ICCJ. Decizia nr. 560/2009. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr.560/2009
Dosar nr. 3261/111/2007
Şedinţa publică din 17 februarie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 362/ P din 10 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor, în baza art. 5221 C. proc. pen., s-a admis cererea de rejudecare formulată de condamnatul R.R. şi, în consecinţă:
A fost anulată sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 282 alin. (2) C. pen., raportat la art. 284 C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2). C. pen. şi art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la un an închisoare.
În baza art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la un an 6 luni închisoare.
În baza art. 33 şi 34 C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea de un an 6 luni închisoare, cu art. 71 şi 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei de mai sus, precum şi a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen.
A atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă reţinerea din data de 02 iunie 1997 precum şi perioada executată de la 07 aprilie 2007 la zi.
A anulat ME 62/2000 emis la 20 iunie 2001 de Tribunalul Bihor şi în baza art. 350 C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.
A constatat că părţile vătămate E.B. şi S.E. nu s-au constituit părţi ci vile în cauză.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea în favoarea statului a celor 7 bancnote în valoare de câte 100 mărci germane false, ridicate în cursul urmăririi penale.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 39/2000 a Tribunalului Bihor, s-a dispus achitarea inculpatului R.R., în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 282 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 284 C. pen. şi art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea, art. 41 şi 42 C. pen., apreciindu-se că faptelor le lipseşte intenţia, inculpatul neavând intenţia de a înşela acele părţi vătămate, nu a cunoscut că valuta cumpărată în Ungaria, respectiv 700 mărci germane pentru 70.000 forinţi este falsă, aspect de care a luat cunoştinţă în loc. Huedin, când a fost oprit de organele de poliţie.
Prin Decizia penală nr. 132/ A/2000 a Curţii de Apel Oradea, a fost respins, ca nefondat, apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
Prin Decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis recursul parchetului, s-a casat atât Decizia cât şi sentinţa dată în cauză şi, în urma rejudecării, s-a dispus condamnarea inculpatului, la 2 pedepse a câte 3 ani 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 282 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 284 C. pen. şi art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 şi 42 C. pen. S-a arătat în motivare că soluţia de achitare a inculpatului este greşită şi nu se întemeiază pe probele dosarului care confirmă vinovăţia inculpatului. În consecinţă, fapta inculpatului R.R. care a constat în punerea în circulaţie de valori falsificate şi de a deţine astfel de valori pentru punere în circulaţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 282 alin. (2) C. pen., raportat la art. 284 C. pen. De asemenea, fapta aceluiaşi inculpat care a constat în inducerea sau menţinerea în eroare a unor persoane prin folosirea de mijloace frauduloase, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., astfel cum s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzutăde art. 215 alin. (1) C. pen.
În cererea de rejudecare după extrădare înregistrată instanţă, condamnatul a solicitat admiterea acesteia în principiu şi rejudecarea cauzei întrucât deşi a fost prezent în prima instanţă, ocazie cu car ei s-a luat declaraţie, nu s-a mai prezentat în apel, iar recursul s-a judecat fără citarea sa legală, el domiciliind în Ungaria, de unde nu a fost citat şi nici nu a fost prezent.
În şedinţa publică din 1 octombrie 2007, s-a admis în principiu cererea de rejudecare după extrădare considerând că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen., inculpatul fiind judecat şi condamnat în lipsă, respingându-se totodată şi cererea de suspendare a executării.
Rejudecând cauza, s-a luat declaraţie inculpatului, au fost audiaţi martorii M.P., H.K.
În declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul şi-a menţinut declaraţia din faţa primei instanţe, arătând că nu a aflat că bancnotele sunt false decât în momentul în care a fost oprit de organele de poliţie din Huedin. De asemenea, a arătat că nu a oprit la Vama Borş să alimenteze autoturismul, decât într-o localitate situată la 20-30 km de Oradea, de unde a cumpărat benzină şi ulei de motor pentru care a dat o bancnotă de 100 mărci, după care, a mai schimbat o sută de mărci, mărci pe care le cumpărase pe teritoriul Ungariei de la nişte tineri care voiau forinţi într-o benzinărie. Acelaşi inculpat a mai arătat că, în localitatea Urvind a oprit şi a cumpărat soţiei sale struguri în valoare de 80.000 lei, de la partea vătămată, pentru care a plătit 100 mărci. Pentru restul până la 100 mărci a primit lei de la aceeaşi parte vătămată.
