ICCJ. Decizia nr. 3332/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3332/2010
Dosar nr. 399/42/2010
Şedinţa publică din 24 septembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă:
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 71 din 4 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti s-a respins ca tardivă plângerea formulată de petentul M.I., împotriva Rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 862/P/2009 din data de 18 februarie 2010 şi a Rezoluţiei nr. 247/II/2/2010 din data de 31 martie 2010 ambele ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Menţine soluţia dispusă prin rezoluţiile atacate.
Obligă petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a consemnat că, prin rezoluţia nr. 862/P/2009 din 18 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii N.L. - avocat, M.L., B.A.V., B.V. şi L.C., cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 206 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că faptei îi lipseşte unui din elementele constitutive ale infracţiunii (latura obiectivă) astfel că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare.
În cuprinsul acestei rezoluţii se reţine că persoana vătămată M.I. a solicitat tragerea la răspundere penală a făptuitorilor pentru săvârşirea infracţiunii de mai sus, faptă pretins comisă prin aceea că, în cuprinsul întâmpinării redactată de făptuitoarea N.L., în numele făptuitorilor şi depusă în dosarul civil nr. 350/331/2009, aflat pe rolul judecătoriei Vălenii de Munte, la termenul de judecată din data de 18 martie 2009, a făcut afirmaţii calomnioase, în sensul că „deţine act de moştenire fals".
Din actele premergătoare efectuate, a rezultat că persoana vătămată a chemat în judecată civilă făptuitorii, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună ieşirea din indiviziune de pe urma autorului comun, defunctul M.M. şi să constate masa bunurilor succesorale.
Făptuitorii M.L., B.V., B.A.V. au încheiat un contract de asistenţă juridică pentru asistare şi reprezentare în faţa instanţei cu făptuitoarea N.L. - avocat în cadrul Baroului Bucureşti.
În baza acestui contract, a fost depusă pentru termenul de judecată din 18 martie 2009 o întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care făptuitorii solicitau instanţei să constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului M.M., calitatea de succesori legali şi masa bunurilor de împărţit rămase de pe urma defunctului M.M., cotele ce li se cuvin şi lichidarea stării de indiviziune.
În cuprinsul acţiunii s-a consemnat că „în cauză nu există un certificat de moştenitor de pe urma lui M.M.".
Această din urmă afirmaţie a fost apreciată de persoana vătămată ca fiind calomnioasă şi a depus în dovedirea susţinerii certificatului de moştenitor nr. 64 din 20 februarie 1997, eliberat de Biroul notarului Public „M.O.", în dosarul nr. 72/1996 în care se certifica faptul că de pe urma defunctului M.M. au rămas bunuri şi moştenitori.
În cuprinsul rezoluţiei contestată se arată că infracţiunea reclamată, sub aspectul laturii obiective se realizează printr-o acţiune de afirmare sau impunere în public a unei fapte determinante privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă, disciplinară ori dispreţului public. Nu se cere ca fapta afirmată sau imputată să fi atras persoanei calomniate, în mod efectiv, o sancţiune penală, administrativă, disciplinară sau dispreţul public, ci este suficient ca, prin natura ei, fapta afirmată sau imputată să fi creat numai posibilitatea suportării de către cel calomniat a uneia dintre aceste consecinţe. Cu alte cuvinte, este suficient ca, prin natura ei, fapta afirmată sau imputată să constituie în sine o contravenţie, infracţiune, abatere disciplinară ori o faptă imorală.
S-a concluzionat de procuror, că raportat la speţă, susţinerea făptuitorilor, în sensul că nu ar exista un certificat de moştenitor, nu este de natură a atrage răspunderea penală contravenţională, disciplinară, administrativă sau dispreţul public în ce priveşte persoana vătămată şi că plângerea penală prealabilă a fost depusă cu depăşirea termenului de două luni prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. pen.. împotriva acestei rezoluţii petentul M.I. s-a adresat cu plângere potrivit şi disp. art. 278 C. proc. pen. procurorului ierarhic superior, iar prin rezoluţia nr. 247/II/2/2010 din 31 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, plângerea petentului a fost respinsă, cu motivarea că în cauză nu există un certificat de moştenitor de pe urma lui M.M.- acesta este practic aserţiunea din întâmpinarea-cerere reconvenţională depusă de făptuitor în dosarul civil despre care persoana vătămată pretinde că reprezintă calomnie, iar simpla afirmaţie, indiferent dacă este sau nu făcută cu bună credinţă, nu este de natură să aducă atingere reputaţiei şi onorarei unei persoane chiar dacă aceasta ar fi titulara unor drepturi succesorale recunoscute printr-un certificat de moştenitor valabil în legătură cu moştenirea aceluiaşi defunct. Mai mult, s-a reţinut că în ceea ce o priveşte pe avocat N.L., sunt incidente dispoziţiile art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (5), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului, iar în prezenta cauză nu există nici un indiciu că avocatul în discuţie nu ar fi respectat aceste exigenţe legale.
