ICCJ. Decizia nr. 2178/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2178/2010
Dosar nr. 12/57/2010
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 12 din 18 februarie 2010 Curtea Apel Alba Iulia a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul HG împotriva rezoluţiei din 12 noiembrie 2009 dispuse de procuror în dosarul nr. 729/P/2009, menţinând rezoluţia atacată.
A obligat pe petent să plătească statului suma de 50 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
A obligat pe petent să plătească fiecărui intimat suma de câte 285 lei, reprezentând cheltuieli judiciare făcute de intimaţi.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia din 12 noiembrie 2009 dată de procuror în dosarul nr. 729/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) de către A.M., T.A., P.N., M.C., D.I., L.V. şi P.M.
De asemenea s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara pentru a verifica şi dispune măsurile legale, privind tergiversarea soluţionării cauzei, oportunitatea ridicării sechestrului asigurător şi a restituirii unor bunuri.
Pentru a dispune astfel, procurorul a reţinut următoarele:
Numitul HG a formulat plângere penală împotriva susnumiţilor, lucrători de poliţie care au participat la efectuarea unor percheziţii domiciliare la trei imobile care îi aparţin, pe raza localităţilor Crişcior şi Brad, din judeţul Hunedoara.
Persoana vătămată a susţinut că i-au fost ridicate mai multe documente şi înscrisuri pe care le avea şi care nu prezentau interes în cauza în care este cercetat în calitate de învinuit, iar apoi au fost publicate pe site-ul Poliţiei Române, cauzându-i prejudicii morale.
Din actele premergătoare au rezultat următoarele :
Persoana vătămată HG a fost cercetată în dosarul penal nr. 205/P/2OO9 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, cu privire la sustragerea unor bunuri susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural naţional-categoria tezaur, motiv pentru care a solicitat instanţei autorizarea efectuării unor percheziţii la trei imobile aparţinând acestuia.
Judecătoria Deva a admis solicitarea parchetului, iar la data de 16 iunie 2009 au fost emise autorizaţii de percheziţii la trei locaţii ale persoanei vătămate de pe raza localităţilor Brad şi Crişcior, judeţul Hunedoara.
In urma percheziţiilor lucrătorii de poliţie susmenţionaţi au întocmit un număr de trei procese verbale în prezenţa martorilor asistenţi, în care au fost consemnate aspectele constatate şi documentele ridicate cu acest prilej şi nu au existat obiecţiuni, din partea părţilor prezente, a martorilor asistenţi, cu privire la cele consemnate în procesele-verbale.
Având în vedere cele de mai sus, nu s-a putut reţine în sarcina lucrătorilor de poliţie, săvârşirea vreunei fapte prevăzute de legea penală.
In ceea ce privesc obiecţiunile persoanei vătămate cu privire la tergiversarea cauzei, încadrarea juridică, ridicarea sechestrului aplicat şi restituirea unor înscrisuri, s-a sesizat conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara spre competentă soluţionare.
Împotriva rezoluţiei procurorului a formulat plângere petentul, iar în temeiul art. 278 C. proc. pen. plângerea a fost soluţionată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dispunându-se respingerea plângerii apreciindu-se că nu există dovezi din care să rezulte că poliţiştii au fost de rea credinţă când au efectuat operaţiile şi actele judiciare pe care persoana vătămată le contestă, dar se impune ca memoriile formulate să fie analizate ca plângeri împotriva actelor procedurale de către organele competente.
Nemulţumit de modul de soluţionare al plângerilor sale, petentul HG s-a adresat instanţei de judecată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Instanţa de fond a apreciat că nu sunt indicii din care să rezulte presupunerea rezonabilă că lucrătorii de poliţie, cu ştiinţă, nu şi-au îndeplinit sau şi-au îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu cu ocazia efectuării percheziţiilor, cauzând o vătămare intereselor legale ale petentului.
De asemenea, s-a apreciat că în mod justificat procurorul a considerat memoriile depuse ulterior de petent (s-au ridicat documente care nu au legătură cu cauza, i s-a spart uşa de la intrare, a fost interogat într-o încăpere nepotrivită, s-a aplicat un sechestru ilegal, se tergiversează cauza nu i s-a restituit o parte din bunurile ridicate, au fost expuse public pe site-ul poliţiei bunuri ce-i aparţin ca fiind furate, i s-a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie), ca fiind plângeri împotriva măsurilor procesuale şi actelor procedurale, şi, pe cale de consecinţă, le-a trimis organelor spre competentă soluţionare.
