ICCJ. Decizia nr. 975/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr. 975/2009
Dosar nr. 1211/42/2008
Şedinţa publică din 17 martie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 2 din 9 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii V.M., V.V.G. şi V.M. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale date în dosarul nr. 14/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
S-a menţinut măsura dispusă prin rezoluţia atacată.
A fost obligat fiecare petent la câte 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin plângerea înregistrată sub nr. 9831 din 6 octombrie 2008 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de resurse umane şi documentare, trimisă spre competentă soluţionare cu adresa nr. 1679/VIII/1 din 11 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, conform art. 2781 C. proc. pen., petenţii persoane vătămate V.M., V.V.G. şi V.M. au atacat rezoluţiile nr. 1433/11/2/2008 din 8 septembrie 2008 şi nr. 14/P/2007 din 11 august 2008 prin care în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C proc. pen., ultima unitate de parchet a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii D.C.I., I.C., judecător la Tribunalul Dâmboviţa şi respectiv Judecătoria Târgovişte, D.M. şi M.A.D., executori judecătoreşti, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 246, 249, 264, 289, 291, 220, 215, 323 C. pen., constatându-se că nu sunt întrunite laturile constitutive ale conţinutului legal cerut de textele incriminatorii.
În esenţă, s-a motivat că actele de netrimitere în judecată adoptată de cei doi procurori sunt netemeinice şi nelegale, reţinându-se o situaţie de fapt nereală, contrară materialului dosarului.
Problematica penală şi civilă reclamată s-ar fi tratată cu lipsă de obiectivitate, aplicându-se greşit legislaţia în materie, inclusiv prin dispunerea a 50 disjungeri incorecte, ce au condus la tergiversarea soluţionării cauzei timp de 3 ani.
Ca urmare, existând probe temeinice că făptuitorii judecători şi executori judecătoreşti, prin abuz şi exces de putere, fiind corupţi, s-au asociat la soluţionarea litigiilor, având ca obiect partajarea, vânzarea la licitaţie şi evacuarea petenţilor din imobilul (apartament) deţinut în mun. Târgovişte, provocându-le grave prejudicii materiale şi morale, se impune desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale, cercetarea şi sesizarea instanţelor judecătoreşti în vederea tragerii la răspundere penală a acestora pentru infracţiunile reclamate.
Separat de aceasta, se trece în revistă plângerile formulate de-a lungul timpului cu privire la toţi magistraţii ce au soluţionat în diverse etape procesuale cauzele (civile şi penale) în care petenţii au fost părţi, precum şi împotriva experţilor şi executorilor judecătoreşti, concluzionându-se că nici unul dintre aceştia nu a fost corect, adoptând măsuri şi soluţii contrare legii, fie pe considerente de interesare în favorizarea adversarilor din litigii, fie politice sau consecinţă a formării profesionale anterior anului 1989.
În susţinerea plângerii, petenţii persoane vătămate au depus şi în faţa curţii de apel o serie de acte procedurale, cereri ori mijloace de probă aflate în dosarele instrumentate de parchete ori instanţe, în perioada 2005 - 2008, precum şi Hotărârea din 4 noiembrie 2008 dată în procesul V. versus România de C.E.D.O. Secţiunea a III a (acţiunea nr. 1012/02).
Prin concluziile scrise înregistrate nr. 71 din 6 ianuarie 2009, solicitând judecata în lipsă, petenţii V.M. şi V.V.G. au precizat că nu înţeleg să se folosească în cauză de hotărârea adoptată de instanţa europeană, care nu este definitivă ci de altfel nu priveşte obiectul plângerii penale de faţă, referindu-se la neconfirmarea încălcării art. 6 alin. (l) din C.E.D.O., în cazul duratei procedurii procesului de partajare a imobilului în litigiu.
Conform art. 2781 alin. (4) C. proc. pen., din oficiu, s-a dispus ataşarea dosarului penal nr. 14/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în care s-au emis rezoluţiile atacate.
