ICCJ. Decizia nr. 1913/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1913/2010
Dosar nr. 3989/1/2010
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin încheierea din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 645/108/2009, în baza art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a apelantului inculpat V.I.
S-a reţinut în esenţă că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, ca şi pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l prezintă lăsarea inculpatului în libertate.
Astfel,există presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis infracţiunile de care este acuzat, în condiţiile în care s-a pronunţat şi o hotărâre de condamnare în primă instanţă şi se menţin probele că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii infracţiunilor, împrejurarea că faptele sunt din categoria celor care atrag obligaţia statului de a lua măsurile necesare pentru protecţia cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, cum sunt şi cele contra libertăţii persoanei.
S-a mai reţinut că instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc şi cu participarea inculpatului, iar la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.
Dimpotrivă, lăsarea inculpatului în libertate ar încuraja comiterea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare atât de către inculpat, cât şi de către alte persoane ce ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorului ca pe o lipsă de reacţie a autorităţilor.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul V.I., susţinând că inculpatul nu s-a sustras urmăririi penale,că este singurul inculpat arestat preventiv în această cauză şi că prin punerea sa în libertate nu ar putea influenţa părţile vătămate,care se află la aproximativ 1000 de kiliometri.
Oral, prin apărătorul din oficiu s-a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara.
Recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea infracţiunilor prev.de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, reţinându-se că în cursul anului 2004 a aderat la grupul infracţional iniţiatşi constituit de alte persoane, în scopul obţinerii de beneficii materiale, sens în care în Spania a exploatat 3 persoane prin executarea unor munci cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate.
Inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Arad (însă încarcerat abia la 5 noiembrie 2009), constatând că sunt întrunite condiţiile prev.de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar prin sentinţa penală nr. 341 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Arad inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare.
Înalta Curte constată că la acest moment se menţin temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, aşa încât solicitarea inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate nu este întemeiată.
Astfel, pe de o parte în cauză există mai mult decât o presupunere rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat (în condiţiile în care împotriva sa a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în primă instanţă),iar pe de altă parte natura acestora şi modalitatea în care se reţine că ar fi fost comise justifică aprecierea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În plus, chiar dacă nu a fost reţinut ca temei al privării de libertate, este de observat că punerea în executare a mandatului de arestare preventivă a avut loc la circa un an de la emiterea lui, ceea ce justifică temerea că lăsarea inculpatului în libertate i-ar permite să se sustragă de la judecată şi, eventual, de la executarea pedepsei, în ipoteza în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă.
În ce priveşte egalitate de tratament între inculpaţii din prezenta cauză, dincolo de împrejurarea că temeiurile arestării se analizează în persoana fiecărui inculpat, este de observat situaţia particulară a recurentului, a cărui încarcerare s-a realizat cu mult după emiterea mandatului de arestare preventivă, ceea ce ridică suspiciuni cu privire la conduita sa procesuală anterioară, dar şi cea viitoare, în ipoteza în care ar fi pus în libertate.
În consecinţă,fiind îndeplinite condiţiile prev.de art. 160b alin. (3), în mod legal şi temeinic instanţa de apel pe rolul căreia cauza se află în prezent a dispus menţinerea stării de arest a inculpatului, sens în care recursul acestuia este nefondat şi va fi respins conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat V.I. împotriva încheierii din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 645/108/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3464/2010. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3468/2010. Penal → |
|---|
