ICCJ. Decizia nr. 292/2010. Penal -
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIA PENALĂ -
Decizia nr. 292/2010
Dosar nr. 9039/1/200.
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 362 din 10 decembrie 2007 Tribunalul Bihor, în baza art. 5221 C. proc. pen. a admis cererea de rejudecare formulată de condamnatul R.R., a anulat sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a aceleiaşi instanţe, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi :
- în baza art. 282 alin. (2) C. pen. raportat la art. 284 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen. l-a condamnat pe inculpat la 1 an închisoare;
- în baza art. 215 alin. (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen. l-a condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare.
Conform art. 33, art. 34 C. pen. a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale şi a celei accesorii, pe un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni.
A dedus reţinerea de la 2 iunie 1997 şi perioada executată de la 7 aprilie 2007 la zi, dispunând punerea în libertate a inculpatului.
A constatat că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile şi a dispus confiscarea a 7 bancnote de câte 100 mărci germane, false.
Instanţa a reţinut că, în precedent, prin sentinţa penală nr. 39/2000 Tribunalul Bihor l-a achitat pe inculpatul R.R., în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 282 alin. (2) C. pen. raportat la art. 284 C. pen. şi, respectiv, art. 215 alin. (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), apreciind că inculpatul nu a cunoscut că valuta, în sumă de 700 mărci, achiziţionată în particular din Ungaria, este falsă şi că nu a intenţionat că le înşele pe părţile vătămate din România prin achitarea unor produse cumpărate de la acestea din urmă, cu valută falsă.
Prin Decizia penală nr. 132/2000 Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.
Prin Decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul parchetului, a casat hotărârile şi, în rejudecare, l-a condamnat pe inculpat la două pedepse de câte 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunile deduse judecăţii, dispunând executarea pedepsei unice de 3 ani şi 6 luni închisoare.
Instanţa supremă a apreciat că soluţia de achitare dispusă anterior, este greşită, existând probe că inculpatul a cunoscut că mărcile germane sunt false şi pe care le-a folosit pentru cumpărarea unor produse.
Prin cererea de rejudecare, după extrădare, formulată în baza art. 5221 C. proc. pen., condamnatul R.R. a solicitat rejudecarea cauzei întrucât deşi a fost prezent în primă instanţă, când a şi dat declaraţie, nu a mai participat la judecată în apel iar citarea sa în recurs s-a făcut nelegal, el domiciliind în Ungaria.
Instanţa a admis în principiu cererea de rejudecare după extrădare prin încheierea din 1 octombrie 2007, l-a audiat pe inculpat şi martorii M.P. şi H.K.
Analizând întregul material probator, instanţa a ajuns la concluzia vinovăţiei inculpatului în săvârşirea faptelor reţinute.
Luând în considerare datele privind faptele săvârşite, împrejurările comiterii acestora, urmările produse, constând în punerea în circulaţie a unei sume relativ redusă de monedă falsă şi un prejudiciu modic, persoana inculpatului, fără antecedente penale, instanţa a reţinut în favoarea acestuia circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. cu reducerea pedepsei sub minimul legal special şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Împotriva acestei hotărâri Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a declarat apel, criticând-o pentru greşita admitere a cererii de rejudecare după extrădare întrucât inculpatul a fost prezent la judecata în fond iar citarea sa la celelalte instanţe s-a făcut la adresa de domiciliu din România indicată de inculpat.
S-a mai cerut prin apel, în situaţia aprecierii ca inadmisibilă a cererii de rejudecare, menţinerea hotărârii anterioare de condamnare întrucât starea de fapt nu s-a modificat iar reţinerea circumstanţelor atenuante nu se justifică.
Prin Decizia penală nr. 84 din 23 septembrie 2008 Curtea de Apel Oradea a admis apelul parchetului, a desfiinţat în totalitate sentinţa penală nr. 362/2007 a Tribunalului Bihor şi a respins ca neîntemeiată cererea de rejudecare formulată de condamnat.
În motivarea acestei hotărâri, s-a arătat că în mod corect a fost admisă în principiu cererea de rejudecare după extrădare, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen., fiind vorba de o persoană extrădată care a fost judecată şi condamnată în lipsă.