Verificând soluţia de netrimitere în judecată adoptată faţă de intimaţii D.C.I., C.I., D.M. şi M.A.D., pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, a înscrisurilor prezentate în faţa instanţei, rezultă că aceasta este corectă, găsindu-şi corespondent în actele premergătoare efectuate, ce au fost complet analizate şi apreciate, cu respectarea întocmai a legislaţiei ce guvernează răspunderea penală a judecătorilor şi executorilor judecătoreşti pentru măsurile dispuse la rezolvarea afacerilor judiciare intrate sub puterea lucrului judecat, în condiţiile verificării acestora prin căile ordinare sau extraordinare de atac şi limitelor începerii urmăririi penale la sesizarea prin plângerile formulate de persoane fizice.
Prin plângerea înregistrată sub nr. 3/VI/11/1/2007 din 4 ianuarie 2007 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, persoanele vătămate V.M., V.V.G. şi V.M. au solicitat cercetarea penală a intimaţilor I.C., D.C., P.C., judecători la Judecătoria Târgovişte şi respectiv Tribunalul Dâmboviţa, D.M. şi M.A.D., executori judecătoreşti în cadrul Biroului Executorului Judecătoresc D.M., Târgovişte, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzută de art. 246 raportat la art. 248, 268, 289, 323, 220 şi 215 C. pen., formându-se dosarul nr. 14/P/2007.
În esenţă, petenţii au susţinut în fapt că prin hotărârile şi măsurile adoptate în executarea sentinţelor civile nr. 3287/2000 şi nr. 3219 din 23 septembrie 2005 pronunţate de Judecătoria Târgovişte şi respectiv procedurilor obiect al dosarelor nr. 309/2001, nr. 268/2004 şi nr. 435/2006, făptuitorii reclamanţi s-ar fi asociat în scopul favorizării furtului a 80 % din valoarea reală a unui imobil deţinut în municipiul Târgovişte, str. Cernăuţi, jud. Dâmboviţa, de care au fost „deposedaţi prin hotărâri judecătoreşti şi executări silite", prejudiciul material fiind apreciat la circa 80.000 euro, sumă trecută ca daună majoră şi în procesul intentat împotriva Statului Român şi aflat în stare de judecată la C.E.D.O.
Raportat la prevederile art. 224 şi 228 C. proc. pen. şi conţinutului plângerii penale, procurorul sesizat a dispus efectuarea unor acte premergătoare, pertinente strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale şi stabilirii existenţei vreunuia dintre cazurile înscrise în art. 10 ce ar împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale.
Astfel, în limitele competenţei s-au verificat actele procedurale criticate de petenţi, efectuate în dosarele civile nr. 1576/1999, nr. 1424/2005, nr. 4222/2005 ale Judecătoriei Târgovişte, nr. 7818/2005 al Tribunalului Dâmboviţa, dosarele de executare nr. 309/2001, nr. 2604/2004 şi nr. 435/2006 ale B.E.J. D.M. Târgovişte, ataşându-se în copie o plângerile şi anexele depuse de aceştia înregistrate iniţial sub nr. 3457/VIII/1/2005, sub nr. 587/II/2/2007 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, nr. 177 /VII 1/1/2003 la D.N.A., referatul şi dosarele nr. 3/VI11/1/2005, nr. 14/ P din 23 iulie 2007 întocmite de această unitate de parchet şi nr. 2988/ A din 23 iulie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa.
S-au solicitat, de asemenea, note de relaţii intimatelor, judecători P.C. şi D.C. şi s-a luat declaraţie executorului judecătoresc D.M.
Fată de relaţiile comunicate de Tribunalul Dâmboviţa cu adresa nr. 2988/ A din 23 iulie 2007, constatându-se că făptuitoarea P.C. are gradul profesional de judecător de curte de apel, în temeiul art. 210, 42 alin. (1), art. 45 alin. (1) şi (2) şi art. 29 lit. f) C. proc. pen., prin ordonanţa din 23 iulie 2007 s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Măsura s-a comunicat petenţilor iar dosarul s-a înaintat parchetului competent, pe aceeaşi dată, înregistrându-se pe rolul secţiei de urmărire penală şi criminalistică sub nr. 1110/P/2007.
