ICCJ. Decizia nr. 946/2009. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 946/2009
Dosar nr. 05241/99/2006
Şedinţa publică din 17 martie 2009
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 218 din 2 aprilie 2007 a Tribunalului Iaşi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatului G.C., zis Ţ., în ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) şi art. 40 C. pen. (comisă la data de 23 iulie 2007 în dauna părţii vătămate Ţ.E.).
S-a constatat că inculpatul G.C. a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză în perioada 5 martie 2006 orele 23,45 -21 aprilie 2006.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de art. 145 C. proc. pen., luată faţă de inculpatul G.C. prin încheierea Tribunalului Iaşi din 18 aprilie 2006 (dosar nr. 5241/2006).
S-a dispus a se face comunicările aferente cât priveşte măsura preventivă către: secţia de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, jandarmerie, poliţia comunitară, organele competente să elibereze paşaportul şi organele poliţiei de frontieră.
În baza art. 14 şi art. 346 alin. (3) C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal împotriva inculpatului G.C. de către partea civilă Spitalul Clinic judeţean de Urgenţă Sf. Spiridon Iaşi cu sediul în Iaşi.
S-a constatat că partea vătămată Ţ.A.E., nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal împotriva inculpatului G.C.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Executorie exclusiv în ceea ce priveşte măsura preventivă.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, Tribunalul Iaşi a reţinut, în esenţă următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi nr. 1134/P/2005 din 29 martie 2006, inculpatul G.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, constând în aceea că, în seara zilei de 23 iulie 2005, împreună cu alte două persoane, a deposedat-o pe partea vătămată Ţ.E., prin violenţă, de un telefon mobil în valoarea de 2.800.000 lei (ROL).
Instanţa a constatat că în cauză nu există probe certe că inculpatul ar fi participat la săvârşirea infracţiunii astfel că a dispus achitarea acestuia.
Prin Decizia penală nr. 182 din 30 octombrie 2007, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 2211 din 19 iunie 2008, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei sus-arătate, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Iaşi.
Instanţa supremă a reţinut că la data de 30 octombrie 2007, când a soluţionat apelul procurorului, inculpatul intimat G.C. a lipsit, procedura cu acest fiind realizată la adresele indicate şi prin afişare la Consiliul local Iaşi.
Cum însă inculpatul se afla încarcerat din data de 12 iunie 2007 la Penitenciarul Iaşi, fiind arestat într-o altă cauză, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiile art. 314 C. proc. pen., sancţionată cu nulitatea absolută în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În rejudecare, Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia penală nr. 114 din 16 octombrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, formulat împotriva sentinţei penale nr. 218 din 2 aprilie 2007 a Tribunalului Iaşi.
Instanţa a reţinut că partea vătămată a prezentat versiuni diferite cu privire la implicarea inculpatului G.C. în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, susţinând, iniţial că acesta ar fi făcut parte din grupul agresor, pentru ca ulterior să afirme că a făcut o confuzie cu privire la persoana acestuia.
Tot astfel, în declaraţiile lor, ceilalţi doi inculpaţi (B.D.I. şi C.G. condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prin sentinţa penală nr. 154 din 7 martie 2006 a Tribunalului Iaşi), au oscilat în a-l indica pe G.C. coautor la comiterea faptei.
Inculpatul a negat orice implicate a sa în tâlhărirea victimei Ţ.E. şi a contestat modul în care organele de poliţie au efectuat recunoaşterea din grup în care partea vătămată, la data de 6 martie 2006, l-a indicat ca şi coautor la tâlhărie, dată fiind componenţa grupului şi devoalarea identităţii sale.
Constatând că în cauză nu există probe care formeze convingerea că inculpatul G.C. este autor al faptei pentru care a fost trimis în judecată, Curtea de Apel Iaşi a menţinut hotărârea de achitare a acestuia dispusă de instanţa de fond, respingând apelul procurorului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Parchetul a susţinut că plângerile şi declaraţiile părţii vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor S.C.S. şi N.F., declaraţiile inculpaţilor condamnaţi B.D.I. şi C.G.M., procesul verbal de recunoaştere din grup al inculpatului G.C. de către partea vătămată Ţ.E., contractul de împrumut cu amanet, făcând dovada vinovăţiei inculpatului, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Temeiul juridic al recursului îl constituie dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta nu este fondat.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie cere ca instanţa de judecată să nu declarare vinovată o persoană până ce vinovăţia sa nu rezultă cu certitudine din probele administrate. Se înlătura astfel posibilitatea condamnării neîntemeiate pe probabilităţi, pe aparenţe, asigurându-se aflarea adevărului cu privire la faptele cauzei.
Prezumţia de nevinovăţie trece în sarcina probaţiunii asupra celui care învinuieşte, cu obligaţia de a dovedi în mod cert vinovăţia învinuitului sau inculpatului, altfel aplicându-se consecinţa acestei prezumţii căreia îndoiala profită inculpatului (in dubio pro reo).
Înalta Curte constată că din analiza materialului probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine vinovăţia inculpatului, prezumţia de nevinovăţie a acestuia nefiind răsturnatăîn urma efectuării cercetării judecătoreşti.
Parchetul analizează şi justifică retractările părţii vătămate şi ale inculpaţilor condamnaţi B.D.I. şi C.G.M., separat, apreciind că ele sunt făcute pro-causa şi că nu sunt temeinic şi legal.
Înalta Curte constată însă că toate aceste persoane retractează declaraţiile iniţiale şi că, indiferent de motivaţie fiecăruia (care există şi a fost exprimată ca atare), această atitudine are drept urmare lipsirea cauzei de orice suport probator.
În condiţiile în care nici victima, nici coinculpaţii nu sunt siguri de participarea lui G.C. la săvârşirea faptei, iar acesta a negat orice implicare a sa în tâlhărirea părţii vătămate Ţ.E., instanţa nu poate dispune condamnarea pe probabilităţi.
În cauză nu există martori oculari la săvârşirea faptei; prin martori s-a stabilit că în seara faptei, inculpatul G.C. s-a întâlnit cu B.D.I. şi C.G.M., pe terasa barului P.E., în jurul orei la care s-a comis infracţiunea.
Implicarea inculpatului G.C. în comiterea nu mai este însă un fapt cert, astfel că nici nu poate fi reţinută în sarcina sa.
Compromiterea probei cu recunoaşterea inculpatului din grup, contradictorialitatea susţinerilor părţii vătămate şi a inculpaţilor condamnaţi B.D.I. şi C.G.M. şi motivaţia revenirii la afirmaţiile făcute, conturează un probatoriu incert, aparent, neconvingător care nu poate sta la baza pronunţării unei soluţii de condamnare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, potrivit dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 189 C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu al intimatului inculpat se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei penale nr. 114 din 16 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, privind pe inculpatul G.C.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 944/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 958/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
