ICCJ. Decizia nr. 2279/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2279/2010
Dosar nr.5183/118/2007
Şedinţa publică din 10 iunie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 424 din 22 octombrie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, s-a dispus:
În baza art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. achitarea inculpatului S.L. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
S-a luat act că părţile vătămate SC B&B A. SRL Timişoara şi S.V. nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
S-a reţinut de către instanţă că trimiterea în judecată a inculpatului S.L. a avut loc sub acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de înşelăciune în dauna SC B&B A. SRL Timişoara, reprezentată legal de S.V.
Potrivit rechizitoriului, inculpatul - în calitate de director general al SC M., ar fi indus şi menţinut în eroare reprezentantul părţii vătămate în cadrul convenţiei privind înstrăinarea activului Hotel + Restaurant M., prin încheierea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare ce nu a fost ulterior respectată şi care a avut ca urmare prejudicierea intereselor părţii vătămate.
Pe baza situaţiei de fapt descrise în rechizitoriu şi confirmată ca atare în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a constatat că acţiunile întreprinse de inculpat în cadrul raporturilor stabilite cu partea vătămată nu erau de natură a atrage incidenţa ilicitului penal, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
Concluzia instanţei a avut în vedere următoarele:
I. La data de 12 martie 1998, între B.I.R. - Sucursala Constanţa şi SC M. SA, societate al cărei director general era inculpatul S.L., s-a încheiat o convenţie de creditare în valoare de un miliard ROL vechi, cu termen de rambursare la 12 martie 2009.
Restituirea împrumutului a fost garantată cu activele Hotel A. şi Hotel O., proprietatea societăţii debitoare, încheindu-se în acest sens contractele de ipotecă nr. X şi nr. Y din 12 martie 1998.
Ulterior, prin actele adiţionale din 17 martie 1998 şi 27 iulie 1998, contractul de împrumut iniţial a fost suplimentat până la valoarea de 8 miliarde ROL.
Ca urmare, a fost suplimentată şi garanţia de restituire a împrumutului, prin ipotecarea în favoarea băncii a activului Hotel şi Restaurant M.
La data de 3 martie 1999, între aceleaşi părţi a intervenit un nou contract de împrumut, valoarea creditului acordat fiind de 9 miliarde ROL vechi, cu termen de rambursare la 12 martie 2000.
Între garanţiile solicitate şi acceptate de banca creditoare a fost inclus şi activul Hotel şi Restaurant M., evaluat la 23 miliarde ROL vechi, bunuri ce formau deja obiectul contractului de ipotecă nr. Z din 9 august 1998 încheiat în considerarea actului adiţional din 27 iulie 1998.
De asemenea, SC M. SA a emis şi două bilete la ordin, în valoare totală de 25 miliarde ROL vechi, unul cu scadenţă la 9 iulie 2001 pentru suma de 20 miliarde ROL vechi.
Întrucât la scadenţă, dar nici ulterior, creditul în valoare de 9 miliarde ROL vechi nu a fost achitat de debitoare, SC R.V.A. SA, lichidator judiciar desemnat pentru creditoarea B.I.R. - bancă împotriva căreia se declanşase procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a luat măsuri în vederea recuperării silite a debitului, sens în care a solicitat şi obţinut învestirea cu formulă executorie a contractului de credit din 12 martie 1998 şi a actelor adiţionale la acesta, precum şi a biletelor la ordin în valoare de 5 miliarde ROL vechi şi, respectiv, 20 miliarde ROL vechi.
Prin Încheierea nr. 2004 din 21 august 2001 a Tribunalului Constanţa a fost învestit cu formulă executorie contractul de credit şi actele adiţionale la acesta, iar prin Încheierile nr. 1861 şi nr. 1862 din 18 iulie 2001 ale Judecătoriei Constanţa au fost învestite biletele la ordin.
Ca urmare, debitoarea SC M. SA se afla în situaţia de a fi urmărită silit asupra activelor ipotecate în cadrul convenţiilor de creditare încheiate cu B.I.R.
Având în vedere situaţia financiară a societăţii debitoare, în şedinţa Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor din 21 decembrie 2001, a fost supusă dezbaterii propunerea Consiliului de Administraţie, condus de inculpatul S.L., privind vânzarea mai multor active ale SC M. SA reprezentate de hoteluri şi restaurante, cu terenul aferent.
Prin Hotărârea nr. 1 din 21 decembrie 2001 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor a fost aprobată vânzarea prin negociere directă a activelor Hotel şi Restaurant M., Hotel A., Hotel Z., Hotel O. şi Restaurant C., toate cu inventarul şi terenul aferent, stabilindu-se ca negocierea să pornească de la preţul de 3.600.000 dolari SUA.
De asemenea, a fost aprobată convenţia privind unele măsuri de protecţie socială a salariaţilor şi a directorului general, respectiva convenţie urmând să constituie anexă la contractele de vânzare-cumpărare active.
Prin aceeaşi hotărâre a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor a fost împuternicit inculpatul să procedeze la încheierea şi semnarea contractelor de vânzare-cumpărare, precum şi cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor hotărârii.
