ICCJ. Decizia nr. 4144/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4144/2009
Dosar nr. 9535/1/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009, în baza art. 3001 C. proc. pen. şi art. 160 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului R.D. - fiul lui E. şi D., deţinut în baza MAP nr. 9/UP din 25 martie 2008, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, mentinându-se măsura arestării.
S-a acordat termen la data de 2 decembrie 2009, în vederea discutării măsurii obligării de a nu părăsi ţara, cu privire la inculpaţii P.V.l., S.I., S.Z., M.E.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.D. pentru săvârşirea a două infracţiuni de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi două infracţiuni de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. şi în stare de libertate a inculpaţilor P.V.l., pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi două infracţiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prev. de art. 26 rap. la art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., S.I. şi M.E., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi respectiv pe inculpatul S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 36 rap. la art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut în esenţă că, în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins şi primit, prin intermediul inculpatei P.V.l., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpaţii S.I. şi S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
S-a mai reţinut că în cursul lunii octombrie 2009, acelaşi inculpat, fiind învestit cu soluţionarea cererii formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.l., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro.
Potrivit art. 3001 C. proc. pen., la primirea dosarului şi înregistrarea acestuia la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea acesteia şi dacă reţine subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea măsurii sau existenţa unor temeiuri noi, menţine măsura arestării preventive.
Analizând actele dosarului, prin raportare la dispoziţiile legale anterior invocate, instanţa de fond a apreciat că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale şi că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, impunându-se ca cercetarea să fie efectuată în continuare cu inculpatul în stare de arest preventiv.
S-a reţinut că inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea din data de 5 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite în cauză condiţiile prev. de art. 136, art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., din probele administrate rezultând că există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni sunt mai mari de 4 ani închisoare şi lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Încheierea prin care inculpatul a fost arestat preventiv a rămas definitivă prin respingerea recursului inculpatului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar după acest moment, inculpatul a fost trimis în judecată, practic toate probele administrate în cursul urmăririi penale fiind administrate până la momentul arestării inculpatului, după acest moment fiind reaudiaţi inculpaţii şi prezentat materialul de urmărire penală.
Din analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale, instanţa de fond a reţinut că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare, acestea nu s-au schimbat, astfel încât în mod legal nu se poate dispune revocarea sau înlocuirea măsurii arestării.
S-a constatat că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile, relevante fiind declaraţiile inculpatei P.V.l., care au fost constante pe tot parcursul urmăririi penale, aceasta relatând detaliat atât modul în care inculpatul a direcţionat-o şi i-a indicat cum să procedeze pentru realizarea scopului propus, respectiv punerea în libertate, în final, a celor doi inculpaţi, S.Z. şi P.F.N., contra sumelor de bani primite, aceste declaraţii fiind perfect concordante cu procesele verbale de redare a înregistrărilor telefonice şi înregistrărilor audio -video în mediu ambiental dintre cei doi inculpaţi, declaraţiile celorlalţi inculpaţi şi în mod deosebit ale inculpatei S.I., care a fost permanent în contact cu inculpata P.V.l., schimbarea declaraţiei acesteia nefiind de natură a înlătura existenta indiciilor temeinice privind săvârşirea faptelor, valoarea probantă a declaraţiei acestei inculpate urmând a fi analizată de instanţă ulterior, la analiza fondului cauzei şi prin coroborare cu toate probele care se vor administra în cauză.
Instanţa de fond a constatat că susţinerile apărătorilor inculpatului, în sensul că nu pot fi reţinute declaraţiile acestei inculpate, deoarece au fost date după ce aceasta s-a pus la dispoziţia organelor de urmărire penală pentru a beneficia de reducerea pedepsei, precum şi cele privind împrejurarea că toate procesele verbale de interceptare sunt anterioare datei de 4 noiembrie 2009, ia care s-a început urmărirea penală, nu pot fi reţinute.
Pe de o parte, s-a constatat că apărătorii critică încheierea prin care s-a dispus arestarea, ceea ce excede obiectului cauzei, făcând aprecieri asupra vinovăţiei inculpatului, însă, prin trimiterile pe care apărătorii înşişi le fac asupra declaraţiilor inculpatei P.V.l. fac, la rândul lor, aceiaşi analiză asupra vinovăţiei cu referire la valoarea probantă a probelor administrate.
Pe de altă parte, s-a constatat că apărătorii critică de fapt la acest moment procesual al discutării asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, respectiv al menţinerii acesteia conform art. 3001 C. proc. pen., probele în ansamblul lor, cu referiri la legalitatea acestora, acestea fiind aspecte care exced cadrului procesual prezent.
Instanţa de fond a apreciat că nu poate reţine nici susţinerile referitoare la inechitatea tratamentului aplicat inculpatului, în contextul în care ceilalţi inculpaţi sunt cercetaţi în stare de libertate, pentru că, pe de o parte, egalitatea de tratament a inculpaţilor nu se regăseşte printre criteriile prevăzute de legiuitor pentru a fi analizate la luarea măsurii preventive, iar pe de altă parte, fiecare inculpat are în prezenta cauză un grad diferit de contribuţie la săvârşirea faptelor, inculpatul fiind singurul care are şi o altă calitate.