Examinând plângerea formulată, în raport de dispoziţiile legale incidente, Curtea de Apel a constatat însă că plângerea este tardivă.
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale, respectiv Rezoluţia nr. 862/P/2009 a fost dispusă la 18 februarie 2010 ( fila 21 dosar urmărire penală ) şi comunicată petentului la 25 februarie 2010, aşa cum reiese din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 28 verso, dosar urmărire penală.
Împotriva acestei rezoluţii petentul a uzat de calea prevăzută de art. 278 C. proc. pen., formulând în termenul de 20 de zile plângere la procurorul ierarhic superior, plângerea fiind înregistrată la data de la 1 martie 2010, aşa cum reiese din viza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (fila 24 dosar urmărire penală), iar prin Rezoluţia nr. 247/II/2/2010 a procurorului general din data de 31 martie 2010 s-a respins ca neîntemeiată plângerea petentului formulată împotriva rezoluţiei prin care procurorul a soluţionat pe fond, în data de 18 februarie 2010, dosarul nr. 862/P/2009.
Soluţia dispusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti i-a fost comunicată petentului la data de 06 aprilie 2010 aşa cum reiese din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 29, dosar urmărire penală.
Curtea a constatat că în cauză rezoluţia procurorului general s-a dat după expirarea termenului de 20 de zile reglementat de lege, aşa încât ne aflăm în câmpul de aplicare al de art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit acestui text de lege, în cazul în care prim procurorul parchetului sau după caz procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut de art. 277 C. proc. pen., termenul prevăzut în alin. (1) (deci cel de formulare a plângerii la instanţa de judecată în termen de 20 de zile), curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile.
În această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat pe calea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 15/06 aprilie 2009, publicată în M.Of. nr. 735 din 29 octombrie 2009, publicarea având loc anterior dispunerii soluţiei de neurmărire penală de către procuror, în prezenta cauză. Această decizie a statuat că termenele prevăzute de art. 278 alin. (3) şi art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen., sunt termene de decădere, sub aspectul naturii juridice, ceea ce, potrivit argumentelor expuse în motivarea acestei decizii, atrage respingerea plângerii ca tardivă în situaţia în care nu au fost respectate aceste termene.
Făcând aplicarea acestei decizii în speţa dedusă soluţionării, Curtea a constatat că aflându-ne în sfera de aplicare a art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen., petentul ar fi putut să atace cu plângere la instanţa de judecată soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale în termen de 40 de zile de la data la care aceasta i-a fost comunicată, termen care este rezultatul adiţionării celor două termene la care face vorbire acest text de lege şi care în concret, în cazul petentului, începe să curgă de la data comunicării primei soluţii de neurmărire penală atacate - deci de la data de 25 februarie 2010 - şi expiră la data de 07 aprilie 2010, conform art. 186 C. proc. pen. Or, petentul a formulat plângere la instanţa de judecată la data de 21 aprilie 2010, aşa cum reiese din viza de înregistrare aplicată pe plângere - fila 3 dosar fond.
Ca atare, plângerea adresată instanţei a fost depusă după expirarea termenului de decădere de 40 de zile, ceea ce atrage consecinţa respingerii acesteia, ca tardivă, conform art. 287/1 alin. (8) lit. a) teza 1 C. proc. pen.
Împotriva sentinţei pronunţate, implicit împotriva rezoluţiei procurorului cât şi a rezoluţiei procurorului general, petentul M.I. s-a adresat cu recurs instanţei ierarhic superioare de judecată, respectiv I.C.C.J.
În recursul scris formulat, şi cu ocazia susţinerii orale a acestuia, recurentul a arătat, în esenţă, că rezoluţiile atacate sunt greşite, deoarece sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reclamate şi există material probator suficient, impunându-se admiterea căii de atac, casarea hotărârii ca netemeinică şi nelegală, a solicitat rejudecarea, admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi pe fond să se dispună continuarea cercetărilor şi trimiterea în judecată a învinuiţilor pentru faptele reclamate.