Aceeaşi persoană a fost mandatată de Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor să refuze încheierea contractelor de vânzare-cumpărare dacă intervenea una dintre următoarele situaţii: lipsa bonităţii cumpărătorului, neîndeplinirea obligaţiilor investiţionale, respectarea măsurilor de protecţie socială, etc.
La data de 14 mai 2002, Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor din 21 decembrie 2001 a fost depusă la Camera de Comerţ şi Industrie - Constanţa spre publicare în M. Of.
La data de 30 iulie 2002, B.I.R. SA - bancă în faliment, prin lichidator judiciar SC R.V.A. SA a cesionat creanţa deţinută împotriva SC M. SA, în valoare de 27.400.000.000 ROL, către S.V.
Conform contractului, cesiunea operase pentru întreaga creanţă rezultată din contractul de credit din 12 martie 1998 şi actele adiţionale şi garanţiile constituite în baza contractelor de ipotecă şi biletele la ordin emise de debitoarea cedată.
După achitarea preţului cesiunii, cesionarul creanţei a notificat debitoarea cedată cu privire la operaţiunea încheiată şi dobândirea în persoana sa a calităţii de creditor al creanţei.
În vederea soluţionării litigiului şi pentru evitarea executării silite a bunurilor societăţii, între inculpatul S.L. şi S.V. au avut loc mai multe întâlniri şi discuţii, deţinătorul creanţei manifestându-şi disponibilitatea de a prelua activul Hotel şi Restaurant M., cu inventarul aferent şi teren în suprafaţă de 11.399, 47 mp, prin compensare din valoarea totală a debitului care ajunsese la 47.860.800.000 ROL vechi.
Pe parcursul tratativelor, creanţa deţinută împotriva debitoarei a fost din nou cesionată, de această dată în favoarea SC B&B A. SRL, societate al cărui unic asociat şi administrator era tot S.V.
La data de 10 aprilie 2003, între inculpat S.L. şi S.V., în calitate de reprezentanţi ai SC M. SA şi SC B&B A. SRL, s-a încheiat un acord Escrow, prin I.N.G. Bank - Agenţia Timişoara, convenţie ce consemna acordul părţilor cu privire la transmiterea proprietăţii asupra activelor hoteliere aparţinând SC M. SA în favoarea SC B&B A. SRL.
Conform convenţiei încheiate, vânzarea-cumpărarea promisă urma a fi perfectată până la data de 26 aprilie 2003, stabilindu-se ca societatea cumpărătoare să constituie un depozit în sumă de 1.300.000.000 dolari SUA, transferabil vânzătoarei la semnarea contractului final.
Potrivit art. 4 din convenţie, plata preţului vânzării urma să se efectueze de agentul Escrow (banca) numai la primirea concomitentă a următoarelor documente: un certificat conform anexei nr. 1, contractul de vânzare-cumpărare semnat de părţi, autentificat şi înregistrat în cartea funciară, încheierea de intabulare, extrasul de carte funciară şi procesul-verbal de predare-primire a activelor ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Subsecvent convenţiei părţilor, la data de 17 aprilie 2003, s-a încheiat şi un proces-verbal de negociere, prin care valoarea creanţei SC B&B A.i SRL. a fost stabilită la suma de 38.816.000.000 ROL vechi, prevăzându-se totodată că SC M. SA accepta această negociere numai în condiţiile compensării creanţei cu vânzarea activului Hotel şi Restaurant M. şi numai dacă societatea creditoare elibera de sarcini toate activele ipotecate în favoarea B.I.R.
Situaţia creanţei deţinute de SC B&B A. SRL împotriva SC M. SA a fost supusă dezbaterii Adunării Generale a Acţionarilor, în şedinţa din 18 aprilie 2003.
Conform procesului-verbal de la aceea dată, în şedinţa Adunării Generale a Acţionarilor a fost discutată stabilirea cuantumului valoric al creanţei deţinute împotriva societăţii şi compensarea acesteia prin vânzarea activului Hotel şi Restaurant M., incluzând obiectele de inventar şi mijloace fixe, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 11.339,47 mp, urmând ca vânzarea să fie efectuată de inculpatul S.L., în baza mandatului acordat prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor din 21 decembrie 2001.
La şedinţa Adunării Generale a Acţionarilor SC M. SA a fost invitată şi partea vătămată S.V. care a prezentat propunerea de recuperare a creanţei sale.
Prin Hotărârea nr. 1 din 18 aprilie 2003 a Adunării Generale a Acţionarilor a fost aprobată vânzarea activului Hotel şi Restaurant M., compusă din construcţie S+P+II nivele şi teren aferent în suprafaţă de 11.339,47 mp, incluzând şi obiecte de inventar, către SC B&B A. SRL la preţul de 47.860.800.000 ROL vechi.
Prin aceeaşi hotărâre a fost desemnat inculpatul să încheie contractul de vânzare-cumpărare şi să semneze în numele societăţii.
Prin Hotărârea nr. 2 din aceeaşi dată emisă de Adunarea Generală a Acţionarilor a fost aprobată valoarea creanţei SC B&B A. SRL la suma de 38.816.000.000 ROL vechi, conform procesului-verbal de negociere din 17 aprilie 2003 încheiat de inculpat şi S.V., urmând ca respectiva sumă ce constituia debit pentru SC M. SA să fie achitată prin compensare din valoarea contractului de vânzare al activului Hotel şi Restaurant M. stabilit la 47.860.800.000 ROL vechi.
