ICCJ. Decizia nr. 3099/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr.3099/2010
Dosar nr. 7195/1/2010
Şedinţa publică din 9 septembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă de la 1 septembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6052/86/2009, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160 lit. b) alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor P.O., fiul lui N. şi A., şi L.L., fiul lui R. şi D.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel faţă de cererea de menţinere a măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii P.O. şi L.L. a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 41 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Suceava, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.O., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de mare risc şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat inculpatul P.O. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.
S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată reţinută în sarcina inculpatului L.L. şi prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de deţinere de droguri de mare risc.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul sub aspectul săvârşirii infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003.
În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 l-a condamnat pe inculpatul L.L., la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de mare risc şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat, la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor P.O. şi L.L.
Măsura arestării preventive a inculpaţilor a fost luată prin încheierea nr. 20/ A din 13 iunie 2009 şi, respectiv nr. 18/ A din 13 iunie 2009 pentru o perioadă de 29 zile, motivat de faptul că sunt date temeinice prevăzute de art. 143, art. 148 C. proc. pen., respectiv că sunt indicii temeinice de comitere a faptelor pentru care sunt cercetaţi, pedepsele prevăzute de lege sunt mai mari de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Ulterior, ea a fost menţinută pe toată durata soluţionării cauzei în primă instanţă.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 160 lit. b) alin. (3) teza I C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea acestei măsuri.
Analizând persistenţa temeiurilor avute în vedere la luarea şi ulterior menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, curtea de apel a constatat că acestea subzistă în cauză.
Din materialul probator efectuat până în prezent a reieşit că există dovezi din care a rezultat presupunerea de comitere, de către inculpaţi, a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată şi ulterior condamnaţi de către prima instanţă, subzistând, aşadar temeiul prevăzut de art. 143 C. proc. pen.
Relativ la temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) teza a ll-a C. proc. pen., instanţa a reţinut că, având în vedere caracterul extrem de grav al faptelor presupus săvârşite de inculpaţi şi, în special al infracţiunii e „introducere în ţară de droguri de mare risc" prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, precum şi aceea de „trafic de droguri de mare risc" prevăzută de art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, în mod mai mult decât evident aceste fapte au avut o rezonanţă în rândul opiniei publice, de natură a naşte temerea că împotriva unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient. Sentimentul de insecuritate din rândul colectivităţii poate proveni şi din împrejurarea că inculpaţii în cauză, care se presupune că au săvârşit nişte infracţiuni ieşite din comun sub aspectul gravităţii lor, ar fi cercetaţi în stare de libertate, circumstanţe ce ar putea încuraja şi alte persoane să comită infracţiuni, atât de grave care pun în pericol până la urmă sănătatea şi chiar viaţa consumatorilor de droguri de mare risc. De aceea, s-a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin administrarea unor anume dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapte, natura şi gravitatea acesteia, aşa cum s-a arătat mai sus, amploarea faptelor, consecinţele produse şi, nu în ultimul rând, persoana celor acuzaţi. în aceste condiţii, chiar şi în lipsa antecedentelor penale (cum este cazul doar a inculpatului L.L.), menţinerea măsurii arestării preventive a celor doi inculpaţi se justifică.
De aceea instanţa a apreciat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea, cererea acestora fiind respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă au declarat, în termenul legal recursuri inculpaţii L.L. şi P.O.
În dezvoltarea motivelor de recurs depuse de recurenţii inculpaţi, prin apărători aleşi, aflate la filele 3-10 şi respectiv 12-19 dosarul Înaltei Curţi s-a solicitat admiterea recursurilor, desfiinţarea încheierii de şedinţă recurate, respingerea cererii de menţinere a măsurii preventive şi înlocuirea acesteia cu măsura prevăzută de art. 136 lit. b) C. proc. pen. şi anume obligarea inculpaţilor recurenţi de a nu părăsi fiecare localitatea.
