ICCJ. Decizia nr. 2113/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2113/2010
Dosar nr. 19558/3/2008
Şedinţa publică din 28 mai 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 770 din 13 august 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus în baza art. 334 C. proc. pen., în baza art. 334 C. proc. pen. respinge ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul D.M. din infracţiunea prevăzute de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. in infracţiunea prevăzute de art. 182 alin. (1) C. pen.
În baza art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) C. pen. raportat la art. 76 lit. b) C. pen. condamnă pe inculpatul D.M. la 5 ani închisoare în baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei.
In baza art. 71 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
In baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) deduce din pedeapsă aplicata perioada reţinerii şi arestării preventive de la 20 august 2006 la 25 august 2006
În baza art. 113 C. pen. obliga la tratament medical pe inculpatul D.M. pana la însănătoşire.
In baza art. 118 lit. b) C. pen. confiscă de la inculpat toporul de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.
In baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi urm. C. civ. admite, in parte, acţiunea civilă şi obligă inculpatul la plata sumelor de 5.000 lei reprezentând daune materiale şi respectiv a sumei de 40.000 le reprezentând daune morale către R.A. şi R.C. (în calitate de moştenitori ai victimei R.M.).
In baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi urm. C. civ. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 obligă inculpatul la plata sumei de 6.800,31 lei despăgubiri civile către Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.
In baza art. 191 C. proc. pen. obligă inculpatul la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţat această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de 19 august 2006 în jurul orelor 16, victima R.M. împreună cu soţia sa M.R. au mers pe strada â pentru a-si repara autoturismul, iar cât mecanicul, M.G., a reparat maşina, cele doua persoane au stat lângă gard pe două scaune pana când, în jurul orei 17,00 a venit inculpatul D.M., care era vecinul mecanicului şi au avut o discuţie in contradictoriu legata de cum anume a fost parcat autoturismul pe care îl repara. Totodată, inculpatul a adresat injurii atât victimei cat şi soţiei acestuia, care la rândul lor au început să adreseze injurii inculpatului, care au degenerat intr-un scandal in care victima şi inculpatul s-au lovit reciproc.
Martora M.R. a încercat sa intervină in conflictul dintre cele doua persoane şi a fost lovită cu pumnii de către inculpat, în zona capului, iar aceasta la rândul ei a luat un scaun şi l-a lovit pe inculpat.
Ulterior, inculpatul a intrat in curtea locuinţei sale si a revenit la poartă având asupra sa un topor cu care a lovit-o pe victimă în cap, iar aceasta a căzut pe trotuar şi şi-a pierdut cunoştinţa, iar inculpatul a intrat în curte.
Raportul medico-legal efectuat în cauză a stabilit că R.A. a prezentat leziuni traumatice care sau putut produce prin lovire cu corp dur, au necesitat 80-90 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie.
Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond a fost dovedită cu proces verbal de cercetare la faţa locului şi planşă foto, raport de expertiză medico-legală, raport de constatare tehnico-ştiinţifică biocriminalistică, declaraţiile martorilor toate coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Fiind audiat, inculpatul D.M. a relatat organelor de poliţie sosite la faţa locului că în urma unor discuţii avute cu numitul R.M. i-a aplicat acestuia o lovitură cu ciocanul în zona capului, ulterior inculpatul şi-a schimbat declaraţia afirmând că a lovit-o pe victimă cu poarta, încercând să se apere de atacul acesteia.
Partea vătămată R.M. nu a fost audiat în cauză întrucât nu s-a prezentat la sediul parchetului deşi a fost citat, iar la data de 7 iulie 2007 a intervenit decesul său, fiind ucis de soţia sa M.R.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul D.M. criticând-o sub următoarele aspecte:
- greşita condamnare, având în vedere că a avut discernământul mult diminuat în raport de fapta săvârşită, aşa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică;
- greşita încadrare juridică a faptei susţinând că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen.;
- greşita individualizare a pedepsei sub aspectul modalităţii de executare solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.;
- greşita soluţionare a laturii civile apreciind că sumele acordate cu titlu de daune materiale şi morale sunt prea mari solicitând reducerea acestora.
Prin Decizia penală nr. 249 din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.M. împotriva sentinţei penale nr. 770/A din 13 august 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 19558/3/2008 şi a obligat pe apelant la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică atât sub aspectul soluţionării laturii penale este şi sub aspectul laturii civile.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.M. reiterând motivele de apel referitoare la greşita condamnare arătând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 48 C. pen., greşita încadrarea juridică a faptei, să se reţină că a comis fapta în stare de legitimă apărare fiind agresat de partea vătămată.
În subsidiar, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen. şi aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.
În susţinerea recursului inculpatul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10, 17 şi 14 C. proc. pen.
Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei recurate prin prisma cazurilor de casare invocate conform art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul inculpatului este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond în baza probelor administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de cercetare judecătorească, încadrarea juridică dată faptei este justă, corespunzând situaţiei de fapt stabilite, în mod corect reţinând instanţa de fond că în cauză sunt întrunite condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen.
Obiectul folosit de inculpat la săvârşirea infracţiunii, zona vizată ca şi intensitatea loviturilor ce rezultă din numărul mare de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată, sunt împrejurări ce justifică încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen.