Ca urmare, SC B&B A. SRL trebuia să achite SC M. SA cu titlu de diferenţă preţ a vânzării suma de 9.044.800.000 ROL vechi.
De asemenea, s-a prevăzut că dispoziţiile anterioare, referitoare la valoarea creanţei şi compensarea acesteia cu preţul vânzării, erau valabile numai în condiţiile în care societatea creditoare degreva de sarcini toate activele şi terenurile aferente ipotecate/gajate în favoarea B.I.R.
Ulterior, între SC B&B A. SRL şi SC M. SA a fost încheiat şi un contract de închiriere privind folosinţa activului Hotel şi Restaurant M., pentru perioada 1 iunie 2003 - 23 octombrie 2003.
Întrucât, până la data de 26 aprilie 2003, nu se reuşise perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, părţile au convenit prelungirea termenului iniţial prevăzut în acordul Escrow la 31 mai 2003 şi, ulterior, la 30 iunie 2003.
Aceste amânări au fost determinate de refuzul inculpatului de a se prezenta la notariat în vederea încheierii actului autentic de vânzare, sub diferite motive.
La data de 21 iulie 2003, partea vătămată S.V. a procedat la deblocarea contului Escrow şi a solicitat şi obţinut de la I.N.G. Bank o scrisoare de garanţie bancară, în valoare de 11.044.800.000 ROL vechi, care garanta efectuarea plăţii către SC M. SA pentru cazul încheierii contractului de vânzare-cumpărare active cu SC B&B A. SRL.
Scrisoarea de garanţie era valabilă până la data de 5 august 2003.
Refuzul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a fost justificat de inculpat în raport de împrejurarea că SC B&B A. SRL nu efectuase demersurile necesare în vederea transferării sarcinilor instituite asupra activelor aparţinând SC M. SA şi radierea lor ulterioară, dar şi prin aceea că unul din acţionarii societăţii, respectiv, B.I.L. Cipru solicitase pe cale judecătorească anularea Hotărârii nr. 2 din 18 aprilie 2003 a Adunării Generale a Acţionarilor, pe motiv că dispoziţiile luate erau de competenţa Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor.
Acţiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 3970/COM/2003 din 16 iunie 2003, cu prim termen de judecată la 4 septembrie 2003.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, inculpatul a achiesat la susţinerile reclamantei, declarându-se de acord cu desfiinţarea actului a cărui nulitate se solicita a fi constatată.
Prin Sentinţa civilă nr. 9335 din 1 decembrie 2003 a Tribunalului Constanţa a fost anulată Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr. 2 din 18 aprilie 2003.
Anterior pronunţătorii sentinţei sus-menţionate, la data de 14 iulie 2003, a fost convocată Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor SC M. SA, şedinţă în care s-a dezbătut situaţia creanţei SC B&B A. SRL şi refuzul inculpatului S.L. de a proceda la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru activul Hotel şi Restaurant M.
Conform procesului-verbal al şedinţei, inculpatul a susţinut că cele două hotărâri ale Adunării Generale a Acţionarilor din 18 aprilie 2003 referitoare la vânzarea activului în discuţie, cuantumul creanţei negociate şi modalitatea de compensare cu preţul vânzării erau nelegale, fiind luate cu depăşirea competenţelor Adunării Generale a Acţionarilor, creanţa SC B&B A. SRL nu aparţinea de fapt acesteia, nu fuseseră deblocate activele ipotecate în baza contractelor de credit încheiate cu B.I.R. şi nu se respectase de potenţiala societate-cumpărătoare obligaţiile prevăzute în materie de investiţii şi protecţie socială a salariaţilor.
Prin Hotărârea nr. 3 din 14 iulie 2003 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor s-a aprobat anularea Hotărârilor nr. 1 şi 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale a Acţionarilor.
Acest fapt nu a fost comunicat de inculpat personal părţii vătămate S.V. însă Hotărârea nr. 3 din 14 iulie 2003 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor a fost publicată în M. Of. al României din 22 iulie 2003, îndeplinindu-se astfel cerinţa publicităţii faţă de terţi.
După expirarea termenului din 30 iunie 2003, prevăzut în acordul Escrow pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului Hotel şi Restaurant M., partea vătămată a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa a cerere de chemare în judecată, având ca obiect obligarea SC M. SA la încheierea contractului.
Acţiunea civilă a format obiectul Dosarului nr. 454/COM/2003 din 2 iulie 2003 al Tribunalului Constanţa, iar la termenul din 18 martie 2004, judecata a fost suspendată pentru neprezentarea părţilor.
Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 8387 din 18 noiembrie 2003 a Tribunalului Constanţa, cauza a fost radiată de pe rol, constatându-se intervenită perimarea.
La data de 20 noiembrie 2003, creditoarea cesionară SC B&B A. SRL a solicitat executarea silită a debitoarei SC M. SA, adresându-se în acest scop B.E.J. G.I.
În cadrul procedurii execuţionale pornite împotriva debitoarei au fost contestate actele de executare emise în cauză, înregistrându-se astfel mai multe litigii, pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Discuţiile dintre inculpat şi partea vătămată în vederea stingerii creanţei au încetat.