După efectuarea propriilor cercetări în cauză, potrivit art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., prin ordonanţa din 07 martie 2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva intimatei P.C., judecător cu grad de curte de apel, pentru infracţiunile prevăzută de art. 246 raportat la art. 248, 264, 289, 323, 220 şi 215 C. pen., stabilindu-se că faptele nu există.
Totodată, pe aceleaşi considerente de competenţă materială raportat la calitatea persoanei, în baza art. 38, 42 combinat cu art. 45 C. proc. pen., s-a disjuns cauza, declinându-se competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în vederea continuării şi definitivării cercetărilor penale privind pe intimaţii C.I., D.C.I., judecători cu grad profesional de judecătorii şi respectiv tribunal şi executorul judecătoresc D.M. şi M.A.D.
Aşa fiind, dosarul a fost repus pe rolul ultimei unităţi de parchet la data de 19 martie 2008.
Pe baza actelor premergătoare efectuate prin rezoluţia nr. 14/P/2007 din 11 august 2008 conform art. 224 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale şi faţă de ultimii făptuitori, constatându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate, lipsind condiţiile de existenţă ale laturii subiective şi obiective.
Soluţia a fost confirmată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, respingându-se ca neîntemeiată plângerea formulată potrivit art. 278 C. proc. pen., de persoanele vătămate V.M. şi V.V.G.
S-a motivat că cercetările efectuate în cauză nu au relevat date care să contureze conţinutul constitutiv al infracţiunii sesizată, în sarcina vreunuia dintre făptuitori.
Astfel, a rezultat că procedura de executare silită a apartamentului atribuit petentului V.M. prin sentinţa civilă nr. 3287/2000 a Judecătoriei Târgovişte, prin revânzare la licitaţie publică, ca şi evacuarea acestuia şi a persoanelor vătămate V.V.G. şi V.M. (sora şi tatăl său), obiect al dosarelor nr. 309/2001, nr. 268/2004 şi nr. 435/2006 aflate pe rolul Biroului executorului judecătoresc D.M. Târgovişte instrumentate de intimaţii M.A.D., D.M., a fost supusă cenzurii instanţelor judecătoreşti competente, respingându-se contestaţiile la executare formulate de aceştia.
Pe de altă parte, faptul că prin sentinţa civilă nr. 3219/2005 intimatul I.C. a admis acţiunea în evacuare promovată de adjudecătoarea V.A.M. şi a respins acţiunea în evicţiune introdusă de petentul V.M., iar intimata D.C.I. a făcut parte din completul de judecată ce a confirmat soluţia prin Decizia civilă nr. 473/2006 a Tribunalului Dâmboviţa, contrar intereselor reclamanţilor, nu poate conduce la concluzia că s-ar fi asociat, inclusiv cu executorii judecătoreşti şi îndeplinindu-şi abuziv funcţia pentru favorizarea părţii adverse.
Ca urmare, în lipsa identificării vreunui indiciu privind acuzele formulate prin plângerea penală şi inexistenţa gradului de rudenie între judecătoare şi executorul judecătoresc D.M., rezultă că acţiunile intimaţilor au fost realizate prin respectarea dispoziţiilor legale.
Soluţia adoptată de cei doi procurori este corectă.
Este ştiut că în raport de competenţele stabilite prin Constituţia României şi legislaţia organică ce reglementează organizarea judiciară şi statutul magistratului, legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti pot fi verificate numai în cadrul exercitării căilor de atac ordinare sau extraordinare, admise de lege şi de către instanţele ierarhic superioare stabilite în materie.
Pe de altă parte, conform dispoziţiilor înscrise în Cartea V art. 3711 – art. 581 C. proc. civ., rezultă cu certitudine că actele procedurale efectuate în executarea silită a hotărârii judecătoreşti, sunt supuse exclusiv cenzurii instanţelor judecătoreşti, în termenele, forma şi competenţa determinată de legislativ, iar confirmarea legalităţii acestora prin respingerea contestaţiilor la executare promovate de partea interesată, atrage autoritatea de lucru judecat, exonerând executorul judecătoresc de răspundere penală.