Martorul M.P. audiat şi-a menţinut declaraţia dată iniţial în faţa primei instanţe, declaraţie care nu coincide cu cea dată în faţa organelor de poliţie. Astfel, martorul a arătat că inculpatul a vrut să-i plătească în mărci şi i-a prezentat 2 bancnote de 100 mărci pe care vânzătorul a vrut să le ducă la casa de schimb valutar din incinta staţiei, însă a observat că acestea sunt uzate şi i Ie-a dat înapoi. Tot martorul arată că în mod obişnuit, persoana care trebuia să facă plata mergea la casa de schimb valutar şi schimba valuta, după care revenea să facă plata, cu alte cuvinte, nu-şi poate explica această atitudine adoptată, de a pleca personal să schimbe valuta dată de inculpat.
Audiată fiind, martora H.K., concubina inculpatului, a confirmat spusele acestuia, cum că nu a oprit în staţia P. din Borş. În continuare a arătat că inculpatul a cumpărat struguri din Urvind, pentru care a înmânat vânzătorului o bancnotă de 100 mărci, iar din Auşeu a cumpărat ulei pentru care a înmânat vânzătorului tot 100 mărci, pentru restul primind lei până la concurenţa sumei de 100 mărci.
Din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză, a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.
De reţinut faptul că inculpatul şi-a retractat parţial în faţa primei instanţe declaraţia dată iniţial, arătând că nu a oprit în staţia Borş şi că nu a cunoscut că valuta este falsă decât în momentul în care a fost oprit în localitatea Huedin însă, trebuie avute în vedere şi celelalte probe administrate în cauză. Şi martorul M.P. şi-a schimbat declaraţia dată iniţial, arătând că a aflat doar la cea o săptămână că bancnotele date de inculpat sunt false, şi nu de la casiera de la casa de schimb valutar aşa cum a declarat iniţial, afirmând că aceasta i-a spus doar că nu poate primi valuta, întrucât este uzată, nespălată. Această revenire asupra declaraţiei nu este justificată şi nici nu poate fi primită întrucât bancnotele ridicate şi depuse dosar urmărire penală nu prezintă urme de uzură şi nu arată a fi spălate.
Instanţa a reţinut că, date fiind împrejurările în care s-a comis infracţiunea de înşelăciune, schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., este justificată.
În urma rejudecării, instanţa a reţinut că, faţă de faptele săvârşite, faţă de împrejurările în care s-au comis acestea, faţă de urmările produse, fiind vorba despre o sumă relativ mică de monedă falsă pusă în circulaţie, dată fiind persoana inculpatului, faptul că nu are antecedente penale, a reţinut în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă de la art. 74 lit. a) C. pen. şi i-a aplicat o pedeapsă sub minimul prevăzut de lege.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond, ca nelegală, în sensul respingerii în principiu a cererii de rejudecare a cauzei după extrădare. În subsidiar, s-a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi aplicarea pedepselor aplicate de Curtea Supremă de Justiţie în aceiaşi modalitate de executare.
În motivarea apelului se arată, în esenţă, că în mod greşit s-a apreciat că inculpatul a fost judecat în lipsă, deoarece a indicat instanţei un domiciliu ales în România. De asemenea, inculpatul a fost prezent la Tribunalul Bihor la două termene de judecată respectiv la termenul din 31 ianuarie 2000 şi 14 februarie 2000 când cauza a fost judecată în fond şi instanţa Ie-a acordat ultimul cuvânt. În faţa Curţii Supreme de Justiţie inculpatul a fost citat la domiciliul ales şi a fost reprezentat de doi apărători aleşi.