Deosebit de aceasta, în cursul lunii decembrie 2003, SC M. SA a primit două oferte privind cumpărarea unor active din partea SC E.C. SRL Mangalia şi SC A.D. SRL Mangalia.
Conform ofertei formulate, SC E.C. SRL intenţiona achiziţionarea activului Hotel O. cu preţul de 400.000 dolari SUA, plata urmând să se facă într-un interval de 24 luni, cu posibilitatea prelungirii termenului.
Oferta SC A.D. SRL privea achiziţionarea activelor Hotel şi Restaurant M., Restaurant C., Hotel Z. şi Hotel A. cu suma totală de 3.200.000.000 dolari SUA, incluzând şi TVA-ul aferent.
Condiţiile de achitare a preţului erau aceleaşi ca şi în cazul ofertei SC E.C. SRL, societatea vânzătoare păstrând un drept de folosinţă şi administrare asupra activelor şi privilegiului vânzătorului până la plata integrală a preţului.
Ambele oferte au fost luate în discuţie în şedinţa Consiliului de Administraţie a societăţii din 9 ianuarie 2004 şi aprobate în unanimitate.
A rezultat că între cele două societăţi ofertante şi inculpat existau legături directe şi indirecte, SC A.D. SA având ca asociaţi şi administratori pe S.D., soţia inculpatului şi F.B.L., membru în Consiliul de Administraţie al SC M. SA.
La data de 8 ianuarie 2004, cu o zi înainte de aprobarea ofertei de cumpărare, F.B. s-a retras din SC M. SA.
La data de 22 ianuarie 2004, între SC M. SA - reprezentată de inculpat, în baza Hotărârii nr. 1 din 21 decembrie 2001 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor, şi SC A.D. SA - reprezentată de F.B., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, având ca obiect nuda proprietate asupra imobilului Hotel şi Restaurant M., cu teren aferent în suprafaţă de 11.339,47 mp, Hotel A., cu teren aferent de 2.390, 29 mp, Hotel Z., cu teren de 2.242,28 mp şi Restaurant C., cu teren în suprafaţă de 4.128, 28 mp., pentru preţul de 3.200.000.000 dolari SUA.
Conform contractului, preţul vânzării urma să fie achitat în termen de 24 luni de la data încheierii actului.
La data de 22 ianuarie 2004 a fost încheiat şi contractul de vânzare-cumpărare privind nuda proprietate asupra Hotelul O. şi a terenului aferent în suprafaţă de 2.566,92 mp, dintre SC M. SA şi SC E.C. SRL, societatea cumpărătoare fiind reprezentată de B.L.D., care îndeplinea funcţia de administrator.
Preţul vânzării a fost stabilit la 400.000 dolari SUA şi urma a fi achitat în termen de 24 luni de la data încheierii contractului.
Cele două contracte au fost supuse aprobării Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor în şedinţa din 25 aprilie 2004.
Prin Hotărârea nr. 1 din 25 aprilie 2004 a fost reconfirmată Hotărârea nr. 1 din 21 decembrie 2001 şi ratificate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de inculpat cu SC A.D. SA şi SC E.C. SRL.
În cursul lunii noiembrie 2004, inculpatul a înfiinţat SC D.S. 2004 SRL Mangalia, deţinând calitatea de acţionar împreuna cu soţia sa, S.D.
La data de 13 ianuarie 2005, hotelurile A. şi Z. au fost vândute de SC A.D. SRL către SC D.S. 2004 SRL pentru preţul de 23.204.803.190 ROL vechi.
La data de 14 ianuarie 2004, SC D.S. SRL, reprezentată de S.D., a vândut către SC M. SA un teren în suprafaţă de 15.000 mp cu inventarul aferent, pentru preţul de 23.800.000.000 ROL vechi.
După 3 zile, respectiv, la data de 17 ianuarie 2004, au avut loc două operaţiuni de compensare între SC A.D. SRL, SC D.S. 2004 SRL şi SC M. SA, după cum urmează:
Prin ordinul de compensare nr. X din 17 ianuarie 2004 încheiat între SC A.D. SRL şi SC D.S. 2004 se stingea datoria rezultată din vânzarea hotelurilor A. şi Z. în valoare de 23.204.803.190 ROL vechi, iar prin ordinul nr. Y din aceeaşi dată încheiat între SC D.S. 2004 SRL şi SC M. SA se compensa şi valoarea contractului privind terenul în suprafaţă de 15.000 mp achiziţionat de SC M. SA.
De asemenea, a rezultat că activul Restaurant C. a fost vândut de SC A.D. SRL către SC B. SRL Mangalia unde asociat şi administrator era inculpatul S.L.
În urma acestor tranzacţii, SC A.D. SRL a mai păstrat nuda proprietate doar asupra activului Hotel şi Restaurant M., cu terenurile şi obiectele de inventar aferente.
Litigiul dintre SC B&B A. SRL Timişoara şi SC M. SA privind stingerea creanţei dobândite în baza contractului de cesiune de creanţă din 20 noiembrie 2003, izvorâtă din convenţia de împrumut încheiată între B.I.R. şi SC M. SA, a fost rezolvată pe cale amiabilă, prin încheierea unei convenţii tripartite între cele două societăţi şi SC A.D. SRL Mangalia.