Ca urmare, posibilitatea formulării unor plângeri penale împotriva judecătorilor şi executorilor judecătoreşti, nu echivalează cu deschiderea altei căi de atac prin care să se execute un nou control jurisdicţional asupra măsurilor şi soluţiilor adoptate, ce au atras nemulţumirea părţii interesate, prin stabilirea unei situaţii judiciare defavorabile cu ocazia rezolvării dosarelor repartizate.
De aceea, o atare plângere, ca act de sesizare al organelor de urmărire penală trebuie să îndeplinească cerinţele impuse de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., între care de o deosebită importanţă o au descrierea faptei reclamate, împrejurările concrete în care a fost comisă şi mijloacele de probă, elemente indispensabile în determinarea aprecierii naturii actelor premergătoare ce ar trebui efectuate pentru identificarea indicilor temeinice în sensul art. 681 din acelaşi cod, necesare punerii sub învinuire a unei persoane.
Prin plângerea înregistrată sub nr. 3/VI11/1/04 ianuarie 2007 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, obiect al dosarului nr. 14/P/2007, repusă pe rol pentru continuarea cercetărilor la 19 martie 2008 (urmare adresei nr. 304/ P din 13 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică) petenţii V.M., V.V.G. şi V.M. au solicitat cercetarea penală a intimaţilor I.C., D.C.I., D.M. şi M.A.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzută de art. 323, 289, 268, 259, 247, 246, 248, 290 şi 215 C. pen., fapte pretins a fi comise la pronunţarea sentinţelor civile nr. 3219 din 23 septembrie 2005 a Judecătoriei Târgovişte şi deciziei penale nr. 473 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa şi respectiv executarea obiect al dosarelor nr. 309/2001, nr. 268/2004 şi nr. 435/2006 instrumentate de Biroul Executorului Judecătoresc D.M. Târgovişte.
În esenţă, s-a susţinut că actele materiale ar consta în contrafacerea conţinutului sentinţei civile nr. 3287/2000 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, referitor la calităţi şi fapte nereale privind situaţia imobilului (apartament) deţinut în municipiul Târgovişte str. Cernăuţi, judeţul Dâmboviţa, precum şi drepturile câştigate de persoana vătămată V.M. (tatăl) respingându-i-se acţiune a în evicţiune formulată de acesta, contrar probelor administrate în cauză şi legislaţiei în materie.
Astfel, făptuitorii s-ar fi asociat în scopul favorizării furtului a cea 80 % din valoarea reală a bunului respectiv, de care au fost deposedaţi prin hotărâri judecătoreşti, adoptate de alţi magistraţi în colaborare cu experţi şi executori judecătoreşti prin măsuri şi soluţii contrare legii, pe considerente de interesare în favorizarea adversarilor din litigii, fie politice sau consecinţa formării profesionale anterior anului 1989, prejudiciu material şi moral suferit fiind evaluat provizoriu la cea 50.000 euro.
Din lucrările şi materialul dosarului întocmit în faza preliminară de către organele de urmărire penală rezultă că urmare desfacerii căsătoriei şi partajării bunurilor comune, într-adevăr imobilul în litigiu a fost atribuit petentului V.M. prin sentinţa penală nr. 3287 din 31 mai 2000 a Judecătoriei Târgovişte definitivă prin Decizia civilă nr. 1563 din 1 iunie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, îndreptată material prin încheierea din 20 martie 2002.
Corelativ, prin aceeaşi sentinţă, s-au stabilit şi drepturile fostei soţii reclamanta M.D. (V.), precum şi ale intervenienţilor V.M. şi V.M., pârâtul V.M. fiind obligat la plata sumei de 90.995.550 lei cu titlu de sultă către prima iar ambii foşti soţi la câte 1.664.857 lei despăgubiri pentru secunzii.