Inculpatul R.R. a fost condamnat pentru prima dată de instanţa de recurs în lipsă, nefiind prezent la nici un termen de judecată.
Mai departe, însă, ne referim la soluţia dată, instanţa de apel, teoretizând pe marginea procedurii rejudecării, a arătat că aceasta este menită să asigure garantarea dreptului la apărare şi contradictorialitate.
După admiterea în principiu, instanţa este obligată să-l audieze pe inculpat şi dacă găseşte necesar, poate administra şi alte probe ori readministra cele efectuate în cursul judecăţii.
Dacă din probe rezultă că hotărârea pronunţată în primul ciclu de judecată este netemeinică ori nelegală, instanţa anulează hotărârile pronunţate, chiar dacă hotărârea de condamnare a fost dată de instanţa de apel sau cea de recurs, pronunţând o nouă hotărâre potrivit art. 345-353 C. proc. pen.
Dacă, însă, în urma probatoriului administrat instanţa constată că acesta nu are nici o influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, respinge cererea de rejudecare. În această cauză - această instanţă de apel - în mod corect instanţa de fond a constatat că după administrarea probelor nu s-au modificat elementele stării de fapt în ce priveşte vinovăţia inculpatului.
Reţinând, aşadar, aceeaşi situaţie de fapt cât şi vinovăţia inculpatului, instanţa de fond nu putea reindividualiza pedeapsa atâta vreme cât în cauză nu rezultă circumstanţe care să conducă la atenuarea răspunderii penale.
În consecinţă, Curtea de Apel Oradea, prin Decizia penală susmenţionată, admiţând apelul parchetului, a desfiinţat în totalitate sentinţa atacată şi, în rejudecare, în baza art. 5221 alin. (2) raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a respins cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnat.
Împotriva acestei decizii inculpatul R.R. a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 1, 2, 9, 10, 12, 14 şi 18 C. proc. pen.
S-a susţinut că cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent întrucât actele de urmărire penală nu poartă ştampila vreunei instituţii iar instanţa nu a fost legal sesizată deoarece rechizitoriul nu este confirmat şi verificat de procurorul ierarhic sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.
Asemenea, s-a mai arătat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra unei probe readministrate, motivând înlăturarea declaraţiei martorului M.P., care este favorabilă inculpatului.
A fost criticată pedeapsa aplicată în primul ciclu judiciar întrucât nu a fost reţinută nici una dintre circumstanţele atenuante existente, respectiv lipsa antecedentelor penale, prestarea continuă de activitate la angajator timp de 18 ani, faptul că a acoperit prejudiciul.
Inculpatul a mai susţinut că s-a aflat în gravă eroare de fapt, în sensul că nu a cunoscut că bancnotele cumpărate în Ungaria şi schimbate în România sunt false.
Prin Decizia penală nr. 560 din 17 februarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul inculpatului R.R., a casat Decizia penală atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Oradea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că, în adevăr, inculpatul nu a fost prezent decât la judecata de la prima instanţă, care l-a achitat, fiind condamnat pentru prima dată de instanţa de recurs, în lipsa sa şi, evident, fără a fi fost audiat.
Condamnatul a fost extrădat din Germania şi a formulat cererea de rejudecare în condiţiile art. 5221 C. proc. pen.
Reluând cursul judecăţii în soluţionarea cererii de rejudecare după extrădare, instanţa de recurs, răspunzând criticilor făcute de inculpat prin motivele de recurs, a constatat că motivarea dată de instanţa de apel strict soluţiei de admitere în principiu a cererii de rejudecare, este explicită şi corespunzătoare.
În ce priveşte, însă, soluţia dată criticii parchetului privind individualizarea pedepsei, considerentele instanţei de apel sunt echivoce întrucât îşi motivează soluţia de respingere a cererii de rejudecare prin aceea că „probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot înlătura starea de fapt şi nici vinovăţia inculpatului reţinută în cursul primei judecăţi".
Instanţa de recurs a reţinut că scopul reglementării prevederii rejudecării cauzei după extrădare este acela al garantării dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, în a cărui substanţă se regăseşte dreptul la apărare.