Conform convenţiei autentificate din 4 octombrie 2005 de B.N.P.A. S. şi C., SC B&B A. SRL Timişoara cesiona creanţa de 1.680.672 dolari SUA deţinută asupra SC M. SA în favoarea SC A.D. SRL M., constituind aport la contractul de asociere în participaţiune, urmând ca SC A.D. SRL să întreprindă toate măsurile necesare în vederea stingerii creanţei prin compensare cu preţul vânzării pe care ea îl datora pentru achiziţionarea activului Hotel şi Restaurant M. de la SC M. SA.
II. Pe baza situaţiei de fapt reţinute, prima instanţă a constatat că acuzaţiile formulate împotriva inculpatului vizează neexecutarea obligaţiei asumate decurgând din încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri, constând în refuzul privind stingerea creanţei concomitent cu exercitarea unor acţiuni dolosive, având ca scop inducerea şi menţinerea în eroare a părţii vătămate, finalizate cu înstrăinarea bunului destinat recuperării creanţei deţinute de partea vătămată împotriva SC M. SA.
În ceea ce priveşte intenţia de fraudare a intereselor părţii vătămate, actul de inculpare menţiona că toate acţiunile întreprinse în cadrul raporturilor contractuale demonstrau că inculpatul urmărise inducerea în eroare a părţii vătămate, prin prezentarea ca adevărată a împrejurării referitoare la încheierea în formă autentică a vânzării -cumpărării de bunuri.
Potrivit rechizitoriului, inculpatul refuzase încheierea contractului, invocând faptul că Hotărârile nr. 1 şi 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale a Acţionarilor fuseseră anulate în instanţă şi de Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor SC M. SA, deşi dreptul de a dispune în privinţa contractului asumat rezulta din Hotărârea nr. 1 din 21 decembrie 2001 prin care fusese mandat să angajeze răspunderea societăţii şi în baza căreia acţionase în cadrul contractelor încheiate cu SC E.C. SRL şi SC A.D. SA, în această ultimă societate având interese directe.
Referitor la prejudiciul cauzat părţii vătămate, acesta a fost cuantificat la suma de 1.255.381 euro (la o paritate de 1,24 dolari SUA/euro) şi reprezenta valoarea activului Hotel şi Restaurant M., stabilită în raport de preţul de vânzare din anul 2004 şi cel din acordul Escrow din 10 aprilie 2003.
Examinând concluziile actului de inculpare prin raportarea la starea de fapt reţinută şi dispoziţiile legale ce incriminează fapta de înşelăciune în convenţii, instanţa a constatat că nu a existat o acţiune de inducere în eroare din partea inculpatului în cadrul raporturilor stabilite cu partea vătămată, că nu a fost cauzat un prejudiciu şi nici nu a existat intenţia de fraudare a intereselor părţii vătămate.
S-a arătat în acest sens că contul Escrow reprezintă un document, obligaţiune sau orice alt angajament scris, cedat şi păstrat de un terţ până la îndeplinirea anumitor condiţii sau întocmirea unui act, după care se restituie beneficiarului.
Acordul Escrow implică existenţa unei convenţii anterioare între părţi.
În speţă, acordul Escrow din 10 aprilie 2003 menţiona expres acest fapt şi prevedea că vânzătorul şi cumpărătorul conveniseră asupra transferării dreptului de proprietate asupra parte din activele hoteliere ale SC M. SA.
În acord nu erau însă menţionate activele asupra cărora intervenise înţelegerea părţilor, omisiune justificată prin faptul că respectivul acord presupunea existenţa unei convenţii anterioare de vânzare.
S-a constatat astfel că acordul Escrow nu putea fi considerat ca o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare având ca obiect activul Hotel şi Restaurant M. şi că în fapt o asemenea convenţie nu a existat între inculpat şi partea vătămată.
Sub acest aspect s-a arătat că între părţile în cauză se încheiase doar un proces-verbal de negociere, prin care se stabilise că valoarea creanţei deţinute de SC B&B A. SRL era de 38.816.000.000 ROL vechi, la 17 aprilie 2003.
Respectivul proces-verbal nu putea fi însă asimilat unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, având în vedere că nu cuprindea acordul de voinţă al părţilor privind încheierea vânzării bunului promis.
De asemenea, s-a reţinut că nici Hotărârile nr. 1 şi 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale a Acţionarilor SC M. SA nu puteau fi considerate drept convenţii bilaterale de vânzare-cumpărare întrucât erau acte juridice unilaterale şi nu consemnau decât mandatul dat inculpatului de a acţiona în vederea stingerii creanţei prin vânzarea activului Hotel şi Restaurant M. la preţul de 47.860.800.000 ROL vechi către SC B&B A. SRL.
Ca urmare, s-a apreciat că între inculpat şi partea vătămată nu se încheiase o convenţie bilaterală de vânzare-cumpărare, situaţie premisă pentru existenţa faptei în încadrarea prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen.
Instanţa a mai constatat că discuţiile dintre partea vătămată şi inculpat privind posibilitatea şi modalităţile concrete de stingere a creanţei au constituit negocieri fireşti purtate între reprezentanţii unor comercianţi care fiecare în parte încerca să identifice varianta cea mai convenabilă pentru stingerea creanţei.