Cererea de intervenţie formulată de petenta V.V. a fost respinsă ca neîntemeiată.
În baza art. 264 – art. 265 C proc. civ., hotărârile au fost îndreptate prin încheierea din 20 martie 2002 pronunţată de Judecătoria Târgovişte şi confirmată prin Decizia civilă nr. 920/2002 a Tribunalului Dâmboviţa, în sensul obligării pârâtului soţ V.M. la plata suitei către reclamanta M.D. (V.) şi nu a tatălui său V.M., cum din eroare iniţial s-a dactilografiat prenumele celor două părţi, în dispozitivul acestora.
Întrucât debitorul V.M., deşi somat nu a achitat suma datorată, creditoarea a trecut la executarea silită a apartamentului atribuit acesteia, prin vânzare la licitaţie publică, cauza făcând obiectul dosarului nr. 309/2001 aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc D.M. Târgovişte.
În final, imobilul a fost cumpărat în condiţiile art. 500 – art. 571 C. proc. civ., de către reclamanta V.A.M., la preţul de 70.500 RON.
Actul de adjudecare nr. 309 din 22 octombrie 2004, întocmit de intimatul D.M. în exerciţiul mandatului încredinţat de creditoarea M.D., rămânând definitiva fost intabulat pe numele cumpărătoarei, la 09 decembrie 2004.
Faţă de conduita debitorului V.M. şi a rudelor sale petenţii V.M. şi V.M. (predecedată) şi V.V.G., după dobândirea proprietăţii în condiţiile arătate, adjudecătoarea V.A.M. la rândul său a pornit executarea silită pentru a fi pusă în posesie, procedura derulându-se în dosare nr. 268/2004 şi respectiv nr. 435/2006, aflate pe rolul aceluiaşi birou, delegat fiind să efectueze acte specifice alături de intimatul M.D. şi făptuitorul M.A.D.
Refuzând să dea curs somaţiilor emise inclusiv sentinţei civile nr. 4009 din 16 noiembrie 2004, prin care Judecătoria Târgovişte a autorizat intrarea celor doi făptuitori în imobil pentru punerea în posesie a titularului dreptului de proprietate, conform art. 3841 alin. (2) C. proc. civ., adjudecătoarea a promovat acţiune în evacuare împotriva acestora.
Cauza a fost repartizată spre soluţionare intimatului judecător I.C., în condiţiile programului de distribuire aleatorie a dosarelor cu care sunt investite instanţele judecătoreşti, acesta pronunţându-se prin sentinţa civilă nr. 3219 din 23 septembrie 2005 a Judecătoriei Târgovişte.
Apelurile exercitate de cei patru petenţi, persoane vătămate, au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 473 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa, completul de judecată fiind alcătuit din intimatele P.C. şi D.C.I.
Prin hotărârile respective admiţându-se acţiunea civilă promovată de reclamanta V.A.M., s-a dispus evacuarea pârâţilor V.M., V.V.G. şi V.M. din apartamentul adjudecat în cadrul licitaţiei publice, respingându-se cererea în evicţiune formulată de pârâtul V.M.
Soluţia adoptată de făptuitorii intimaţi este judicios argumentată, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 261 şi urm. C. proc. civ. şi luându-se în consideraţie legislaţia în materia dreptului de proprietate dobândit asupra unui bun cumpărat la vânzarea prin licitaţie publică, precum şi hotărârile judecătoreşti şi actele procedurale efectuate în cursul executării silite a sentinţei civile nr. 3287 din 31 mai 2008, toate intrate sub puterea lucrului judecat, fie prin respingerea contestaţiilor la executare ori căilor de atac extraordinare promovate de către debitori, fie prin neatacarea acestora.
S-a avut în vedere, de asemenea, faptul că la data judecării acţiunii faţă de prevederile art. 516 C. proc. civ., petenţii ocupau imobilul fără titlu, că executarea actului de adjudecare fusese deja încuviinţată prin încheierea din 05 noiembrie 2004 pronunţată în dosarul nr. 1402/2004, definitivă prin sentinţa civilă nr. 477 din 07 februarie 2005 şi constatându-se respectarea regulilor privind urmărirea silită a bunurilor imobiliare prevăzute de art. 488 – art. 524 C. proc. civ.
