ICCJ. Decizia nr. 1695/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1695/2010
Dosar nr.2859/112/2009
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 4 din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud pronunţată în Dosarul nr. 2859/112/2009 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul R.D. împotriva Sentinţei penale nr. 120/ 20 februarie 2008 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală sus-menţionată, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2234 din 20 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuentul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi incest prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b1) şi alin. (3) C. pen. şi art. 203 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în perioada iunie - iulie 2006 şi, respectiv 27 octombrie 2006, prin constrângere şi ameninţare, a întreţinut două raporturi sexuale cu partea vătămată R.R.B., fiica sa, minoră în vârstă de 12 ani la data comiterii faptelor.
Prin cererea de revizuire formulată în cauză, condamnatul a susţinut că nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa, indicându-l ca autor pe numitul P.I.D., fiul soţiei sale şi frate după mamă cu minora partea vătămată.
S-a arătat de către condamnat că pentru stabilirea faptelor cauzei era necesară reaudierea părţii vătămate şi ascultarea numitului P.I.D., persoană împotriva căreia formulase şi o sesizare penală şi care, în cursul anchetei efectuate în Dosarul nr. 435/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistriţa, recunoscuse săvârşirea faptelor.
În raport de motivele invocate, prima instanţă a constatat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., toate susţinerile şi apărările formulate constituind obiect de analiză la judecata în primă instanţă şi în căile ordinare de atac, neindicându-se fapte sau împrejurări noi în înţelesul art. 394 lit. a) C. proc. pen. care să justifice reexaminarea fondului acuzaţiilor.
Apelul formulat de revizuent împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 22/A din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
În termen legal, împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs revizuentul R.D.
Prin memoriul depus la dosar, revizuentul a reluat motivele invocate în cererea iniţială, susţinând în esenţă că este victima unei erori judiciare şi că adevăratul autor este o altă persoană care a şi fost cercetată penal şi a recunoscut comiterea faptelor.
S-a mai arătat că la momentul judecării cauzei sale, instanţele de condamnare nu au avut cunoştinţă de existenţa dosarului penal deschis pe numele lui P.I.D. şi că soluţia de neurmărire penală dispusă în caz ar fi avut la bază declaraţiile nereale ale martorei N.M., persoană împotriva căreia a formulat plângere penală sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă.
De asemenea, au fost invocate o serie de abuzuri din partea organelor judiciare şi omisiunea de administrare a tuturor probelor necesare verificării temeiniciei actului de acuzare, susţinându-se că toate aceste neregularităţi au determinat stabilirea unei situaţii de fapt eronate, cu consecinţe directe asupra reţinerii vinovăţiei condamnatului.
Examinând cauza în raport de susţinerile invocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Aşa cum corect au arătat instanţele anterioare, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi cerută numai pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen.
În niciun caz, pe calea revizuirii nu se poate obţine reexaminarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cauze cunoscute şi analizate de instanţele de condamnare ori pentru motive ce pun în discuţie corecta interpretare şi aplicare a legii.
Potrivit art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se descoperă fapte sau împrejurări noi, susceptibile de a servi ca probă în justiţie şi de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui, precum şi în toate situaţiile în care se constată că hotărârea pronunţată în cauză s-a întemeiat pe declaraţiile mincinoase ale unui martor, expert sau interpret ori pe înscrisuri falsificate sau dacă se constată că un membru al completului de judecată, procurorul ori persoanele care au efectuat acte de cercetare penală au comis o infracţiune în cauza a cărei revizuire se cere.
Conform art. 395 alin. (1) C. proc. pen., situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b), c) şi d) din acelaşi cod, se dovedesc prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţă a procurorului, în cadrul unei proceduri penale separate, în care să se stabilească existenţa mărturiei mincinoase, comiterea falsului ori săvârşirea unei infracţiuni de către persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul organelor judiciare.
Or, în speţă, pretinsa conduită abuzivă a organelor de cercetare penală nu a fost probată în condiţiile restrictive impuse de art. 395 C. proc. pen.
Tot astfel, nu s-a demonstrat că martorii audiaţi în proces ar fi formulat declaraţii necorespunzătoare adevărului.
Ca urmare, se constată că, în mod justificat, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au considerat că în caz nu se dovedise existenţa vreuneia dintre situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b), c) şi d) C. proc. pen.
De asemenea, se constată că nici motivele invocate în susţinerea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu justifică repunerea în discuţie a situaţiei de fapt pe baza căreia s-a constatat vinovăţia condamnatului, neindicându-se niciun element de probă nou care să conducă la adoptarea unei soluţii diametral opuse celei pronunţate.
Astfel, se reţine că pe tot parcursul procesului penal, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, condamnatul şi-a susţinut nevinovăţia, indicându-l pe P.I.D. ca fiind cel care întreţinuse relaţii sexuale cu minora R.R.B.
Cu toate acestea, instanţele au constatat că declaraţiile martorului P.I.D. care îşi asumase săvârşirea faptelor de viol asupra părţii vătămate erau lipsite de relevanţă sub aspectul învinuirilor aduse condamnatului, reţinându-se că declaraţiile martorului vizau fapte ulterioare arestării condamnatului şi independente de cele ce formau obiectul cercetărilor în cauză.
Ca atare, se constată că susţinerea condamnatului privitoare la săvârşirea faptelor de către martorul P.I.D. a fost cunoscută instanţelor care au judecat cauza în fond, după cum a fost cunoscut şi faptul că împotriva martorului era în derulare o anchetă penală pentru fapte similare comise asupra aceleiaşi părţi vătămate.
Cercetarea penală efectuată în cauză s-a finalizat printr-o soluţie de neurmărire penală, constându-se că faptele pentru care se formulase denunţul penal nu existau în realitate.
În raport de considerentele arătate se constată că revizuentul nu a invocat fapte sau împrejurări care să nu fi fost cunoscute de instanţele de condamnare şi care să conducă la adoptarea unei soluţii diametral opuse celei pronunţate.
Revizuentul a criticat hotărârile instanţelor de condamnare pentru eronata interpretare şi evaluare a probatoriului administrat.
În procedura revizuirii nu se poate însă reexamina probatoriul pe baza căruia a fost judecată cauza iniţial.
Toate aceste aspecte au fost corect reţinute şi evaluate de instanţele anterioare, cererea de revizuire formulată în cauză fiind inadmisibilă.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul R.D. şi va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-revizuent condamnat R.D. împotriva Deciziei penale nr. 22/A din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul-revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 aprilie 2010.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1691/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1709/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