Împotriva acestei hotărârii, în termen legal, a declarat recurs petentul HG, solicitând, în principal admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea plângerii aşa cum a fost formulată, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În motivele de recurs petentul arată că, în mod greşit s-a reţinut că ar fi formulat plângere împotriva intimaţilor, când în realitate, nu a nominalizat nici o persoană, ci a solicitat identificarea persoanelor vinovate din cadrul IPJ Hunedoara care s-au făcut vinovate de abuzuri cu ocazia anchetei penale desfăşurate în dosarul nr. 205/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara.
De asemenea nu a formulat plângere pentru anumite infracţiuni, a solicitat să se ia act de abuzurile săvârşite împotriva sa.
Petentul apreciază că, atât rezoluţiile procurorului, cât şi sentinţa sunt nemotivate, nerăspunzându-i-se la toate aspectele învederate.
La dosarul cauzei petentul HG a depus note scrise.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul petentului (care nu a indicat niciun caz de casare prevăzut de Codul de procedură penală), prin prisma criticilor invocate, cât şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act, ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către intimaţi.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunii sesizate în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Critica petentului referitoare la reţinerea greşită că ar fi formulat plângere împotriva intimaţilor A.M., T.A., P.N., M.C., D.I., L.V. şi P.M. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în realitate, nemenţionând vreo persoană sau vreo infracţiune este fondată.
Este adevărat că petentul s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu o plângere fără a menţiona vreo persoană sau vreo încadrare în drept a faptelor presupus penale a fi săvârşite, dar prin ordonanţa procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia din 28 august 204 (f.83 dosar parchet) s-a menţionat faptul că i se va pune în vedere persoanei vătămate să-şi precizeze plângerea formulată sub aspectul nominalizări ofiţerilor de poliţie faţă de care înţelege să formuleze plângere penală (se va da numele şi prenumele lucrătorilor de poliţie, precum şi infracţiunile pe care le reclamă).
Ulterior, la 18 septembrie 2009 în declaraţia sa olografă, (fila 48) petentul a învederat că nu este în măsură să indice numele persoanelor, însă acestea pot fi identificate de organele de poliţie din înscrisurile aflate în dosarul în care este cercetat şi, de asemenea, încadrarea juridică în drept a faptelor urmează a fi făcută de către organele care-i cercetează plângerea.
Astfel, din înscrisurile existente la dosar, raportat şi la conţinutul plângerii petentului, organele de poliţie judiciară au identificat persoanele vizate în plângere de către petent, şi au stabilit încadrarea în drept a faptei, corespunzătoare situaţiei de fapt relatate.
Astfel, se reţine că intimaţii A.M., T.A., P.N., M.C., D.I., L.V. şi P.M., lucrători de poliţie, au participat la efectuarea unor percheziţii domiciliare la trei imobile care-i aparţin petentului pe raza localităţilor Crişcior şi Brad din judeţul Hunedoara.
Petentul a învederat că i-au fost ridicate mai multe documente şi înscrisuri pe care le avea şi care nu prezentau interes în cauza în care este cercetat, că i s-a spart uşa de la intrare şi că au fost postate informaţii necorespunzătoare de pe siteul Poliţiei, fapt ce i-a prejudiciat grav imaginea.
Din actele premergătoare efectuate în cauză, nu a rezultat săvârşirea vreunei fapte de natură penală a fi săvârşite de lucrători de poliţie.
Astfel la baza percheziţiilor efectuate au stat autorizaţii de percheziţie, emise de Judecătoria Deva, la 16 iunie 2009 în care se menţionează că acestea au fost date în vederea „ridicării bunurilor sustrase şi care sunt susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural naţional, categoria tezaur, pentru identificarea şi ridicarea documentelor prin care au fost valorificate astfel de bunuri, pentru identificarea şi ridicarea actelor de proprietate pentru bunurile care au fost expropriate ilegal, pentru ridicarea şi indicarea unor informaţii, în format electronic, stocate în computerele personale sau de serviciu ale învinuitului care conţin date şi documente în legătură cu bunurile , activele de proprietate şi actele de export".