S-a arătat că inculpaţii au fost arestaţi, având în vedere temeiul prevăzut de art. 148 alin. lit. f) C. proc. pen. O condiţie impusă de lit. f) a art. 148 C. proc. pen. se referă la o stare de fapt, respectiv la faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Pericolul concret pentru ordinea publică reprezintă o stare de pericol determinată, care aduce atingere ordinii publice, respectiv ansamblului de relaţii sociale create între membrii unei comunităţi locale sau naţionale, cu privire la necesitatea respectării anumitor sau a tuturor regulilor sociale, care asigură, prin natura lor, o convieţuire într-o stare de normalitate şi siguranţă, care ar fi profund afectate, producând o răsturnare în concepţia acestora privind valorile acestor relaţii sociale, în cazul în care inculpatul s-ar afla în libertate, în mijlocul comunităţii locale sau naţionale.
Pericolul social al unei infracţiuni reprezintă o stare de pericol creată de o faptă antisocială, prin care se aduce atingere unei anumite categorii de relaţii sociale, a căror încălcare, societatea, prin reprezentanţii săi, a înţeles să o incrimineze drept infracţiune şi să o pedepsească, în funcţie de gravitatea ei, prin diferite pedepse şi în cuantumuri diferite.
S-a mai arătat că legiuitorul, la alegerea pedepsei principale pentru o infracţiune, cât şi a limitelor de pedeapsă, în cazul pedepsei închisorii şi a amenzii, a avut în vedere pericolul social abstract al respectivei fapte incriminate de legea penală, prin raportare directă la categoria de relaţii sociale vătămate, iar posibilitatea lăsată instanţei de alege între anumite limite de pedeapsă sau între două pedepse principale, în momentul aplicării unei pedepse pentru o infracţiune priveşte pericolul sociale concret al faptei prevăzute de legea penală, prin raportare directă la conţinutul faptei antisociale şi la atingerea adusă, în concret, relaţiilor sociale ocrotite de norma incriminatoare.
Apărătorii recurenţilor inculpaţi au evidenţiat faptul că din interpretarea acestor noţiuni rezultă că, pericolul concret pentru ordinea publică nu se identifică şi nici nu înglobează pericolul social concret al faptei prevăzute de legea penală săvârşite de către inculpat, tocmai datorită categoriei de relaţii sociale vătămate sau care sunt vizate a fi vătămate, care sunt cu totul diferite. O opinie contrară, indiferent de argumentele pe care s-ar sprijini, ar conduce la o situaţie inacceptabilă, respectiv a incidenţei dispoziţiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi a luării, în mod obligatoriu, a măsurii arestării preventive a inculpatului în orice situaţie în care inculpatul săvârşeşte o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau cu pedeapsa închisorii mai mare de 4ani, întrucât orice faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol social, cu excepţia cazului când sunt date prevederile art. 181 C. pen.
S-a citat Decizia pronunţată de Curtea Europeană în cauza Rokhlina vs. Federaţia Rusă, prin care s-a statuat că, indiferent de gravitatea pedepsei care ar pute fi aplicată pentru o faptă, orice sistem care impune obligativitatea arestării unei persoane este incompatibil cu prevederile art. 5 § 3 din C.E.D.O.
S-a menţionat că în dreptul nostru intern nu există o dispoziţie legală prin care să se instituie obligativitatea luării măsurii arestării preventive în cazul anumitor categorii de infracţiuni, însă, dacă se asimilează noţiunea de pericol social al faptei pentru care inculpatul este trimis în judecată cu noţiunea de pericol concret pentru ordine publică, ne-am afla în situaţia în care măsura arestării preventive este obligatorie nu datorită unor dispoziţii ale legiuitorului, ci ca urmare a interpretării noţiunii de pericol concret pentru ordinea publică, noţiune ce nu este definită de legiuitor.