În situaţia în care se va considera că cererea de rejudecare este admisibilă s-a solicitat menţinerea pedepselor aplicate de Curtea Supremă de Justiţie deoarece starea de fapt nu s-a modificat sub nici un aspect iar reţinerea circumstanţelor atenuante nu se justifică cu atât mai mult cu cât inculpatul audiat fiind nu a recunoscut săvârşirea faptei.
Prin Decizia penală nr. 84/ A din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor. Desfiinţată în totalitate sentinţa şi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de rejudecare formulată de condamnat.
Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel cât şi din oficiu, s-a constatat că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor este fondat pentru următoarele considerente.
În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a dispus admiterea în principiu a acestei cereri fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen., respectiv ca în cauză să fie vorba de o persoană extrădată care a fost judecată şi condamnată în lipsă.
Astfel, inculpatul intimat R.R. a fost condamnat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs unde nu a fost prezent la nici un termen de judecată.
Împrejurarea că inculpatul a fost prezent în faţa Tribunalului Bihor nu are relevanţă, deoarece atât Tribunalul Bihor cât şi Curtea de Apel Oradea au dispus achitarea sa în cauză.
Cu privire la soluţia dată de prima instanţă, după admiterea în principiu, Curtea de Apel reţine următoarele:
Procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului este o procedură specială menită să asigure garantarea dreptului la apărare şi contradictorialitatea judecăţii.
După admiterea în principiu a cererii, instanţa în mod obligatoriu trebuie să-l audieze pe inculpat şi poate dispune, dacă găseşte necesar, administrarea din nou a probelor care au fost efectuate în cursul judecăţii şi de asemenea, va putea administra alte probe noi cerute de condamnat în raport de caracterul pertinent şi concludent al acestora.
Dacă din probele administrate rezultă că hotărârea pronunţată în prima judecată este netemeinică sau nelegală, instanţa, rejudecând cauza, anulează hotărâri le pronunţate în prima judecată, chiar dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată de instanţa de apel sau de recurs şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiile art. 345 – art. 353 C. proc. pen.
Dacă în urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat de inculpat, instanţa constată că acesta nu are nici o influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, respinge cererea de rejudecare.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că după administrarea probelor nu s-au modificat sub aspect probator elementele stării de fapt în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, care de altfel nici nu a înţeles să declare apel împotriva hotărârii primei instanţe.
Din probele administrate în cauză arătate pe larg de către prima instanţă rezultă că inculpatul a pus în circulaţie bancnote false, având cunoştinţă despre acest aspect şi înşelând părţile civile E.B. şi S.E.
S-a apreciat de către instanţa de apel că în mod greşit prima instanţă a admis cererea de rejudecare după extrădare şi a dispus reindividualizarea pedepsei, deoarece din probele administrate în cursul rejudecării nu au rezultat elemente care să permită o asemenea reducere a pedepsei (circumstanţe atenuate, schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune mai puţin gravă, apariţia unei legi mai favorabile).
Reţinând aceeaşi stare de fapt cât şi vinovăţia inculpatului, dacă din probele nou administrate în cauză nu rezultă circumstanţe care să conducă la atenuarea răspunderii condamnatului, instanţa nu putea reindividualiza pedeapsa conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), deoarece astfel s-ar transforma intr-o instanţă de control judiciar.
Faţă de cele de mai sus, Curtea de apel a apreciat că probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot înlătura starea de fapt şi nici vinovăţia inculpatului reţinută în cursul primei judecăţi, astfel că în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi a desfiinţat în totalitate hotărârea atacată, iar în baza art. 5521 alin. (2) raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen., a respins cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul intimat R.R. cu privire la sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor definitivă prin Decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R.R., invocând cazurile de casare prevăzută de art. 3859 pct. 1, 2, 9, 10, 12, 14 şi 18 C. proc. pen.