Cât priveşte acţiunea în evicţiune introdusă de intervenientul V.M. (tatăl debitorului V.M.), legal s-a apreciat ca întemeiată, o atare cale de atac a actului de adjudecare fiind pusă exclusiv la îndemâna cumpărătorului adjudecatar, în condiţiile art. 520 – art. 523 din acelaşi cod şi numai până la intabularea dreptului de proprietate dobândit asupra bunului cumpărat.
Actele procedurale întocmite de făptuitorii D.M. şi respectiv M.A.D., în cele trei dosare de executare în care au fost investiţi, au fost derulate sub controlul instanţelor judecătoreşti începând de la încuviinţarea titlurilor de către Judecătoria Târgovişte competentă teritorial conform art. 373 C. proc. civ., fiind verificate şi confirmate inclusiv în procedura revizuirii iar altele prin plângeri penale promovate împotriva acestora, în ultima situaţie dispunându-se neînceperea urmăririi penale conform art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Astfel, rezoluţia adoptată în dosarul nr. 209/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, vizând săvârşirea infracţiunilor de ameninţare şi tulburare de posesie prin actele de executare emise în dosarul nr. 435/2006 al B.E.J. D.M., s-a menţinut ca fiind legală şi temeinică prin sentinţa penală nr. 73 din 22 mai 2008 a Curţii de Apel Ploieşti rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2670 din 02 august 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Situaţia de fapt detaliată în precedente se regăseşte întrutotul în actele premergătoare pertinente şi concludente efectuate în cauză, în raport de conţinutul plângerii formulate de cele trei persoane vătămate, înregistrată sub nr. 3/VIII/I/2007 din 04 ianuarie 2007, astfel că nu se justifică susţinerea acestora în sensul că problematica penală şi civilă reclamată ar fi fost tratată cu lipsă de obiectivitate şi s-ar fi aplicat greşit legislaţia în materie.
Deşi ei pretind că cei patru făptuitori ar fi comis anumite fapte penale, intenţionate şi în asociere, abuzând de funcţiile deţinute, în concret nu sunt descrise activităţi ce ar cădea sub incidenţa textelor de lege menţionate şi nici nu s-au indicat mijloace de probă care să conducă la o asemenea concluzie, ei rezumându-se, cum de altfel au procedat şi prin acţiunile şi contestaţiile promovate după rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 3287 din 31 mai 2008 a Judecătoriei Ploieşti, să repună în discuţie drepturi şi acte procedurale efectuate la soluţionarea acţiunii de partajare a bunurilor comune, intrate sub puterea lucrului judecat.
Mai mult, deşi au susţinut că deposedarea s-ar fi făcut prin fals şi uz de fals, acestea rămân simple afirmaţii, la dosar nedepunându-se sentinţe penale ori alte dovezi de constatare a actelor falsificate, folosindu-se ca ultime argumente în favorizarea adversarilor din litigiile respective, considerente de ordin politic (fără precizarea unor date concrete ce ar putea fi verificate) sau pregătirea profesională deficitară a unora dintre magistraţii ce au pronunţat soluţii contrare intereselor lor sau au exercitat funcţii de conducere, investiţi fiind anterior anului 1989.
Faţă de cele ce preced, justificat cei doi procurori au concluzionat că toate acţiunile făptuitorilor au fost realizate prin respectarea dispoziţiilor legale, că sesizarea penală în cauză nu este susţinută de vreun indiciu care să contureze conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzută de art. 323, 289, 264, 246, 248, 220, 290, 291 şi 215 C. pen. şi nici al altora de natură a întruni condiţiile cerute de art. 222 raportat la art. 228 C. proc. pen., pentru începerea urmăririi penale.
Pe de altă parte, se constată că petenţii sunt în eroare atunci când susţin că cercetarea preliminară a fost tergiversată cea 3 ani, inclusiv prin efectuarea a 50 disjungeri incorecte.