De asemenea, s-a reţinut că valoarea creanţei nu era acceptată de ambele părţi, iar stabilirea acesteia era de atributul Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor, în a cărei competenţă intra şi problema vânzării activelor societăţii, conform art. 113 din Legea nr. 31/1990.
În consecinţă, eventualele acte juridice încheiate în vederea stingerii creanţei trebuia precedate de adoptarea unei hotărâri în acest sens de către Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor SC M. SA, hotărâre care în speţă nu a existat.
Tot astfel, s-a arătat că refuzul inculpatului de a se prezenta la notariat, în baza notificărilor emise de partea vătămată, nu putea fi cenzurat şi interpretat ca o dovadă de rea-credinţă, conform tezei propuse în acuzare, pentru motivul că inculpatul nu se obligase în acest sens şi nu îşi asumase încheierea unui contract de vânzare.
Pe de altă parte, Hotărârile nr. 1 şi 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale a Acţionarilor, invocate de partea vătămată, erau nelegale, sens în care au şi fost desfiinţate de instanţa judecătorească competentă.
În plus, s-a arătat că respectivele hotărâri, subsecvente propunerii de stingere a creanţei formulată de partea vătămată în şedinţa din 18 aprilie 2003, aveau valoarea unei acceptări a ofertei, sub condiţia degrevării de sarcini a tuturor activelor societăţii ipotecate/gajate în baza contractelor de credit încheiate cu B.I.R.
Ca urmare, această acceptare condiţionată a ofertei a semnificat în fapt o nouă propunere din partea SC M. SA, propunere ce a fost acceptată de partea vătămată, dată fiind prelungirea acordului Escrow şi insistenţa în încheierea contractului.
Coexistenţa ofertei de a contracta şi acceptarea acesteia nu au condus automat la realizarea convenţiei de vindere cumpărare, momentul perfectării contractului fiind stabilit convenţional la data încheierii actului în formă autentică.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că refuzul inculpatului de a se prezenta la notariat a reprezentat o revocare a ofertei, permisă de art. 37 C. com., şi care a fost confirmată prin Hotărârea nr. 3 din 14 iulie 2003 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC M. SA.
Tot astfel, s-a constatat că partea vătămată SC B&B A. SRL Timişoara nu înregistrase niciun prejudiciu din faptul neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut în acest sens că prejudiciul menţionat în actul de sesizare rezulta din imposibilitatea de recuperare a creanţei deţinute de partea vătămată împotriva SC M. SA.
S-a arătat de către instanţă că dreptul părţii vătămate de a obţine recuperarea creanţei era însă independent de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, creanţa deţinută rezultând dintr-o convenţie anterioară, străină de tratativele purtate cu inculpatul.
Pe de altă parte, titulara creanţei nu pierduse posibilitatea de a obţine recuperarea acesteia.
De asemenea, s-a arătat nici valoarea creanţei nu era diminuată prin întârzierea în executare, având în vedere că respectiva creanţă era purtătoare de dobânzi.
În plus, s-a considerat că inculpatul nu acţionase în vederea obţinerii unui folos material injust pentru sine sau pentru altul, nefiind îndeplinită astfel nici cerinţa laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune.
S-a arătat că vânzările de active către SC A.D. SRL şi SC E.C. SRL Mangalia, societăţi de care inculpatul era interesat în mod direct sau indirect, fuseseră efectuate după încetarea tratativelor purtate cu partea vătămată în vederea stingerii creanţei şi după anularea Hotărârilor nr. 1 şi 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale a Acţionarilor.
Ca urmare, s-a apreciat că nu exista o legătură obiectivă între înstrăinările de active şi negocierile anterioare privind stingerea creanţei.
Apoi, s-a arătat că partea vătămată deţinea o creanţă privilegiată, însoţită de garanţii reale, ce îi permitea urmărirea bunurilor înstrăinate în mâinile oricărui cumpărător şi, ca atare, eventual scop ilicit urmărit prin vânzările efectuate de SC M. SA nu era posibil de realizat.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa.
Prin motivele de apel formulate, s-a susţinut că prima instanţa evaluase greşit probele cauzei şi efectele juridice ale actelor încheiate în cadrul raporturilor stabilite de inculpat cu partea vătămată.
S-a arătat în acest sens că între părţile în cauză se încheiase o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a activului Hotel şi Restaurant M., iar inculpatul fusese mandatat valabil să perfecteze respectivul contract.
Cu toate acestea, inculpatul a refuzat încheierea contractului întrucât era el însuşi interesat de obţinerea respectivului activ, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat, iar în vederea conservării bunului în patrimoniului SC M. SA şi pentru dobândirea ulterioară a proprietăţii, a fost încheiată convenţia cu partea vătămată.
S-a susţinut că prin încheierea respectivului acord, partea vătămată ar fi fost indusă în eroare cu privire la modalitatea de recuperare a creanţei sale, urmărindu-se astfel pierderea posibilităţii legale de a obţine executarea silită a creanţei, prin împlinirea termenului de prescripţie.
Prin Decizia penală nr. 82/P din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul declarat în cauză a fost respins, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanţă în caracterizarea juridică a faptei de care inculpatul era acuzat au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.