S-a apreciat că persoana extrădată are dreptul la o nouă judecată, finalizată cu o nouă hotărâre „însă numai în măsura în care instanţa de rejudecare constată, după readministrarea probatoriului şi/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau circumstanţe decât cele reţinute în cursul primei judecăţi, cu consecinţe în ce priveşte situaţia de fapt, vinovăţiei inculpatului, încadrarea juridică sau chiar tratamentul sancţionator".
Mai mult, s-a arătat că, chiar dacă în urma probatoriului administrat cu ocazia rejudecării situaţiei de fapt şi vinovăţia rămân aceleaşi, „cererea inculpatului va putea di admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei (cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri), dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa tratamentului sancţionator".
Particularizând, instanţa de recurs a reţinut că, în speţă, inculpatul a depus la instanţa de rejudecare mai multe înscrisuri în circumstanţiere, asupra cărora instanţa de apel, investită pe calea de atac, nu s-a pronunţat.
Pentru acest motiv, admiţând recursul inculpatului, Înalta Curte a casat Decizia instanţei de apel, trimiţându-i cauza pentru rejudecare, ocazie cu care va analiza, în calea de atac exercitată de parchet, critica privind greşita individualizare a pedepsei, ţinând seama de probatoriul administrat cu prilejul rejudecării, respectiv a înscrisurilor anterior depuse la dosar şi a oricăror alte probe noi, ce vor fi considerate concludente şi utile.
În rejudecare, prin Decizia penală nr. 71 din 6 octombrie 2009 Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei penale nr. 362 din 10 decembrie 2007 a tribunalului Bihor.
Instanţa de apel, reţinând limitele investirii prin Decizia instanţei de recurs în rejudecarea apelului declarat de parchet, a constatat că după readministrarea probelor nu au apărut modificări în privinţa elementelor de fapt şi a vinovăţiei inculpatului, fiind întemeiată hotărârea instanţei de fond, apelată, sub aceste aspecte.
De altfel - reţine instanţa de apel - inculpatul şi-a asumat aceste constatări, nedeclarând apel împotriva hotărârii.
Mai departe, examinând critica din apel sub aspectul individualizării pedepsei, aceeaşi instanţă de control judiciar, raportând interpretarea rezultată din considerentele deciziei instanţei de recurs la datele cauzei, a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante şi a dispus ca modalitate de executare a pedepsei, suspendarea condiţionată.
În acest sens, alături de criticile de individualizare referitoare la gradul concret redus de pericol social al infracţiunii săvârşite, împrejurările comiterii acestora, urmările produse, fiind vorba de o sumă mică de monedă falsă pusă în circulaţie, a avut în vedere şi poziţia inculpatului, de recunoaştere şi regret a faptelor (conform consemnărilor din partea introductivă a deciziei), precum şi dovezile depuse în circumstanţiere, potrivit cărora inculpatul este angajat de 18 ani la firma Trans Glas KFT - Budapesta, fiind directorul administrativ, are un copil minor în întreţinere, concubina suferindă de ciroză hepatică şi este fără antecedente penale.
Decizia penală susmenţionată a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
S-a susţinut, în esenţă, că rejudecarea după extrădare, în condiţiile art. 5221 raportat la art. 405 şi urm. C. proc. pen., nu este o judecată primară, implicând necesitatea de a avea în vedere procesul penal iniţial, că noile împrejurări relevate instanţei de rejudecare de către condamnat, trebuie să se circumscrie unor stări şi împrejurări de fapt legate de persoana inculpatului de la momentul judecării sale iniţiale, când acesta, lipsă fiind, nu a fost în măsură să îşi facă apărarea.
Pe de altă parte, chiar dacă ar fi avute în vedere în contextul actual al rejudecării, probele în circumstanţiere prezentate şi reţinute nu sunt de natură să conducă la reducerea pedepsei.
Sub aspectul nelegalităţii, s-a arătat că între dispozitivul sentinţei penale nr. 362 din 10 decembrie 2007 a tribunalului Bihor, prin care, admiţând cererea de rejudecare, a anulat hotărârile pronunţate în primul ciclu judiciar, în totalitate, şi motivarea acesteia, din care rezultă că anularea hotărârilor este numai parţială, în ce priveşte tratamentul sancţionator, există contrazicere.
