest caz (potrivit art. 860 C. civ., art. 65 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale şi art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat).
Rezultă că înscrisul întocmit de avocat nu are caracterul unui înscris oficial, împrejurare în raport de care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. şi nu pentru cea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În consecinţă, atâta timp cât din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat că înscrisul intitulat ";testament"; a fost contrafăcut sau alterat (de altfel, după cum s-a menţionat, acesta nici nu putea produce vreo consecinţă juridică, fiind nul absolut), corect s-a reţinut că fapta nu există, împrejurare în raport cu care este corectă şi soluţia de neurmărire penală faţă de avocatul L.D.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petentul R.R.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul R.R. împotriva Sentinţei penale nr. 110 din 9 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2095/2009. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 3915/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