De asemenea, s-a constatat că prima instanţă atribuise semnificaţia cuvenită actelor şi acţiunilor întreprinse de inculpat în cadrul raporturilor juridice stabilite cu SC B&B A. SRL Timişoara, concluzionându-se întemeiat că nu erau îndeplinite condiţiile legale cerute pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţie prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.
S-a arătat astfel că partea vătămată era deţinătoarea unei creanţe garantate ipotecar, ceea ce îi conferea dreptul de a obţine preluarea activul hotelier M. în contul creanţei, iar pe temeiul convenţiei privind vinderea-cumpărare aceluiaşi activ, avea posibilitatea de a solicita pe cale judecătorească obligarea inculpatului la respectarea obligaţiei asumate, sub sancţiunea plăţii unor daune-interese.
În acest context, s-a concluzionat că actele încheiate de reprezentanţii celor două societăţi comerciale au vizat stingerea unei creanţe - ce nu rezultase din raporturi juridice directe - şi au fost efectuate de pe poziţii şi în apărarea unor interese diferite, încadrându-se exclusiv în sfera raporturilor comerciale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., atras de greşita achitare a inculpatului S.L. pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţie comisă în dauna părţii vătămate SC B&B A. SRL Timişoara.
În dezvoltarea motivelor de recurs au fost reiterate criticile invocate la judecata în apel, susţinându-se, în esenţă, că instanţele anterioare nu au ţinut cont de împrejurările şi circumstanţele concrete în care se stabiliseră raporturile juridice dintre inculpat şi reprezentantul părţii vătămate, ignorându-se aspecte esenţiale ce vizau mobilul în vederea căruia fusese încheiată promisiunea de vânzare-cumpărare a activului Hotel şi Restaurant M. şi, mai ales, interesul personal al inculpatului de a obţine pentru sine bunul ce formase obiectul înţelegerii.
În sensul celor arătate, Parchetul a menţionat că inculpatul nu intenţionase niciun moment vânzarea activului hotelier în contul creanţei şi că înţelegerea convenită cu partea vătămată urmărise inducerea în eroare şi întârzierea în punerea în executare a creanţei deţinute împotriva SC M. SA, cu consecinţa curgerii termenului de prescripţie în defavoarea sa.
Examinând Decizia atacată în raport de criticile formulate şi de cazul de casare invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Din situaţia de fapt corect reţinută de instanţe şi susţinută ca atare şi de acuzare, rezultă că raporturile stabilite între inculpat şi partea vătămată SC B&B A. SRL Timişoara au avut la bază creanţa izvorâtă din convenţia de creditare încheiată de SC M. SA cu B.I.R. - Sucursala Constanţa.
După deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva B.I.R., drepturile patrimoniale au trecut în administrarea SC R.V.A. SA, lichidator judiciar care a luat măsurile necesare în vederea conservării creanţei de 9 miliarde ROL vechi decurgând din convenţia de creditare încheiată cu SC M. SA, prin învestirea cu formulă executorie a titlurilor executorii reprezentate de convenţiile de credit şi bilete la ordin emise de societatea debitoare.
Ulterior, creanţa deţinută împotriva debitoarei a fost cesionată către S.V., care la rândul său, a cesionat-o către SC B&B A. SRL Timişoara, care a devenit astfel creditoarea debitoarei SC M. SA.
În vederea recuperării creanţei, între reprezentantul părţii vătămate şi inculpat, au avut loc tratative şi negocieri materializate prin încheierea unui acord Escrow, la data de 10 aprilie 2003.
Între aceleaşi părţi în acelaşi scop, s-a încheiat şi procesul-verbal de negociere din 17 aprilie 2003, aceste două acte fiind invocate de acuzare ca având valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a activului hotelier M. aparţinând societăţii debitoare.
Actele juridice sus-menţionate cuprindeau înţelegerea părţilor în sensul vânzării activelor debitoarei, precum şi valoarea creanţei în contul căreia urma să se efectueze vânzarea.
Participarea inculpatului la încheierea actelor juridice avea la bază mandatul primit în acest scop prin Hotărârea nr. 1 din 21 decembrie 2001 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SC M. SA.
Ca urmare, fiind vorba de un acord de voinţă valabil exprimat în sensul încheierii viitoare a unui contract de vânzare-cumpărare, şi în aprecierea Înaltei Curţi, respectivele acte juridice, indiferent de cum au fost denumite, reprezentau o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, conţinând elementele unei convenţii, inclusiv preţul vânzării.
Această convenţie stabilea în sarcina inculpatului obligaţia de a proceda la încheierea contractului de vânzare-cumpărare la termenul prevăzut.
Pe baza conduitei ulterioare a inculpatului, care a refuzat să se prezinte în faţa notarului, a solicitat şi obţinut anularea hotărârilor Adunării Generale a Acţionarilor din 18 aprilie 2003 prin care fusese aprobată încheierea vânzării şi cuantumul creanţei negociate, precum şi faptul dobândirii nudei proprietăţi a activului prin intermediul societăţii comerciale aparţinând soţiei sale, acuzarea a susţinut că, încă de la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, inculpatul a urmărit inducerea în eroare a părţii vătămate cu privire la posibilitatea stingerii creanţei prin vânzarea bunului promis.