S-a precizat că pericolul concret pentru ordinea publică trebuie individualizat, căci, în caz contrar, am avea de a face cu un pericol abstract pentru ordinea publică, fapt care nu satisface cerinţele legiuitorului.
S-a mai arătat că instanţele au identificat de-a lungul timpului drept pericol concret pentru ordinea publică rezonanţa faptei în colectivitate. S-a indicat cauza Lettelier vs. Franţa, în care Curtea a fost de acord că, datorită gravităţii şi reacţiei publicului la săvârşirea lor, unele infracţiuni pot da naştere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puţin pentru o anumită perioadă. Totuşi, acest motiv poate fi privit ca fiind întemeiat şi suficient doar dacă este fondat pe aspecte de fapt care dus la concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar tulbura cu adevărat ordinea publică. Arestarea poate fi legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, menţinerea sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei.
Recurenţii inculpaţi prin apărători consideră că în practica noastră judiciară internă, de cele mai multe ori, s-a preluat numai aspectul rezonanţei faptei în colectivitate, fără a se relua condiţia esenţială, ca respectiva rezonanţă să se bazeze pe elemente de fapt şi să producă anumite tulburări sociale, care să se răsfrângă în mod direct asupra ordinii publice, tulburând-o în mod real şi efectiv.
Mai mult de atât, se arată că în dreptul nostru intern se impune şi o condiţie suplimentară, respectiv cea prevăzută de art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen., respectiv ca prin luarea (prelungirea, menţinerea) măsurii arestării preventive să se asigure buna desfăşurare a procesului penal.
În acest context este evident că rezonanţa socială negativă trebuie să rezulte din elemente de fapt (respectiv din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei), să producă anumite tulburări de natură socială, care să perturbe în mod efectiv ordinea publică, iar datorită acestor tulburări să fie afectată buna desfăşurare a procesului penal (a urmăririi penale sau a judecăţii cauzei, în oricare din stadiile procesuale în care s-ar afla), întrucât, în caz contrar, nu ar fi o „legătură de cauzalitate" între măsura preventivă şi procesul penal, acesta devenind, în mod vădit nejustificată.
Raportat la faptul că, de la luarea măsurii arestării preventive şi până în prezent, au trecut 15 luni de zile, recurenţii inculpaţi, prin apărători apreciază că această rezonanţă negativă a faptei în colectivitate, fie a dispărut, nemaiexistand din punctul de vedere al apărării niciun factor care să indice contrariul, fie s-a diminuat în mod considerabil, fapt ce a impus înlocuirea măsurii cu o altă măsură preventivă, mai puţin coercitivă, măsură care, datorită obligaţiilor impuse este un adevărat control judiciar care prin natura sa garantează, atât prezenţa inculpatului la procesul penal, cât şi buna desfăşurare a acestuia, cu raportare directă la stadiul procesual în care se află.
Instanţele au mai identificat drept pericol concret pentru ordinea publică riscul că alte persoane să comită fapte asemănătoare, în cazul în care justiţia nu acţionează suficient de ferm.
Raportat la acest motiv s-a învederat instanţei că acesta constituie un pericol abstract pentru ordinea publică, iar nu unul concret, tocmai pentru că are caracter de probabilitate, posibilitate şi nu de certitudine, pe de-o parte, iar pe de altă parte, nu există niciun fel de probe în susţinerea acestei idei.
În sensul celor opinate s-a exprimat şi C.E.D.O., în cazul Chodecki vs. Polonia, unde s-a statuat că, riscul de comitere a unei alte infracţiuni nu poate fi foarte general fără să se facă referire la o faptă punctuală şi să se aducă dovezi în sprijinul ideii.