S-a susţinut astfel că cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent, atâta timp cât toate actele din dosarul de urmărire penală nu poartă ştampila vreunei instituţii. De asemenea, instanţa nu a fost legal sesizată, întrucât rechizitoriul nu este confirmat şi nu este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.
În ce priveşte nemotivarea soluţiei instanţei de apel şi a nepronunţării asupra unei probe administratele critică faptul că instanţa de control judiciar nu a motivat înlăturarea declaraţiei martorului M.P., care îl disculpă complet pe inculpat.
Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului, se critică faptul că nu s-a reţinut în favoarea acestuia nici una dintre circumstanţele sale personale favorabile (lipsa unei condamnări anterioare, faptul că este angajatul aceleiaşi societăţi comerciale de circa 18 ani, împrejurarea că prejudiciul a fost acoperit în totalitate).
În fine, se susţine că inculpatul s-a aflat în gravă eroare de fapt, în sensul că nu cunoştea că bancnotele cumpărate din Ungaria şi schimbate în România ar fi false.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare menţionate anterior, Curtea constată că recursul este fondat.
Din actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine că prin sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor definitivă prin Decizia nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie a fost condamnat inculpatul R.R., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 282 alin. (2) C. pen. şi art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., ambele cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Inculpatul nu a fost prezent decât în faţa instanţei de fond, care în urma audierii sale şi a martorilor din acte a dispus achitarea inculpatului, cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru ambele infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată.
Această soluţie a fost menţinută de instanţa de apel (care a respins calea de atac exercitată de parchet), însă a fost casată prin Decizia instanţei de recurs.
Cu alte cuvinte, inculpatul nu a fost prezent decât în faţa primei instanţe, fiind condamnat pentru prima dată de către instanţa de recurs, în lipsa sa şi, evident, fără a fi audiat cu această ocazie.
Ulterior, ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii şi a extrădării sale din Germania, inculpatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei conform art. 5221 C. proc. pen.
Instanţa, investită cu soluţionarea cererii formulate de condamnat, a procedat la audierea acestuia şi a doi martori din acte, iar prin sentinţa penală nr. 362/ P din 10 decembrie 2007 a admis cererea de rejudecare, a anulat sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor şi a pronunţat o nouă hotărâre, condamnându-l pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de un an şi 6 luni închisoare cu aplicabilă art. 81 C. pen.
În esenţă, în urma rejudecării instanţa a reţinut că din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză rezultă că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, însă faţă de împrejurările în care acestea s-au comis, de urmările produse, de persoana inculpatului, pot fi reţinute în favoarea acestuia circumstanţe atenuante judiciare, iar scopul educativ al pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie.
Această sentinţă a fost apelată numai de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, calea de atac fiind admisă, hotărârea desfiinţată în totalitate, iar cererea de rejudecare respinsă ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, dacă în urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat de inculpat, se constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, cererea de rejudecare trebuie respinsă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R.R., formulând mai multe critici ce pun în discuţie mai multe aspecte, mai ales referitoare la vinovăţia sa sau la modul de desfăşurare a urmăririi penale.
Potrivit art. 3851 alin. (4) C. proc. pen., părţi le pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin Decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.
În speţă, în condiţiile în care, fiind condamnat în primă instanţă, inculpatul nu a exercitat calea apelului, el a achiesat în totalitate la soluţia pronunţată, atât în ce priveşte vinovăţia, cât şi tratamentul sancţionator. În consecinţă, criticile pe care el le poate formula în recurs trebuie să vizeze doar soluţia instanţei de apel, limitându-se la modificările pe care aceasta Ie-a adus sentinţei instanţei de rejudecare.
În acest context, Curtea constată că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a vizat două aspecte, pe de o parte faptul că în mod greşit a fost admisă în principiu cererea de rejudecare (în condiţiile în care inculpatul, legal citat, a fost prezent în faţa instanţei de fond), iar pe de altă parte faptul că în mod greşit s-a reindividualizat pedeapsa (în condiţiile în care starea de fapt stabilită în urma rejudecării nu s-a modificat).