Contrar susţinerilor formulate, Înalta Curte constată că încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare nu a fost săvârşită prin inducerea în eroare a părţii vătămate şi că o asemenea conduită nu a existat din partea inculpatului nici pe parcursul executării convenţiei, fiind corectă concluzia instanţelor privind inexistenţa acţiunii de inducere în eroare, a prejudiciului care să se fi produs în patrimoniul creditoarei şi a intenţiei de a obţine un folos material injust.
În acest sens, se reţine că iniţiativa stingerii creanţei prin preluarea activului Hotel şi Restaurant M. în contul creanţei a aparţinut părţii vătămate care a stabilit şi condiţiile în care urma să se efectueze vânzarea.
Acordul Escrow şi procesul-verbal de negociere cu privire la valoarea activului promis şi cuantumul creanţei ce urma a fi stinsă prin darea bunului în plată nu aveau nimic ilicit prin însele, constituind o modalitate legală de stingere a creanţelor, reglementată de C. civ.
Cu prilejul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare materializată în cele două acte juridice, inculpatul nu a prezentat ca adevărată o faptă mincinoasă ori ca nereală o faptă adevărată, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, un folos material injust şi nici nu pricinuit vreo pagubă cocontractantului.
Înţelegerea părţilor a vizat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul creditoarei în vederea stingerii debitului datorat acesteia.
Inculpatul era în drept să angajeze răspunderea patrimonială a SC M. SA prin vânzarea activelor societăţii, primind în acest scop un mandat special care nu i-a fost retras niciodată, bunurile în discuţie aparţineau societăţii - promitente vânzătoare, care putea dispune astfel de ele, potrivit cu interesele sale.
De asemenea, cauza convenţiei era licită, urmărindu-se a se stinge o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Deşi existau toate premisele încheierii valabile a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, potrivit înţelegerii anterioare şi care valora promisiune de vânzare-cumpărare inculpatul a înţeles să nu îşi execute obligaţia asumată, conduită care îi era deopotrivă îngăduită, de calitatea sa de reprezentant al SC M. SA.
Nerespectarea acestei obligaţii nu atrage însă incidenţa ilicitului penal, având în vedere dreptul absolut recunoscut proprietarului de a dispune aşa cum consideră de bunul său.
Cu alte cuvinte, chiar şi în prezenţa asumării unei obligaţii de a vinde, proprietarul poate să revină şi să refuze ulterior vânzarea bunului promis.
Desigur, o asemenea conduită este sancţionată de lege, care recunoaşte dreptul vătămatului de a cere şi obţine îndeplinirea întocmai a obligaţiei asumate din partea debitorului, fie daune-interese, după caz.
În speţă, deşi se susţine că partea vătămată ar fi suferit prejudicii prin neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare a bunului promis, se constată că aceasta avea la îndemână posibilitatea de a cere instanţei să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, suplinind astfel refuzul promitentei-vânzătoare de a încheia vânzarea, fie de a cere daune-interese pentru neexecutarea contractului, căi legale de care partea vătămată nu a uzat însă.
Pe de altă parte, este de menţionat că activul Hotel şi Restaurant M. făcea totodată obiectul garanţiei reale imobiliare ce însoţea creanţa părţii vătămate, iar în virtutea acestei garanţii, partea vătămată putea cere şi obţine executarea silită a garanţiei, prilej cu care putea să preia sau să adjudece în contul creanţei sale bunul urmărit, potrivit dispoziţiilor Cărţii a V-a C. proc. civ.
De asemenea, Înalta Curte arată că, în pofida întârzierii în recuperarea creanţei, decurgând din încheierea şi neexecutarea promisiunii de vânzare-cumpărare, partea vătămată nu a pierdut şi nici nu exista riscul să piardă posibilitatea reală de a obţine executarea silită a garanţiilor ce însoţeau creanţa deţinută în contra debitoarei SC M. SA, aşa cum s-a susţinut de către Parchet, ci, dimpotrivă, prin încheierea procesului-verbal de negociere din 17 aprilie 2003, a început să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, întrucât inculpatul - în calitatea sa de reprezentant al debitoarei SC M. SA, cu mandat valabil, recunoscuse datoria faţă de creditoarea SC B&B A. SRL Timişoara, recunoaştere ce valorează cazul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 4052 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ.
Nici faptul înstrăinării ulterioare a nudei proprietăţi asupra activelor în discuţie, chiar şi către societăţile comerciale în care inculpatul avea interese personale, nu demonstrează pretinsa intenţie frauduloasă în prejudicierea drepturilor părţii vătămate, întrucât aceasta, în calitate de creditor ipotecar, avea privilegiul de a urmări bunurile afectate garanţiei reale imobiliare, în mâinile oricui s-ar fi aflat, conform art. 1790 C. civ.
Toate aceste aspecte au fost corect reţinute şi evaluate de instanţele anterioare care au stabilit în mod justificat că fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.L. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.
Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa ca nefondat şi va face aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen. în privinţa cheltuielilor judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa împotriva Deciziei penale nr. 82/P din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, privind pe intimatul inculpat S.L.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 iunie 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2278/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2280/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