Prin modul în care a acţionat, inculpatul a urmărit să suprime viaţa victimei.
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 C. proc. pen. făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat, el acţionând numai în vederea vătămării corporale a victimei dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea.
Ca atare, cererea formulată de inculpat în sensul schimbării încadrării juridice a faptei nu este întemeiată motiv pentru care, Înalta Curte reţine că nu este incident în cauză cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Nici critica referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 48 C. pen. cu consecinţa achitării inculpatului nu este întemeiat.
Dispoziţiile art. 48 C. pen. se referă la iresponsabilitate ca fiind una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Potrivit acestor dispoziţii legale, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
Este adevărat că inculpatul prezintă unele afecţiuni psihice însă expertiza medico-legală psihiatrică a stabilit că inculpatul a avut discernământul mult scăzut în raport cu fapta pentru care este cercetat, fiind recomandată norma de siguranţă privind obligarea la tratament medical reglementat de dispoziţiile art. 113 C. pen.
Cererea inculpatului de a se reţine că a comis fapta în stare de legitimă apărare, cu consecinţa achitării sale, nu este susţinută de probele administrate în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (2) C. pen. este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că partea vătămată a avut un asemenea comportament violent care să-l determine pe inculpat să adopte o atitudine atât de agresivă.
Între cei doi a avut loc un conflict în urma căruia inculpatul a intrat în curtea casei sale şi s-a întors înarmat cu un topor cu care a lovit-o pe victimă în zona capului, situaţie ce nu poate atrage incidenţa dispoziţiilor art. 44 alin. (2) C. pen.
Pentru a se reţine legitima apărare este necesar ca fapta să fie comisă aproape concomitent sau imediat după exercitarea atacului or inculpatul, după conflictul de faţă, a intrat în locuinţă de unde a revenit având un topor asupra sa, nefiind îndeplinită astfel condiţia atacului direct şi imediat în accepţiunea legii care să impună o apărare instantanee a inculpatului.
În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că există şi o disproporţionalitate între atac şi apărare atitudinea părţii vătămate nefiind de natură a-l determina pe inculpat să adopte un comportament violent, chiar mai mult atitudinea părţii vătămate nici nu a avut caracterul unui atac, sens în care consideră că nu se poate reţine că fapta a fost comisă în legitimă apărare.
Înalta Curte, că recurentul inculpatului este întemeiat sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a acordat o eficienţă adecvată circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului nici modalitatea de executare a pedepsei nu a fost corect individualizată.
Este adevărat că fapta comisă de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social însă faţă de modalitatea i împrejurările comiterii, faptul că inculpatul şi partea vătămată s-au lovit reciproc iar soţia părţii vătămate l-a lovit pe inculpat cu scaunul, împrejurări ce l-au determinat pe acesta să o lovească pe partea vătămată, justifică aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mic.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine şi faptul că inculpatul este la primul conflict cu legea penală iar aplicarea unei pedepse severe nu poate contribui la reeducarea unei persoane care până la vârsta de 56 de ani nu a avut niciun conflict cu legea penală.
De altfel, atingerea finalităţii prevăzute de art. 52 C. pen. nu presupune aplicarea unei pedepse într-un cuantum ridicat ci a unei pedepse care să se raporteze şi la posibilitatea inculpatului de a se autoeduca şi de a adopta o atitudine corectă în raport de normele de convieţuire socială şi ordinea de drept.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că scopul educativ şi coercitiv al pedepsei poate fi atins fără privare de libertate şi chiar fără executarea acesteia, urmând a i se acorda inculpatului o şansă să demonstreze că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu reprezintă decât un accident în viaţa sa.
Înalta Curte va dispune ca modalitate de executare suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform dispoziţiilor art. 861 C. pen. urmând a stabilit mai multe măsuri de supraveghere pe perioada termenului de încercare care vor asigura un control permanent asupra inculpatului pentru a nu mai exista riscul ca acesta să comită alte infracţiuni.
Înalta Curte apreciază că această modalitate de executare se impune şi datorită stării sănătăţii inculpatului, expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză stabilind că numitul D.M. prezintă tulburare organică de personalitate şi comportament survenită peste traumatism cranian cerebral, a avut discernământul mult scăzut în raport cu fapta, pentru care este cercetat fiind recomandată măsura de siguranţă a tratamentului medical până la însănătoşire.
De altfel, instanţa de fond a şi dispus obligarea la tratament medical a inculpatului, în baza dispoziţiilor art. 113 C. pen., până la însănătoşire.
Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. să admite recursul inculpatului, va casa în totalitate Decizia penală şi în parte sentinţa penală numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului.
Va reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 5 ani la 4 ani în baza art. 861 – 862 C. pen. va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani.
În baza art. 863 C. proc. pen. va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere va dispune şi suspendarea executării pedepselor accesorii.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva deciziei penale nr. 249 din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează în totalitate Decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 770/F din 13 august 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului.
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20, art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. de la 5 ani la 4 ani închisoare.
In baza art. 861 şi art. 862 C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe termenul de încercare de 6 ani.
In baza art. 863 C. pen. pune în vedere inculpatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la interval de 3 luni, la Serviciul de Protecţie a Victimelor şi Reintegrare Socială a Infractorilor de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
în baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.
în baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4636/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2163/2010. Penal → |
|---|