S-a mai arătat că pericolul concret pentru ordinea publică (fără a-l identifica, prin urmare unul abstract) a rezultat din gravitatea faptei şi din modalitatea comiterii ei, prevăzute de legea penală, dar aceste aspecte contravin practicii C.E.D.O. referitoare la un sistem care ar impune obligativitatea arestării, au legătură strict cu individualizarea pedepsei şi nu constituie în sine un pericol concret pentru ordinea publică, trebuind a fi făcută o diferenţă între legea penală şi legea procesual penală.
Pentru încălcarea legii penale se aplică o pedeapsă dintre cele prevăzute de codul penal, în timp ce pentru încălcarea ordinii publice de către o persoană care este acuzată că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se aplică, în funcţie de intensitatea stării de pericol, una dintre măsurile prevăzute de C. proc. pen.
În sensul celor expuse s-a exprimat şi C.E.D.O., care în cazul Selcuk vs. Turcia a statuat că severitatea pedepsei pentru infracţiunea ce face obiect al acuzaţiei penale nu poate justifica prin sine arestarea unei persoane, iar în cazul Dumont-Maliverg vs. Franţa, C.E.D.O. s-a pronunţat în sensul că existenţa unui pericol pentru ordinea publică, care să justifice menţinerea unei persoane în stare de arest, nu trebuie să se refere la o ordine publică abstractă.
Pe de altă parte, noţiunea de pericol concret pentru ordinea publică este o stare de fapt şi nu o stare de drept, care nu poate rezulta din limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru infracţiunea dedusă judecăţii, cu atât mai mult cu cât, legiuitorul face vorbire de existenţa de probe, probe care nu pot rezulta decât din mijloace de probă prevăzute de art. 64 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, atâta timp cât legiuitorul face vorbire de probe, este clar că prin probe nu se poate proba decât o stare de fapt.
În ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică se impune ca starea de pericol să afecteze în mod considerabil ordinea publică, nu orice stare de pericol pentru ordinea publică justifică luarea (prelungirea, menţinerea) celei mai coercitive măsuri preventive şi ulterior, prelungirea şi menţinerea acesteia. Acest raţionament izvorăşte din coroborarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu art. 1403 alin. (7) şi art. 159 alin. (10) C. proc. pen., care reglementează calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive în cursul urmăririi penale, respectiv împotriva încheierii de prelungire a măsurii arestării preventive, unde se arată că atunci „când apreciază că măsura preventivă este nelegală sau nu este justificată, instanţa de recurs o revocă". Atâta timp cât legiuitorul face vorbire de noţiunea de „justificată" este evident că nu pentru orice stare de pericol pentru ordinea publică se impune luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive, ci este necesar ca acesta să aibă o anumită intensitate, să afecteze în mod considerabil ordinea publică.
Este evident că, după trecerea unui interval de aproximativ 15 luni de zile de la arestarea inculpatului, pericolul concret pentru ordinea publică dacă nu a dispărut s-a diminuat considerabil în intensitate, practica judiciară internă cu raportare la rezonanţa socială a faptei fiind unanimă în sensul că acesta se diminuează odată cu trecerea timpului, aceeaşi teză fiind valabilă şi pentru riscul ca alte persoane să comită fapte asemănătoare, situaţie care impune aplicarea art. 139 alin. (1) C. proc. pen., unde legiuitorul statuează că atunci când temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă.
În contextul cauzei, recurenţii inculpaţi, prin apărători consideră că întrucât pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat considerabil în intensitate se impunea înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, măsură care este de natură să asigure scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen. (teza a II-a nefiind dată, întrucât ar fi avut de-a face cu un alt motiv de arestare sau ulterior, de prelungire sau menţinere), nu numai datorită restrângerii libertăţii de mişcare, ci în special datorită obligaţiilor suplimentare care se impun sau se pot impune de către instanţa de judecată, în baza art. 1451 alin. (2) coroborat cu art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen.