Trecând peste aspectul că o abordare pe substanţa reclamaţiei ar fi condus la constatarea netemeiniciei ei - raportat la speţă, susţinerea făptuitorilor, în sensul că nu ar exista un certificat de moştenitor, nu este de natură a atrage răspunderea penală contravenţională, disciplinară, administrativă sau dispreţul public în ce priveşte persoana vătămată, simpla afirmaţie, indiferent dacă este sau nu făcută cu bună credinţă, nu este de natură să aducă atingere reputaţiei şi onorarei unei persoane chiar dacă aceasta ar fi titulara unor drepturi succesorale recunoscute printr-un certificat de moştenitor valabil în legătură cu moştenirea aceluiaşi defunct, iar în ceea ce o priveşte pe avocat N.L. , sunt incidente dispoziţiile art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (5), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului, iar în prezenta cauză nu există nici un indiciu că avocatul în discuţie nu ar fi respectat aceste exigenţe legale - examinând recursul formulat, în raport de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curtea constată că plângerea a fost considerată în mod corect că este tardivă, după cum se va arăta în continuare:
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale, respectiv Rezoluţia nr. 862/P/2009 a fost dispusă la 18 februarie 2010 (fila 21 dosar urmărire penală) şi comunicată petentului la 25 februarie 2010, aşa cum reiese din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 28 verso, dosar urmărire penală. împotriva acestei rezoluţii petentul a uzat de calea prevăzută de art. 278 C. proc. pen., formulând în termenul de 20 de zile plângere la procurorul ierarhic superior, plângerea fiind înregistrată la data de la 1 martie 2010, aşa cum reiese din viza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti (fila 24 dosar urmărire penală), iar prin Rezoluţia nr. 247/II/2/2010 a procurorului general din data de 31 martie 2010 s-a respins ca neîntemeiată plângerea petentului formulată împotriva rezoluţiei prin care procurorul a soluţionat pe fond, în data de 18 februarie 2010, dosarul nr. 862/P/2009.
Soluţia dispusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti i-a fost comunicată petentului la data de 06 aprilie 2010 aşa cum reiese din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 29, dosar urmărire penală.
în cauză rezoluţia procurorului general s-a dat după expirarea termenului de 20 de zile reglementat de lege, aşa încât ne aflăm, cu siguranţă, în câmpul de aplicare al de art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit acestui text de lege, în cazul în care prim procurorul parchetului sau după caz procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut de art. 277 C. proc. pen., termenul prevăzut în alin. (1) deci cel de formulare a plângerii la instanţa de judecată în termen de 20 de zile, curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile. În această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat pe calea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 15/06 aprilie 2009, publicată în M.Of. nr. 735 din 29 octombrie 2009. Această decizie a statuat că termenele prevăzute de art. 278 alin. (3) şi art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen., sunt termene de decădere, sub aspectul naturii juridice, ceea ce, potrivit argumentelor expuse în motivarea acestei decizii, atrage respingerea plângerii ca tardivă în situaţia în care nu au fost respectate aceste termene.
Făcând aplicarea acestei decizii în speţa dedusă soluţionării, Curtea a constatat cu deplin drept că aflându-ne în sfera de aplicare a art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen., petentul ar fi putut să atace cu plângere la instanţa de judecată soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale în termen de 40 de zile de la data la care aceasta i-a fost comunicată, termen care este rezultatul adiţionării celor două termene la care face vorbire acest text de lege şi care în concret, în cazul petentului, începe să curgă de la data comunicării primei soluţii de neurmărire penală atacate - deci de la data de 25 februarie 2010 - şi expiră la data de 07 aprilie 2010, conform art. 186 C. proc. pen. Or, petentul a formulat plângere la instanţa de judecată la data de 21 aprilie 2010, aşa cum reiese din viza de înregistrare aplicată pe plângere - fila 3 dosar fond.
Ca atare, plângerea adresată instanţei a fost depusă după expirarea termenului de decădere de 40 de zile, ceea ce a atras consecinţa respingerii acesteia, ca tardivă, conform art. 278/1 alin. (8) lit. a) teza 1 C. proc. pen.
Până la urmă, este dreptul reclamanţilor de a ajunge cu doleanţele lor în faţa instanţelor de judecată dar nimic nu opreşte ca legiuitorul să poată impune unele rigori, unele întinderi mărginite în posibilitatea de promovare a acestora. Sarcina reclamanţilor este doar aceea de a se circumscrie acestor termene.
Ori petentul de faţă nu s-a conformat acestor rigori legislative şi astfel plângerea acestuia a fost constatată ca fiind tardiv introdusă, pentru argumentele arătate recursul fiind de respins, ca nefondat, pe considerentele art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.I. împotriva sentinţei penale nr. 71 din 4 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3321/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 116/2010. Penal. Dare de mită (art. 255... → |
|---|