Sub acelaşi motiv, s-a relevat că, dacă instanţa de fond ar fi avut în vedere anularea hotărârilor anterioare în totalitate, atunci se impunea ca această instanţă să se pronunţe pe schimbarea încadrării juridice, dispuse prin Decizia penală nr. 2690/2001 a Curţii Supreme de Justiţie în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2), (3) C. pen., încadrarea juridică pe care şi-a asumat-o, deşi a anulat Decizia susmenţionată.
Verificând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Aşa cum s-a arătat, Curtea de Apel Oradea a fost investită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 560 din 17 februarie 2009 cu rejudecarea apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor în anumite limite, după admiterea recursului inculpatului.
Concret, instanţa de apel avea să se mai pronunţe numai asupra criticii făcute de parchet prin apel cu privire la greşita individualizare a pedepsei de către instanţa de fond urmare rejudecării cererii condamnatului, formulate în condiţiile art. 5221 C. proc. pen.
Cealaltă critică a parchetului prin apel, privind admiterea în principiu a cererii de rejudecare, nu a fost primită, instanţa de recurs constatând că instanţa de apel, în precedent, a răspuns explicit şi corespunzător acestui motiv de apel.
Cât priveşte motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., respectiv motivarea soluţiei contrazice dispozitivul sentinţei penale nr. 362 din 10 decembrie 2007 a Tribunalului Bihor şi cel referitor la aplicarea greşită a legii în asumarea încadrării juridice, schimbată printr-o hotărâre anulată, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi puse în discuţie în prezenta cale de atac din actualul ciclu judiciar.
Cum lesne se observă, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, prin apelul împotriva sentinţei penale nr. 362/2007 a Tribunalului Bihor, nu a susţinut alte motive decât cele referitoare la greşita admitere în principiu a cererii de rejudecare după extrădare şi, respectiv, de individualizare a pedepsei.
Instanţa de apel, în considerarea efectului devolutiv al apelului şi al obligaţiilor ce-i revin potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., nu a constatat aspectele de nelegalitate sus-arătate, pronunţând Decizia penală nr. 84 din 23 septembrie 2008.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu recursul inculpatului, nu a fost investită şi cu motivele de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 171 C. proc. pen., pe care nu le putea lua în considerare din oficiu, în raport de limitările arătate de al. 3 al textului de lege susmenţionat.
Prin Decizia penală nr. 560 din 17 februarie 2009, Înalta Curte, admiţând recursul inculpatului, a investit Curtea de Apel Oradea cu rejudecarea apelului parchetului împotriva sentinţei penale nr. 362/2007 a Tribunalului Bihor numai pe motivul referitor la greşita individualizare a pedepsei.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că Decizia nr. 71 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în rejudecare după casare, nu poate fi atacată pentru alte motive de casare decât cele care ar privi soluţia dată obiectului de rejudecare, astfel cum a fost limitat prin Decizia instanţei de casare.
În aceeaşi ordine, urmează a se constata că încălcările dispoziţiilor legale susmenţionate nu sunt prevăzute prin prevederile art. 197 C. proc. pen. sub sancţiunea nulităţii.
Nici critica referitoare la greşita individualizare a pedepsei prin hotărârea pronunţată în soluţionarea cererii de rejudecare după extrădare formulată de inculpat, nu este întemeiată.
Nici o dispoziţie legală nu limitează examinarea împrejurărilor ce pot constitui circumstanţe atenuante doar la cele care ar fi existat până la un moment al procesului penal.
De altfel, în cauză instanţa a reţinut ca circumstanţe atenuante împrejurările de la art. 74 lit. a) C. pen., care privesc conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii şi aici sunt numite lipsa antecedentelor penale, prestarea unei activităţi utile, fiind încadrat în muncă la aceeaşi societate de peste 18 ani, existenţa unui copil în întreţinere şi afecţiunea gravă a sănătăţii concubinei inculpatului.
Instanţa de apel a completat motivarea reţinerii circumstanţelor atenuante cu împrejurarea apărută în faţa sa, constând în recunoaşterea faptei şi regretul săvârşirii acesteia, de către inculpat.
Înalta Curte constată, în concluzie, că circumstanţele atenuante au fost justificat reţinute iar pedeapsa corect individualizată, atât sub aspectul cuantumului cât şi a modalităţii de executare, astfel încât recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 71 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe condamnatul R.R.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2915/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3086/2010. Penal → |
|---|