Recurenţii prin apărători au menţionat că în acest sens este şi practica C.E.D.O., care, în cauza Dologva vs. Federaţia Rusă s-a pronunţat că simplul fapt de a exista raţiunea de a crede că o persoană a comis o infracţiune nu poate fi utilizat pe termen nedefinit pentru a justifica menţinerea în stare de arest, iar în cauza Jaworki vs. Polonia a statuat că existenţa unei raţiuni solide de a crede că o persoană a comis o infracţiune gravă, poate fi, iniţial, suficientă pentru a justifica detenţia acesteia, însă acest motiv devine, inevitabil, din ce în ce mai puţin pertinent, odată cu trecerea timpului şi că atunci când sunt chemate să statueze cu privire la necesitatea prelungirii detenţiei preventive a unei persoane, instanţele naţionale au obligaţia să verifice dacă nu este posibil să recurgă la alte modalităţi, prin care să se asigure prezenţa inculpatului la proces, iar în lipsa unei argumentaţii cu privire la imposibilitatea recursului la alte măsuri preventive, precum eliberarea sau controlul judiciar sau pe cauţiune, de la un moment încolo detenţia preventivă a unei persoane nu mai este justificată.
O altă condiţie se referă la existenţa de probe care să ateste că, lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, nefiind suficientă existenţa unor date sau indicii care să conducă înspre această idee. întrucât aşa cum au susţinut, pericolul concret pentru ordinea publică nu se identifică şi nu înglobează pericolul concret al faptei prevăzute de legea penală, nu poate avea calitatea de probe care să dovedească că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, acele mijloace de probă din care rezultă exclusiv: existenţa infracţiunii, prin care se identifică persoanele care au săvârşit infracţiunea şi prin care se dovedeşte că acestea au săvârşit fapta cu vinovăţie.
Probatoriul trebuie completat cu mijloace de probă care să conducă indubitabil la ideea că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Dacă s-a adopta o opinie contrară s-ar ajunge nu numai la nerespectarea normei procedurale, dar şi la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului doar în baza unor prezumţii judiciare a existenţei pericolului concret pentru ordinea publică, izvorâtă din probele sau indiciile temeinice care atestă că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, fapt care contravine în mod grav prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază cel acuzat de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, întrucât instanţa de judecată în acest moment procesual se pronunţă doar în privinţa măsurii preventive, nu şi în privinţa vinovăţiei persoanei în cauză.
Prin Decizia nr. 1142 din 21 februarie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu referire la două dintre motivele invocate pentru menţinerea măsurii arestării preventive, incidente şi în cazul de faţă, face următoarea distincţie: „a raţiona în sensul că punerea în primejdie a colectivităţii, prin lăsarea în libertate a inculpatului sau rezonanţa faptei în colectivitate, pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia sau elemente ţinând de profesia, funcţia avută anterior şi că, deci, pericolul concret pentru ordinea publică nu trebuie să rezulte neapărat din probe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanţa să se pronunţe cu neobservarea condiţiilor expres stabilite prin textul de lege, ceea ce este inadmisibil faţă de libertatea persoanei prezumată nevinovată."
Tot în aceeaşi decizie I.C.C.J. a reţinut că nici referirea la presupusa încurajare a altor persoane să comită fapte penale asemănătoare nu poate fi reţinută şi nu priveşte direct, cauzal, actul de justiţie care constă în stabilirea corectă a silogismului judiciar, fermitatea însemnând respectarea întocmai a regulilor de desfăşurare a procesului penal, în vederea pronunţării de soluţii corespunzătoare legii şi adevărului, prin ferirea imparţială a protecţiei judiciare.
În concluzie, recurenţii inculpaţi, prin apărători au solicitat admiterea recursurilor, desfiinţarea încheierii recurate, respingerea cererii de menţinere a măsurii preventive şi înlocuirea acesteia cu măsura prevăzută de art. 136 lit. b) C. proc. pen., respectiv obligarea inculpaţilor recurenţi L.L. şi P.O., de a nu părăsi localitatea.