În ceea ce priveşte condiţia prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a apreciat că există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care trebuie analizat prin raportare nu doar la conduita anterioară şi procesuală a inculpatului şi la circumstanţele sale personale, ci în mod deosebit prin raportare la faptele reţinute a fi săvârşite, la modul concret în care se reţine implicarea şi contribuţia personală a inculpatului, gradul său de participare, în raport de calitatea pe care acesta o avea.
Faptele de corupţie săvârşite de funcţionarii publici, şi în mod deosebit de judecători, sunt infracţiuni grave şi nu pot fi în nici un caz considerate lipsite de pericol social doar pentru că nu sunt infracţiuni de violenţă, pericolul social concret pentru ordinea publică al celor care săvârşesc astfel de infracţiuni nefiind cu nimic mai redus decât al altor inculpaţi doar în considerarea calităţii lor, prevalarea de această calitate fiind, dimpotrivă, un element care dovedeşte lipsa de scrupule şi lipsa de repere morale, aceştia prevalându-se de funcţiile avute pentru a săvârşi faptele.
S-a reţinut că cercetarea în stare de arest nu poate fi în nici un caz asimilată cu o executare anticipată şi nici nu poate conduce la obligaţia pentru instanţă de a pronunţa o soluţie de condamnare, hotărârea, fie de condamnare fie de achitare, fiind consecinţa analizei vinovăţiei inculpatului pe baza tuturor probelor administrate, fără legătură cu modalitatea în care a fost cercetat inculpatul, în stare de arest preventiv sau în stare de libertate.
Instanţa de fond a apreciat, de asemenea, că măsura arestării preventive corespunde în cea mai mare măsură realizării scopului procesului penal, aşa cum arată şi art. 136 C. proc. pen., reţinând că la acest moment, al debutului cercetării judecătoreşti, când nu s-a administrat în faţa instanţei de judecată nici o probă, această măsură se impune şi pentru a nu periclita buna desfăşurare a procesului penal.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.D., solicitând casarea hotărârii pronunţate de prima instanţă şi, în rejudecare, revocarea măsurii arestării preventive.
Prin motivele de recurs invocate, apărătorii inculpatului au susţinut în esenţă că încheierea atacată este nelegală, întrucât lăsarea inculpatului în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, instanţa de fond pronunţându-se în cuprinsul încheierii cu privire la vinovăţia acestuia şi la legalitatea unor mijloace de probă.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.D. pentru săvârşirea a două infracţiuni de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi două infracţiuni de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. şi în stare de libertate a inculpaţilor P.V.l., pentru săvârşirea a două infracţiuni de complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi două infracţiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prev. de art. 26 rap. la art 264 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., S.I. şi M.E., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi respectiv pe inculpatul S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită prev. de art. 36 rap. la art. 255 alin. (2) rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Referitor la inculpatul R.D., s-a reţinut în esenţă că, în cursul lunii septembrie 2009, în calitate de judecător la Tribunalul Prahova, a pretins şi primit, prin intermediul inculpatei P.V.l., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 de euro de la inculpaţii S.I. şi S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
De asemenea, s-a mai reţinut că acelaşi inculpat, în cursul lunii octombrie 2009, fiind învestit cu soluţionarea cererii formulate de inculpatul P.F.N. în Dosarul nr. 1084/105/2009 al Tribunalului Prahova, cu ajutorul inculpatei P.V.l., l-a ajutat pe P.F.N., facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 de euro.
Procedând la verificarea, din oficiu, în camera de consiliu, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, în conformitate cu dispoziţiile art. 3001 C. proc. pen., prima instanţă a constatat respectarea acestora şi a dispus menţinerea stării de arest a inculpatului R.D.
Înalta Curte constată că măsura dispusă de prima instanţă este corectă, inculpatul aflându-se în situaţia prev. de art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O., conform căreia „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ".
Inculpatul a fost arestat preventiv în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar temeiurile arestării se menţin şi în prezent, întrucât faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La stabilirea pericolului pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci şi datele referitoare la faptă, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esenţială a infracţiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
În acest sens, Înalta Curte reţine că în Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008, pronunţată de C.E.D.O. în cauza „Calmanovici împotriva României" şi publicată în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, se arată: „Curtea observă că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul moral al acestuia".
Astfel, pericolul concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar crea, nu poate fi disociat de rezonanţa socială pe care asemenea fapte o generează, fapte de corupţie care au luat o amploare deosebită în societatea actuală.
Funcţia pe care inculpatul a deţinut-o şi exigenţele cărora acesta se impunea a se supune prin prisma poziţiei sale de apărător ale legii, rezonanţa negativă creată în rândul comunităţii, căreia i se poate induce ideea şi convingerea că există posibilitatea eludării unei sancţiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei, justifică pe deplin menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
În consecinţă, nu poate fi reţinută susţinerea apărătorilor recurentului inculpat că lăsarea acestuia în stare de libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Todată, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată şi critica apărătorilor recurentului inculpat în sensul că instanţa de fond, în cuprinsul încheierii atacate, s-ar fi pronunţat cu privire la vinovăţia inculpatului şi la legalitatea unor mijloace de probă.
Dimpotrivă, aşa cum rezultă din considerentele încheierii atacate (pag. 8 alin. (3)), instanţa de fond a menţionat că exced cadrului procesual aprecierile apărătorilor inculpatului cu privire la vinovăţia acestuia şi la legalitatea mijloacelor de probă.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4129/2009. Penal. Infractiuni la legea privind... | ICCJ. Decizia nr. 4155/2009. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
