ICCJ. Decizia nr. 1811/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 1811/2010
Dosar nr.1082/46/2009
Şedinţa publică din 6 mai 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Pe baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 ianuarie 2009 petentul P.V. s-a adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea cu o plângere penală îndreptată împotriva numitei V.A., de profesie avocat, solicitând tragerea la răspundere penală a acesteia pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288, 289, 290, 291, 292 C. pen.
În motivarea plângerii, petentul a susţinut că intimata, în calitate a de apărător al numitei D.M., în Dosarul civil nr. 9431/2006, a depus o serie de înscrisuri false, care au produs efecte juridice, instanţele fiind în eroare şi astfel hotărârile pronunţate în cauză - Sentinţa civilă nr. 3107 din 25 mai 2007 şi Decizia civilă nr. 217/A din 9 octombrie 2008 „au devenit inadmisibile, nelegale şi netemeinice".
În declaraţia dată în faţa procurorului la 3 februarie 2009 petentul a precizat că înscrisurile falsificate, la care a înţeles să se refere sunt: 1.contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1991 privind imobilul situat în str. C., depus în dosarul civil şi care indică drept proprietar pe numita P.M., contrar exemplarului original, în care sunt menţionaţi la rubrica „cumpărător" P.M. şi P.V.;
2. o autorizaţie emisă de Poliţia municipiului Râmnicu Vâlcea care privea unele avarii la autoturismul A., în care fosta soţie, D.M., a adăugat pe formularul tip „conducere sub influenţa alcoolului" precum şi menţiunea „Dosar nr. 212", în scopul de a-l prezenta ca pe o persoană ce obişnuia să consume băuturi alcoolice, cercetată de poliţie, ceea ce nu corespundea realităţii. Şi acest înscris, arată petentul, a fost depus în Dosarul civil nr. 9431/2006 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi susţinut oral de intimata V.A.
Prin Rezoluţia din 27 mai 2009, dată în Dosarul nr. 15/P/2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, în baza art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de V.A., avocat în cadrul Baroului Vâlcea pentru comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 288, 289, 290, 291 şi 292 C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
Pentru a adopta această soluţie, procurorul a reţinut că din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că nu există niciuna dintre infracţiunile reclamate de petent, intimata nefăcând altceva decât să îşi îndeplinească atribuţiile sale legale, legate de asistenţa juridică a clientei sale, aceasta neavând obligaţia de a verifica dacă înscrisurile date de parte cuprind menţiuni nereale.
Prin Rezoluţia din 13 iulie 2009, emisă în Dosarul nr. 507/11/2/2009 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul P.V. potrivit art. 278 C. proc. pen. împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Împotriva ambelor rezoluţii petentul P.V. a formulat plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 17/F din 9 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1082/46/2009 Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondată plângerea petentului, pe care l-a obligat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că intimata nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunilor reclamate de petent, întrucât aceasta nu a desfăşurat vreo activitate de falsificare, sub forma ştersăturilor ori adăugirilor iar, în calitate de apărător, nu avea obligaţia să verifice dacă actele conţin menţiuni nereale.
În termen legal, petentul P.V. a declarat recurs împotriva sentinţei penale sus-menţionate solicitând, în principal, desfiinţarea acesteia şi a celor două rezoluţii atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea completării cercetărilor penale precum şi înlăturarea obligării sale la plata cheltuielilor judiciare iar, în subsidiar, aplicarea de către instanţa de recurs a unei amenzi administrative intimatei V.A.
După ce prezintă un istoric al situaţiei de fapt şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de sistemul judiciar românesc în ansamblu, cu referire concretă la speţa de faţă petentul arată că şi în situaţia în care s-a stabilit că intimata nu este autorul falsului, autor fiind clienta acesteia, D.M., organul de cercetare trebuia să aprofundeze cercetările cu privire la infracţiunea de uz de fals, întrucât înscrisurile false au fost depuse la dosar şi susţinute cu vehemenţă de intimată, că aceasta a făcut afirmaţii nereale atât cu ocazia concluziilor orale cât şi în întâmpinarea depusă în acelaşi dosar civil, inducând în eroare instanţa, cu un minim de diligenţă profesională intimata ar fi trebuit să realizeze falsul înscrisurilor pe care clienta să i le-a predat în vederea depunerii la dosar.
Examinând sentinţa atacată sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este legală şi netemeinică, recursul fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
În baza actelor premergătoare efectuate în cauză instanţa de fond a apreciat în mod corect că activităţile desfăşurate de intimată, în calitate de avocat, nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate prin plângerea penală.
Astfel, fapta intimatei V.A. de a depune în Dosarul civil nr. 1948/288/2007 (nr. vechi 9431/2006) aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în calitate de avocat al numitei D.M., anumite acte înmânate de către clienta sa în vederea susţinerii acţiunii acesteia se circumscrie atribuţiilor sale profesionale şi nicidecum laturii obiective ale vreunei infracţiuni. Împrejurarea că petentul susţine că acele acte depuse la dosar de către intimată sunt false nu este suficientă pentru a atrage răspunderea penală a acesteia pentru infracţiunile reclamate.
Potrivit art. 288 C. pen. infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale constă în contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură a produce consecinţe juridice.
Rezultă indubitabil din actele premergătoare efectuate în cauză că intimata nu a executat niciunul din elementele materiale alternative ce intră în latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 288 C. pen., aspect recunoscut de altfel şi de către petent în motivele de recurs în care arată că autorul falsului ar fi fosta sa soţie, D.M., dar susţine că intimata ar fi trebuit să îşi dea seama că înscrisurile sunt falsificate şi să nu le depună la dosar.
Înalta Curte constată, pe de o parte, că până la acest moment nu s-a stabilit de către organele de urmărire penală că înscrisurile în discuţie (contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1991 şi o autorizaţie emisă de Poliţia municipiului Râmnicu Vâlcea) au fost falsificate în vreuna din modalităţile prevăzute de lege (sub acest aspect se fac cercetări împotriva numitei D.M., la plângerea aceluiaşi petent) iar, pe de altă parte, intimata, în calitatea sa de avocat, nu avea nicio obligaţie legală de a verifica autenticitatea înscrisurilor primite de la partea pe care o asista în procesul civil.
Infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Rezultă din economia acestor dispoziţii legale că pentru a se reţine săvârşirea acestei infracţiuni trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii: a) înscrisul folosit să fie fals; b) făptuitorul să fi cunoscut că acel înscris este fals şi c) folosirea înscrisului fals să se facă în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, nu s-a stabilit, cel puţin până la acest moment, că înscrisurile depuse de intimată în dosarul civil sunt false şi că intimata a cunoscut acest aspect.
Cum săvârşirea unei infracţiuni constituie singurul temei al angajării răspunderii penale a unei persoane, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen. şi cum actele premergătoare efectuate în cauză dovedesc că activitatea intimatei V.A. a fost circumscrisă obligaţiilor sale profesionale, nefiind puse în evidenţă date, indicii sau dovezi în sensul existenţei faptelor penale reclamate de petent, soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale este legală, fiind în mod corect menţinută de către prima instanţă.
În ceea ce priveşte obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat de către instanţa fondului, aceasta este consecinţa soluţiei pronunţate, aceea de respingere a plângerii formulate de petent. Astfel, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat se suportă de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea.
Pentru considerente ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petentul P.V. împotriva Sentinţei penale nr. 17/F din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 mai 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1807/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1814/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