La termenul de astăzi, în recurs, au lipsit, aflaţi în stare de arest, recurentul inculpat P.O., pentru apărarea acestuia fiind desemnat apărător din oficiu, avocat G.N. şi recurentul inculpat L.L., reprezentat de apărător ales, avocat C.G.
S-a referit că Penitenciarul Botoşani a comunicat prin fax că inculpaţii nu pot fi prezentaţi instanţei.
Înalta Curte a apreciat procedura de citare ca fiind legal îndeplinită, în raport cu obiectul recursurilor declarate de inculpaţi, care pot fi soluţionate şi fără prezenţa acestora.
Apărătorul recurentului inculpat L.L., având cuvântul asupra recursului, în dezbateri a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive. în susţinerea recursului a motivat că în faza de judecată a apelului au apărut elemente noi care au modificat pericolul concret al faptelor reţinute în sarcina inculpatului, că are vârsta de 21 de ani, nu este cunoscut cu antecedente penale şi a colaborat cu organele judiciare. De asemenea, a mai arătat că la nivelul Curţii de Apel Suceava toţi judecătorii s-au abţinut, cu excepţia unui magistrat, că în cauză sunt mai mulţi acuzaţi, unii fiind în stare de libertate şi că nu mai subzistă temeiurile avute iniţial în vedere la luarea măsurii preventive.
Apărătorul recurentului inculpat P.O., având cuvântul asupra recursului, în dezbateri a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursurilor declarate de inculpaţi au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursurile declarate de inculpaţii P.O. şi L.L. prin prisma dispoziţiilor art. 3856 cu referire la art. 141 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte constată recursurile declarate împotriva încheierii din 1 septembrie 2010, ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.
Prin sentinţa penală nr. 41 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Suceava, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 6052/86/2009 în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la arat. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.O., fiul lui N. şi A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a fost condamnat inculpatul P.O. la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de mare risc şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 13 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta sentinţă şi aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.
A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată reţinută în sarcina inculpatului L.L. şi prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de deţinere de droguri de mare risc.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul L.L., zis L., fiul lui T. şi D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 323 C. pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003.
În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat inculpatul L.L. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de mare risc şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat inculpatul L.L. la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate pin prezenta sentinţă şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive de la data de 13 iunie 2009 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor P.O. şi L.L.
Prin aceeaşi sentinţă au mai fost pronunţate soluţii şi faţă de alţi inculpaţi.
În considerentele sentinţei mai sus menţionate, prima instanţă a expus ample argumente cu privire la infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, în esenţă, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii P.O. şi L.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de introducere în ţară de droguri de mare risc a constatat că din probatoriul administrat aceştia sunt cei care au condus şi conceput activitatea infracţională ce a avut ca scop introducerea în ţară a drogurilor de mare risc. Inculpatul L. este cel care a contribuit la racolarea inculpatului C. şi i-a propus acestuia din urmă deturnarea transportului, iar inculpatul P. s-a deplasat cu autocarul pentru a se asigura că transportul nu va fi depistat. Mai mult, aceşti doi inculpaţi au negociat înstrăinarea cantităţii de heroină cu investigatorii sub acoperire şi tot ei sunt cei care au fost depistaţi cu ocazia flagrantului. în consecinţă, având în vedere că din declaraţiile celor audiaţi nu a rezultat în mod neechivoc modalitatea concretă şi persoana ce a depus bagajul la firma de transport din Grecia, precum şi contribuţia celor doi inculpaţi în conceperea şi executarea activităţii infracţionale în ansamblu. Tribunalul a reţinut că aceştia au săvârşit infracţiunea de introducere în ţară de droguri de mare risc ca autori, astfel cum s-a reţinut şi în actul de sesizare.