Instanţa de apel a răspuns în mod explicit şi corespunzător criticii referitoare la admisibilitatea cererii de rejudecare, însă în ce priveşte individualizarea pedepsei considerentele instanţei de control judiciar sunt echivoce, întrucât deşi pare că analizează pe fond cea de-a doua critică formulată de parchet, instanţa de apel îşi motivează soluţia de respingere a cererii de rejudecare prin aceea că „probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot înlătura starea de fapt şi nici vinovăţia inculpatului reţinută în cursul primei judecăţi".
Înalta Curte reţine că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea în principal a dreptului său la apărare.
Aceasta presupune posibilitatea persoanei condamnate în lipsă de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces, de a administra probe în apărarea sa, atât pe situaţia de fapt, cât şi în circumstanţiere.
În acest context, Curtea apreciază că persoana extrădată are dreptul la o nouă judecată, finalizată cu o nouă hotărâre, însă numai în măsura în care instanţa de rejudecare constată, după readministrarea probatoriului şi/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau circumstanţe decât cele reţinute în cursul primei judecăţi, cu consecinţe în ce priveşte situaţia de fapt, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică sau chiar tratamentul sancţionator.
În acest sens, chiar dacă art. 5221 C. proc. pen., face trimitere la dispoziţiile legale aplicabile în materia revizuirii, această referire este una limitată la procedura de rejudecare şi la soluţiile care pot fi date la finalizarea acesteia.
Cu alte cuvinte, deşi sunt în parte identice, revizuirea şi rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esenţiale asupra faptelor reţinute într-o hotărâre definitivă (în esenţă, a condamnării unei persoane nevinovate sau a achitării dispuse în mod neîntemeiat), rejudecarea în caz de extrădare are în vedere dreptul persoanei care a fost judecată şi condamnată în lipsă de a-şi exercita dreptul la apărare într-un nou ciclu procesual.
În lipsa unei dispoziţii legale în sens contrar, rezultă că rejudecarea în caz de extrădare nu se va limita la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând în eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci va putea avea efecte inclusiv în privinţa individualizării pedepsei, în măsura în care probatoriul administrat cu ocazia rejudecării va conduce la o altă concluzie decât cea stabilită în această privinţă în primul ciclu procesual.
Dincolo de deosebirile existente între cele două instituţii, această soluţie se impune de la sine, ţinând seama de situaţia în care se află persoana extrădată, aceea de a fi fost condamnată în lipsă, ceea ce prezumă că nu a avut posibilitatea de a administra probe în apărarea sa, atât în ce priveşte vinovăţia, cât şi sub aspectul sancţiunii ce i s-ar putea aplica.
Aceasta înseamnă că, chiar dacă situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului rămân aceleaşi în urma probatoriului administrat cu ocazia rejudecării, cererea inculpatului va putea fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei (cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri), dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa tratamentului sancţionator.
Or, în speţă, inculpatul a depus la dosarul de rejudecare o serie de înscrisuri în circumstanţiere asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, deşi era investită cu soluţionarea căii de atac declarate de Parchet şi care privea între altele individualizarea pedepsei aplicate acestuia.
Procedând astfel, instanţa de control judiciar a pronunţat o hotărâre supusă casării, fiind incident cazul prevăzut de art. 3859 pct. 10 teza a ll-a C. proc. pen., sens în care recursul inculpatului va fi admis, Decizia casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a analiza calea de atac declarată de parchet, cu deosebire cea de-a doua critică, prin prisma probatoriului administrat în cauză cu ocazia rejudecării, respectiv a înscrisurilor depuse deja la dosar, precum şi a oricăror alte probe noi pe care, considerându-le pertinente, concludente şi utile cauzei, le va putea administra, în condiţiile prevăzută de art. 378 alin. (1) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul R.R. împotriva deciziei penale nr. 84/ A din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează Deciziapenalăatacată şi trimitecauzaspre rejudecare la Curtea de Apel Oradea.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1665/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 745/2009. Penal → |
|---|
