ICCJ. Decizia nr. 2681/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2681/2010
Dosar nr. 49533/3/2009
Şedinţa publică din 8 iulie 2010
Asupra cauzei penale de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 102 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, s-a dispus:
În baza art. 197 alin. (3) C. pen., a condamnat pe inculpat T.I. la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în regim de detenţie.
În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d), e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
A menţinut starea de arest a inculpatului.
A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a lit. b), d), e) C. pen.
A dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 25 octombrie 2009 la zi.
A luat act că partea vătămată B.V., prin reprezentant legal B.N., nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 17 alin. (3) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata către partea vătămată, prin reprezentant legal, a sumei de 25.000 RON reprezentând daune morale.
A obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat.
Prin Decizia penală nr. 83 din 07 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 49533/3/2009 (606/2010), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul T.I., împotriva sentinţei penale nr. 102/ F din 11 februarie 2010, pronunţată Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
A menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 25 octombrie2009 la zi.
În continuare s-a exercitat calea de atac a recursului de către aceiaşi apelanţi, şi cu aceleaşi motivări, respectiv procurorul consideră că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale şi netemeinice întrucât, instanţele nu au realizat o corectă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. şi pentru greşita încadrare juridică dată situaţiei de fapt în dispoziţiile art. 197 alin. (3) C. pen., în loc de art. 197 alin. (3) teza I C. pen.
Pe de altă parte inculpatul a reinvocat împrejurarea că fapta a fost săvârşită în stare de beţie, fără conştientizarea gravităţii ei, cu insistenţa reducerii pedepsei întrucât a recunoscut şi a regretat fapta.
I.C.C.J. retine următoarele:
În conformitate cu art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), aplicabil individualizării judiciare, „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală".
În operaţia de individualizare a pedepsei trebuie avute în vedere cumulativ toate aceste elemente, încât sancţiunea juridică stabilită de către instanţă să corespundă prevederilor art. 52 C. pen., constând în aceea ca pedeapsa să fie simultan mijloc de constrângere şi reeducare a condamnatului.
În cauză se apreciază de către instanţa de recurs că, în raport de gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, de împrejurările în care a fost comisă fapta, cât şi de cerinţele unei eficiente constrângeri juridice, pedeapsa aplicată inculpatului de 10 ani închisoare, prin cuantumul ei, nu reflectă o evaluare temeinică a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în contextul concret al cauzei. Instanţele de judecată, în mod greşit, au reţinut că atitudinea procesuală sinceră a inculpatului în sensul recunoaşterii şi regretului manifestat pentru fapta comisă, coroborată cu concluziile referatului de reevaluare, sunt argumente care justifică sancţionarea inculpatului la o pedeapsă orientată la limita minimului special prevăzut în textul de lege.
Faţă de aceste aspecte, atât instanţa de fond, cât şi cea de control judiciar, nu au realizat o corectă individualizare a sancţiunii inculpatului.
Şi pentru că tot au fost abordate aceste concluzii, considerăm că se impune o ancorare a lor în întregul cauzei, raportat la starea de fapt corect reţinută de instanţe, precum şi grava încadrare juridică incidenţă.
Astfel, în ziua de 25 octombrie 2009, inculpatul a luat-o pe minora B.V. în vârstă de 6 ani de la domiciliu, sub pretextul că vor merge pe câmp şi vor căuta ineluşe metalice. Conform declaraţiei bunicului minorei, numitul B.P., inculpatul este frate uterin cu tatăl acesteia, B.M. Astfel, inculpatul s-a deplasat cu minora până la un teren agricol situat în apropierea Bălţii M., unde a consumat băuturi alcoolice. La un moment dat, inculpatul s-a dezbrăcat şi, sub ameninţarea că-i va omorî părinţii, a dezbrăcat-o şi pe minoră, a început să o mângâie pe aceasta în zona organelor genitale şi a încercat să întreţină raport sexual normal. Întrucât minora a început să plângă, inculpatul a strâns-o de gât şi a ameninţat-o că dacă nu se potoleşte îi va lua mama.
Ulterior, inculpatul a întreţinut relaţii sexuale orale cu minora, însă nu a reuşit să ejaculeze, deoarece se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.
După ce inculpatul a adormit, minora s-a îmbrăcat şi a plecat de la locul faptei fiind găsită de martorii F.L.A. şi I.M., cărora le-a relatat cele petrecute.