Sub aspectul infracţiunii de trafic de droguri, tribunalul a examinat în primul rând actul material din data de 12 iunie 2009 şi care a fost finalizat prin flagrantul întocmit de către organele de urmărire penală.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt referitoare la inculpaţii L. şi P., tribunalul a constatat că probatoriul administrat este neechivoc în ceea ce priveşte împrejurarea că aceştia au oferit spre vânzare cantitatea de 5 kg heroină şi au vândut efectiv cantitatea de 2 kg. Apărările inculpaţilor s-au referit la necunoaşterea împrejurării că „marfa" oferită spre vânzare şi ulterior vândută ar fi fost heroină, precum şi la aceea că ar fi fost provocaţi de către agenţii sub acoperire, fiind expuse în detaliu considerentele primei instanţe asupra acestora.
Sub aspectul săvârşirii infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, tribunalul a reţinut că de esenţa acesteia şi ca deosebire de participaţie penală este necesitatea existenţei unei anumite organizări a grupului, reguli de acţionare, o anumită ierarhie şi o repartizare a rolului între membrii grupului; diferenţa faţă de grupul infracţional organizat este dată în esenţă de durata în timp a celor două asocieri. în speţă, probatoriul administrat a relevat că inculpaţii au acţionat împreună în vederea săvârşirii unor infracţiuni grave şi chiar dacă activitatea infracţională a fost concepută şi executată unitar, modalitatea în care inculpaţii şi nici o repartizare a rolurilor; participarea inculpaţilor A.A., C. şi F. fiind în esenţă ocazională şi ca urmare a unor solicitări din partea celorlalţi doi inculpaţi.
În consecinţă, elementele constitutive ale acestei infracţiuni nu sunt întrunite în speţă, iar activitatea inculpaţilor se circumscrie participaţiei penale în forma autoratului şi complicităţii - aşa cum s-a reţinut pentru fiecare dintre ei prin rechizitoriu.
Sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de către inculpaţii L. şi P. în formă continuată, tribunalul a reţinut că cei doi inculpaţi au încercat în mod repetat şi faţă de mai multe persoane să vândă drogurile de mare risc, aşa cum a rezultat din declaraţia inculpatului C., coroborată cu conţinutul discuţiilor dintre inculpaţii L. şi P. cu investigatorii sub acoperire şi chiar cu conţinutul interceptărilor telefonice şi ale sms-urilor consemnate la dosar (f. 426 Dosar u.p. 52D/P/2008).
În ceea ce priveşte cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de către inculpaţi, tribunalul a constatat că acestea sunt nefondate. Astfel, activitatea inculpatului L. nu a fost una de deţinere a drogurilor de mare risc, ci acesta a negociat cu investigatorii condiţiile de vânzare, iar cu ocazia flagrantului a încasat suma de bani negociată. Intenţia sa a fost în mod constant aceea de a obţine o sumă de bani consistentă pentru cantitatea de drog aflată în posesia sa şi nu a constituit o activitate de deţinere a drogurilor în vederea realizării unei alte operaţiuni de către o altă persoană.
În consecinţă, s-a dispus achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nu sunt întrunitele elementele constitutive ale acesteia, dispunându-se însă condamnarea inculpaţilor pentru celelalte infracţiuni reţinute în sarcina lor prin actele de sesizare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri D.I.I.C.O.T. - serviciul teritorial Suceava şi inculpaţii P.O., L.L., A.A., C.Ş., A.O.P. şi F.C.G., ce au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori sub nr. 6052/86/2009, cauză în care în care instanţa de apel a menţinut, în apel, măsura arestării preventive a inculpaţilor P.O. şi L.L.
În conformitate cu art. 3002 C. proc. pen. aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b
Totodată în conţinutul art. 160b alin. (1)-(3) C. proc. pen. modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006 se stipulează că în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Înalta Curte consideră că în mod corect instanţa de apel a apreciat că în cauză subzistă temeiurile arestării preventive luată faţă de inculpaţi.
