ICCJ. Decizia nr. 2052/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2052/2010
Dosar nr.4495/1/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 17 mai 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în temeiul art. 3001 C. proc. pen., a constatat legală şi temeinică măsura arestării inculpatului P.V., măsură preventivă pe care a menţinut-o.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut - în sinteză - că măsura arestării inculpatului a fost luată în condiţii de legalitate şi temeinicie şi, de asemenea, că această măsură preventivă trebuie menţinută fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege [art. 143 şi art. 148 lit. f) din C. proc. pen.].
Împotriva încheierii, inculpatul P.V. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a hotărârii.
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Inculpatul a fost reţinut la data de 30 martie 2010, şi apoi arestat cu începere din data de 31 martie 2010, până la data de 28 aprilie 2010.
Măsura arestării a fost prelungită pentru perioada 20 aprilie 2010 - 18 mai 2010, inclusiv.
Înainte de expirarea arestării, la data de 06 mai 2010 prin rehizitoriul D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, art. 254 alin. (2) cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, art. 61 din Legea nr. 78/2000, art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raţionat la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 17 mai 20 10 (recurată în prezent), instanţa învestită cu judecarea în fond a cauzei penale a menţinut starea de arest a inculpatului.
Potrivit art. 3001 C. proc. pen. după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au determinai arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că temeiurile avute în vedere la momentul dispunerii şi prelungirii măsurii arestării se menţin şi impun în continuare privare de libertate, menţinerea acestei măsuri fiind necesară şi pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, fiind respectate dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că arestarea preventivă poate fi justificată, printre altele, şi de necesitatea prezervării ordinii publice, cel puţin o perioadă de timp, în cazul presupusei săvârşiri a unor fapte de corupţie, pe fondul posibilei implicări a unor persoane ce exercită funcţii de înaltă autoritate, aşa încât să nu fie pusă în discuţie încrederea societăţii cu privire la înfăptuirea justiţiei în astfel de cauze.
Astfel, art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului permite privările de libertate dispuse în contextul dreptului penal, referindu-se la perioada arestării preventive. Convenţia Europeană condiţionează legalitatea privării de libertate de existenţa unor motive verosimile, temeinice, că s-a săvârşit sau că se va săvârşi o infracţiune sau că autorul va fugi după săvârşirea unei infracţiuni. Noţiunea de „motive verosimile" a fost interpretată de Curtea Europeană în sensul „existenţei unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârşit acea infracţiune". De asemenea, s-a arătat că „aceste date nu trebuie să aibă aceeaşi forţă ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie într-un final şi acuzată sau trimisă în judecată". Scopul arestării este să se continue cercetările ori judecata, urmând să se confirme sau să se infirme motivele care constituie temei al arestării.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că persistenţa motivelor plauzibile de a bănui pe persoana arestată de comiterea unei infracţiuni este o condiţie „sine qua non" de regularitate a menţinerii detenţiei. Este adevărat că această ultimă condiţie, care nu poate fi definită în abstract, poate deveni insuficientă pentru menţinerea arestării.
Înalta Curte constată însă că timpul scurs de la luarea măsurii arestării şi până în prezent, dar şi evoluţia procesuală a cauzei - sub aspect probatoriu - până la soluţionarea acestui recurs, nu este de natură, deocamdată, să justifice concluzia că nu ar mai fi îndeplinite condiţiile menţinerii arestării ori că s-ar fi depăşit o durată rezonabilă a acestei măsuri.
Aşa cum s-a menţionat deja, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut, jurisprudenţial, că în măsura în care şi dreptul naţional prevede, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anume timp.
Împrejurările invocate de apărare (că arestarea „nu mai este oportună", că probatoriul ar fi insuficient şi nu ar confirma decât, cel mult, doar grave abateri de la normele deontologice ale profesiei de judecător, că evoluţia procesuală a cauzei penale ar sugera ca însăşi măsura arestării a fost luată cu anumite „ezitări") nu constituie argumente suficiente, cel puţin până în prezent, care să justifice concluzia dispariţiei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurii preventive.
De asemenea, împrejurarea că inculpatul P.V. (judecător la Judecătoria Petroşani), a negat - total sau parţial - săvârşirea faptelor, nu este, singular privită, suficientă pentru justificarea, dispariţiei temeiurilor arestării.
Nu în ultimul rând, începerea şi desfăşurarea cercetării judecătoreşti - prin administrarea probelor în acuzare şi în apărare - poate conduce la infirmarea ori confirmarea susţinerilor apărării potrivit căreia temeiurile arestării nu ar mai subzista, elementele probatorii existente în dosar, până în acest moment, neinfirmând rezonabilitatea săvârşirii presupuselor faptelor, în sensul art. 143 şi art. 681 C. proc. pen. şi, respectiv, în sensul art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În sfârşit, potrivit art. (1) alin. (2) C. proc. pen., procesul penal trebuie să contribuie, printre altele, „la apărarea ordinii de drept". Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituţie, (exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns, printre altele, pentru apărarea ordinii).
În prezenta cauză, în contextul calităţii profesionale a inculpatului P.V., cât şi a specificului faptelor presupus a fi fost săvârşite de acesta, corect a concluzionat instanţa de fond că lăsarea în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, pe fondul scurgerii unui interval de timp relativ scurt de la declanşarea cercetărilor, perioadă în care a fost menţinută starea de arest şi care, în opinia Înaltei Curţi, nu a depăşit durata rezonabilă, instanţa de fond a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului ar fi de natură să inducă societăţii un sentiment de nesiguranţă („de tulburare a societăţii") cu privire la capacitatea organelor judiciare de a instaura ordinea de drept în cazul anumitor infracţiuni de corupţie.
În final, Înalta Curte constată că instanţa de fond a argumentat atât existenţa probelor şi indiciilor temeinice (art. 143 C. proc. pen.) din care rezultă „existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârşit acea infracţiune" (în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului), cât şi existenţa cazului de arestare prevăzut de art. 148 lit. f) din C. proc. pen. („în măsura în care şi dreptul naţional prevede, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anume timp" - în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului), nefiind necesară reluarea referirilor la argumentele de natură probatorie.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva Încheierii din 17 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. 603/57/20 10.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 25 mai 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4106/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2058/2010. Penal → |
|---|