Aceştia au sesizat organele de poliţie, care deplasându-se la locul faptei, l-au găsit pe inculpat întins în iarbă, în stare de ebrietate.
În urma violenţelor fizice aplicate asupra părţii vătămate, aceasta a prezentat leziuni traumatice - produse prin lovire sau comprimare cu un corp dur cât şi prin acţiunea tangenţială a unui corp dur cu muchie ascuţită, posibil unghie pentru care necesită circa două zile de îngrijiri medicale.
În sensul celor arătate, instanţele de judecată au făcut o interpretare greşită a gradului de pericol social concret al faptei comise de inculpat, deoarece nu s-a dat o interpretare justă împrejurării că partea vătămată este o persoană lipsită de discernământ şi de apărare, provenită dintr-o familie cu o pregătire socială şi mijloace de trai modeste, cu un grad înalt de vulnerabilitate, acesta profitând de inocenţa minorei.
În acelaşi timp, instanţa de fond şi de apel au minimalizat şi aspectele privind modul şi locul în care partea vătămată a fost ademenită în vederea realizării nestingherite a rezoluţiei infracţionale de către inculpat.
Totodată, instanţele nu au dat relevanţă corespunzătoare şi faptului că inculpatul are 44 de ani iar, prin fapta comisă, a dovedit pe lângă încălcarea unei norme penale şi o lipsă totală de ataşament faţă de valorile morale.
Din examinarea fişei de cazier judiciar, rezultă că acesta a mai fost anterior condamnat în cursul anilor 1991 - 1995, condamnări pentru care a intervenit reabilitarea. Astfel, prin sentinţa nr. 443 din 11 noiembrie 1991 a Judecătoriei Roşiori de Vede, definitivă prin nerecurare, inculpatul T.I. a fost condamnat la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 208 - 209 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1996. Prin sentinţa penală nr. 442 din 6 octombrie 1995 a Judecătoriei Roşiori de Vede, inculpatul a mai fost condamnat la 7 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 - 209 alin. (1) lit. e), g) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) Prin sentinţa penală nr. 478 din 20 octombrie 1995, definitivă prin Decizia penală nr. 163 din 8 martie 1996 a Tribunalului Teleorman, inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 192 C. pen., art. 208 alin. (1) - art. 209 lit. a), g) din acelaşi cod, art. 192 alin. (2) C. pen., art. 208 - 209 lit. e), g) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 208 - 209 lit. e) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Faţă de toate cele expuse, de către instanţa de recurs se apreciază că recursul procurorului trebuie admis pe netemeinicia hotărârilor pronunţate în latura sancţionatorie, cu casarea acestora sub aceste aspecte şi majorarea pedepsei închisorii aplicată inculpatului la cuantumul de 15 ani, menţinerea celorlalte dispoziţii.
Fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol în formă agravantă prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., textul legal fiind unul general şi perfect aplicabil în speţă. Aşa cum rezultă din cerinţele de agravare prevăzute în conţinutul textului de lege mai sus precizat, atunci când victima violului nu a împlinit 15 ani, fapta trebuie încadrată în acest mod. Completări pe această latură apar în contextul expunerii date ca fiind superflue, fără conotaţii juridice concrete aşa încât a critica hotărârile pe aceste considerente este o chestiune ce ţine de un formalism pur, neacceptat de către instanţa de casare.
Pentru motivele expuse, respectiv o corectă prezentare a situaţiei de fapt de către instanţe, precum şi reţinerea de vinovăţie din partea inculpatului, starea de beţie în care se afla acesta nefiind una acută şi nici nu poate fî luată, în cadrul derulării concrete desfăşurate, ca fiind o circumstanţă atenuantă, recursul acestuia este de respins ca nefondat. Nu mai aducem în discuţie cuantumul sancţiunii, care a fost în final majorat, în niciun caz nefiind vorba de vreo diminuare, cu deducerile de rigoare.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 83/ A din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpatul T.I.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 102 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai cu privire la individualizarea pedepsei.
Majorează pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (3) C. pen., de la 10 ani închisoare la 15 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale decizie şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 25 octombrie 2009 la 8 iulie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2536/2010. Penal - | ICCJ. Decizia nr. 269/2010. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