Astfel, din analiza cauzei a rezultat că măsura arestării preventive a inculpaţilor a fost luată prin încheierea nr. 20/ A din 13 iunie 2009 şi, respectiv nr. 18/ A din 13 iunie 2009 pentru o perioadă de 29 zile, motivat de faptul că sunt date temeiurile prevăzute de art. 143, 148 C. proc. pen., respectiv că sunt indicii temeinice de comitere a faptelor pentru care sunt cercetaţi, pedepsele prevăzute de lege sunt mai mari de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte apreciază că în contextul cauzei în mod just s-a constatat, de către instanţa de apel, că sunt îndeplinite în continuare cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv cuantumul pedepsei cu închisoare pentru infracţiunile de introducere în ţară de droguri de mare risc prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, precum şi aceea de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, fiind mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, întrucât aceste fapte au avut o rezonanţă în rândul opiniei publice, de natură a naşte temerea că împotriva unor asemenea persoane periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient, iar sentimentul de insecuritate din rândul colectivităţii poate proveni şi din împrejurarea că inculpaţii în cauză care se presupune că au săvârşit nişte infracţiuni ieşite din comun sub aspectul gravităţii lor, dacă ar fi cercetaţi în stare de liberate, ar constitui circumstanţe ce ar putea încuraja şi alte persoane să comită infracţiuni atât de grave care pun în pericol până la urmă sănătatea şi chiar viaţa consumatorilor de droguri de mare risc.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin administrarea unor anume dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia, în concret amploarea faptelor, consecinţele produse şi, nu în ultimul rând, persoana celor acuzaţi, chiar şi în lipsa antecedentele penale cum este cazul doar a inculpatului L.L.
Mai mult, în cauză a fost pronunţată în primă instanţă o hotărâre de condamnare a inculpatului P.O. la o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare şi respectiv condamnare a inculpatului L.L. la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare pentru fapte de o gravitate ridicată şi chiar dacă această sentinţă nu este definitivă, se impune în continuare menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor.
De asemenea, verificarea menţinerii măsurii arestării preventive a inculpaţilor P.O. şi L.L. a fost făcută în concordanţă şi cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) şi c) ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, respectiv arestarea a fost menţinută pe baza condamnării pronunţată de un tribunal competent şi în cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul fiind arestat în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.
Totodată, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea, cererea acestora fiind respinsă, ca neîntemeiată.
Totodată, Înalta Curte nu poate reţine nici apărările formulate de către recurenţii inculpaţi cu privire la nejustificarea concretă a menţinerii măsurii arestării preventive, a pericolului pentru ordinea publică, a duratei rezonabile a măsurii, în raport cu jurisprudenţa invocată, întrucât instanţa de apel a făcut un examen complet de legalitate şi temeinicie asupra subzistentei temeiurilor care au fost avute în vederea la luarea măsurii arestării preventive, atât prin prisma prevederilor C. proc. pen., cât şi a criteriilor stabilite de instanţa de contencios european, cu privire la rezonanţa faptelor pretins a fi comise de inculpaţi în comunitate, evidenţiind şi împrejurările faptice, natura şi gravitatea faptelor, circumstanţele personale ale inculpaţilor, motivând astfel şi imposibilitatea aplicării unei măsuri alternative, aceea a înlocuirii măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Astfel, Înalta Curte consideră că încheierea din 1 septembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor P.O. şi L.L., este legală şi temeinică, aşa încât criticile formulate de apărătorii recurenţilor sunt nefondate.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi P.O. şi L.L. împotriva încheierii din 1 septembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosar nr. 6052/86/2009.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat P.O. la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
De asemenea, în baza aceloraşi dispoziţii legale mai sus menţionate, se va obliga recurentul inculpat L.L. la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi P.O. şi L.L. împotriva încheierii din 1 septembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosar nr. 6052/86/2009.
Obligă recurentul inculpat P.O. la plata sumei de câte 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Obligă recurentul inculpat L.L. la plata sumei de 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 9 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3007/2010. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3894/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