Verificând actele dosarului şi sub acest aspect rezultă cu certitudine că sesizarea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, la data de 03 noiembrie 2005, nu a fost înregistrată ca dosar penal, iar prin adresa nr. 3457/VI11/1/2005 din 11 noiembrie 2005 aceştia au fost încunoştiinţaţi că o atare sesizare faţă de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 nu poate face obiectul cercetărilor cât timp vizează sentinţa civilă nr. 3219 din 23 septembrie 2005 a Judecătoriei Târgovişte, nedefinitivă.
Situaţia juridică fiind acceptată, aceştia au reinvestit unitatea de parchet după soluţionarea apelului prin Decizia civilă nr. 473 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa, respectiv la 04 ianuarie 2007, formându-se dosarul nr. 14/P/2007.
În fine, mai este de observat că în prezenta cauză, organele de urmărire penală au adoptat două ordonanţe prin care s-a dispus declinarea competenţei materiale, măsură legală faţă de gradul profesional diferit al celor trei magistraţi din care unul aflat sub incidenţa dispoziţiilor art. 29 lit. f) C. proc. pen., iar disjungerea s-a adoptat o singură dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, neabilitat procedural să continue cercetările cât timp cât nu s-a început urmărirea penală pentru judecătorul cu grad de curte de apel, în condiţiile art. 10 lit. a) din acelaşi cod.
Prin urmare, Curtea de apel reţine că argumentele juridice ce au impus neînceperea urmăririi penale conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., faţă de intimaţii I.C., D.C.I., D.M. şi M.A.D. precum şi respingerea plângerii formulate de aceştia împotriva rezoluţiei, de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, arătate şi analizate în actele procedurale atacate, sunt corecte neconstatându-se elemente de natură a conduce la desfiinţarea acestora şi trimiterea cauzei în vederea începerii urmăririi penale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs petiţionarii V.M., V.V.G. şi V.M. formulând în scris mai multe critici ce privesc modul de soluţionare a litigiilor civile în care au avut calitatea de părţi.
Examinând din oficiu sub toate aspectele sentinţa atacată, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că petenţii au reclamat săvârşirea mai multor infracţiuni de către intimaţii I.C. şi D.C., judecători care au soluţionat unele litigii civile ale petenţilor, respectiv de către intimaţii M.A.D. şi D.M., executori judecătoreşti care au procedat la executarea silită a unor hotărâri judecătoreşti împotriva petenţilor.
În ce priveşte activitatea magistraţilor, Curtea reţine cu titlu de principiu faptul că atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi .respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale. în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speţă, petenţii au formulat o plângere penală împotriva magistraţilor care au soluţionat în fond, respectiv în apel o cauză civilă în care aceştia au avut calitatea de parte.
Formulând plângere penală împotriva acestor judecători, petenţii pun în discuţie în realitate însăşi legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de ei, susţinând că acestea sunt rezultatul unei greşite interpretări a legii.
Or, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.
Referitor la executorii judecătoreşti, Curtea reţine că potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 actele executorilor judecătoreşti sunt supuse. în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente, iar potrivit art. 58 din aceeaşi lege cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
În speţă, petenţii au şi uzitat de aceasta din urmă procedură cu privire la punerea în executare a sentinţei civile nr. 3287/2000 a Judecătoriei Târgovişte (prin care petentul V.M. a fost obligat la plata unei sulte), contestaţia fiind respinsă, considerându-se că au fost respectate toate dispoziţiile procedurii privind urmărirea silită imobiliară.
În consecinţă, Curtea apreciază că în mod corect s-a reţinut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea, respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât şi de instanţa de fond investită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru a putea reţine săvârşirea de către intimaţi a infracţiunilor reclamate, astfel încât recursul de faţă este nefondat şi urmează a fi respins conform art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursurile declarate de petiţionarii V.M., V.V.G. şi V.M. împotriva sentinţei penale nr. 2 din 9 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii petiţionari la plata sumei de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 745/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 979/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
