ICCJ. Decizia nr. 1675/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1675/2010
Dosar nr. 3406/1/2011
Şedinţa publică din 26 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, ca instanţă de apel, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului B.L., stabilind termenul de judecată a apelurilor declarate de procuror şi de coinculpaţi la data de 11 mai 2011.
Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reţinut următoarele.
Împotriva încheierii, inculpatul B.L. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Potrivit art. 300/2 cu referire la art. 160/b şi art. 160/h C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menţinerea arestării preventive.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel, motivat, a dispus legal şi temeinic menţinerea stării de arest a inculpatului deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile iniţiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 şi art. 148 C. proc. pen.) şi acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 9 luni, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.
În raport de gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, şi condamnat în primă instanţă [tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.], dar mai ales a împrejurărilor concrete descrise în sentinţa instanţei de fond, corect instanţa de apel a reţinut că se impune continuarea privării de libertate (argumente în fapt şi în drept amplu prezentate la pag. 3-6 din încheierea recurată). Se constată, de asemenea, că instanţa de prim control judiciar a motivat convingător îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru menţinerea stării de arest (art. 143, art. 148 C. proc. pen.).
Înalta Curte îşi însuşeşte integral argumentele de fapt şi de drept amplu prezentate în pag. 3-6 ale încheierii atacate, apreciind că nu se impune reluarea acestora, şi nici suplimentarea lor.
Argumentul apărării pentru punerea în libertate a inculpatului (săvârşirea infracţiunii în stare de minoritate a făptuitorului) nu este suficient pentru a justifica revocarea arestării, după intervenirea unei soluţii de condamnare.
Starea de minoritate a atras deja reducerea substanţială a pedepsei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 99 şi urm. C. pen. cu privire la regimul sancţionator al infractorilor minori.
Cu referire la durata măsurii preventive, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabil trimiterii în Judecată (arestare provizorie în înţelesul jurisprudenţei CEDO) care are ca temei un mandat de arestare preventivă emis de un Judecător în cursul urmăririi penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având ca temei sentinţa primei instanţe de judecată prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 ani şi 9 luni închisoare. Aceste delimitări se impun a fi observate prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt prevăzute, distinct, temeiuri ale privării de libertate a persoanei:
Potrivit art. 5 „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Or, în prezent, aşa cum s-a menţionat, a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 9 luni, hotărâre pronunţată de către „un tribunal competent" care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.L. împotriva încheierii din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 31072/3/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1673/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1685/2010. Penal → |
|---|