După cum se poate observa, lucrătorii de poliţie, în conformitate cu conţinutul autorizaţiei de percheziţie au urmărit în principal, găsirea şi ridicarea unor obiecte, înscrisuri şi bunuri care aveau legătură cu înstrăinarea unor obiecte susceptibile de a face parte din patrimoniul cultural naţional, ridicând, în acest sens bunurile menţionate în procesul-verbal de percheziţie, respectând cadrul legislativ în vigoare.
În procesul - verbal de percheziţie (deşi au fost de faţă şi reprezentanţii legal ai societăţii, cât şi viitoarea soţie a petentului) nu s-au făcut obiecţiuni cu privire la modul de efectuare al percheziţiei şi nici la conţinutul procesului verbal.
Cu privire la menţiunile făcute pe site-ul Poliţiei Române, acestea nu încalcă prezumţia de nevinovăţie de care se bucură orice persoană, deoarece nu se fac afirmaţii în sensul vinovăţiei petentului pentru săvârşirea vreunei infracţiuni, ci conţin informări aduse la cunoştinţa publicului, cu privire la ancheta penală în desfăşurare, fiind în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (aceste informări fiind făcute cu discreţie şi rezerve, aşa cum impune principiul respectării prezumţiei de nevinovăţie).
Mai mult, petentul a putut combate aceste informări, la rândul său acordând în presă diverse interviuri şi declaraţii pe această temă. Din actele dosarului nu rezultă că magistraţii ar fi fost influenţaţi în vreun fel de aceste informări ale Poliţiei, făcute în presă, aceştia dispunând, în mod normal de o pregătire şi de o experienţă care le permite să respingă orice sugestie din afara procesului (Priebke împ. Italiei).
Faptul că organele de poliţie au pătruns în locuinţa petentului, fără ca acesta să fie prezent şi prin forţarea uşii de acces nu reprezintă o încălcare a vreunui drept al acestuia, atâta timp cât această procedură, este prevăzută de lege (a avut la bază o autorizaţie dată de un judecător care îndeplinea condiţiile de imparţialitate şi independenţă) şi era necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit (identificarea unor bunuri, acte ce priveau patrimoniul naţional). Restrângerea unor drepturi petentului a fost aplicată doar în scopul pentru care a fost prevăzută, având la bază şi o serie de reguli tactice, pe care organele de poliţie le-au aplicat.
Astfel nu se poate vorbi de o încălcare a vreunui drept prevăzut de art. 2 paragraf 2 din CEDO.
Cu privire la critica petentului privind nemotivarea rezoluţiilor, cât şi a sentinţei, aceasta apare ca fiind nefondată, judecătorul, cât şi procurorul, motivând atât în fapt, cât şi în drept soluţiile, răspunzând în mod logic şi argumentat tuturor criticilor formulate de către acesta.
Aspectele privind spargerea uşii de la intrare, interogarea sa într-o încăpere nepotrivită, aplicarea unui sechestru asigurator în mod ilegal, tergiversarea cauzei, nerestituirea unei părţi din bunurile ridicate expunerea bunurilor furate pe site-ul poliţiei nu au făcut obiectul cercetărilor efectuate în cadrul actelor premergătoare, procurorul, prin rezoluţie a considerat aceste aspecte prezentate în memorii ca fiind plângeri directe şi le-a trimis organelor competente a le cerceta.
Astfel, instanţa fiind investită doar cu cele menţionate în rezoluţie, nu a analizat aceste aspecte, ele urmând a face obiectul unor alte rezoluţii ale procurorilor.
În consecinţă, respingând plângerea sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzută în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută în art. 2781 C. pen. având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. pen., în raport cu cercetarea efectuată în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare în condiţiile determinate de legea procesul penală.
Petentul, nepropunând şi neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organele de urmărire penală şi de către instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu de către intimaţi , aşa încât, simplele afirmaţii ale petentului, nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru cele ce preced conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petentul HG împotriva sentinţei penale nr. 12 din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul-petent la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică, azi 3 iunie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 4651/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2202/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
