ICCJ. Decizia nr. 3553/2010. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3553/2010
Dosar nr. 8153/1/2010
Şedinţa publică din 11 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea din data de 6 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 5542/3/2009 (839/2010) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului Z.S. (arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 181/U.P din 01 octombrie 2008, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 36548/3/2008), cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 145 alin. (1)1 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatului i-au fost impuse următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţele de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliţie din raza de domiciliu, desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 145 alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpatului i s-a impus şi obligaţia de a nu se apropia şi a nu lua legătura cu părţile vătămate şi cu martorii care vor fi audiaţi în cauză, urmând ca inculpatul Z.S. să nu comunice cu nici unul dintre aceştia direct sau indirect.
I s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive în situaţia în care nu va respecta cu rea-credinţă măsura aplicată sau obligaţiile impuse de instanţă.
Totodată, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului Z.S., dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că ne aflăm în prezenţa unei cauze complexe, care presupune un anumit termen de soluţionare, astfel încât menţinerea în continuare a măsurii arestării preventive a inculpatului ar conduce la transformarea ei într-o veritabilă stare de detenţie, cu atingere chiar asupra prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură inculpatul.
S-a reţinut, totodată, că în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publică avut în vedere de legiuitor, acesta nu poate fi dedus din gravitatea faptelor săvârşite şi din urmările sale, deoarece această gravitate are drept consecinţă îndeplinirea primei condiţii prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi anume prevederea unei pedepse mai mari de 4 ani, neputând fi dedusă nici din modalitatea de individualizare a pedepselor permise de legiuitor pentru infracţiunile respective, deoarece nu se poate anticipa o asemenea condamnare, dată fiind prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul.
S-a apreciat, astfel, că lăsarea inculpatului în libertate nu ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, ţinându-se seama şi de faptul că probele au fost administrate nemijlocit de instanţă, iar inculpatul este arestat de peste 2 ani de zile.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând casarea încheierii atacate şi menţinerea stării de arest a inculpatului.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul intimatului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin raportare la criticile formulate de către parchet, dar şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ind. 6 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este întemeiat pentru considerentele care urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În speţă, însă, Curtea de Apel Bucureşti, în raport cu dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., referitoare la scopul şi categoriile măsurilor preventive, precum şi cu cele ale art. 1451 din acelaşi cod, referitoare la măsura preventivă constând în obligarea de a nu părăsi ţara, a apreciat că această din urmă măsură este cea mai potrivită să fie luată în continuare faţă de inculpat, menţinerea stării de arest nemaifiind necesară.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază, însă, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, subzistând temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
Pe de altă parte, se constată că în cauză, prin sentinţa penală nr. 110/F din 12 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul disp. art. 20 rap.la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), b), c), art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului Z.S. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a şi b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de către inculpaţii Z.S. şi Z.Y. constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii. în plus, jurisprudenţa CEDO a statuat faptul că termenul rezonabil al arestării preventive se stabileşte în funcţie de cazul concret şi dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că în cauză sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen.
Astfel, probele administrate în cauză până în prezent nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care este trimis în judecată, ci dimpotrivă, au confirmat aceste acuzaţii, împotriva inculpatului fiind pronunţată o hotărâre de condamnare în primă instanţă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, nici starea precară de sănătate a inculpatului neconstituind un argument de natură să justifice o asemenea soluţie, având în vedere şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie care nu impun în sarcina autorităţilor naţionale obligaţia de a dispune punerea în libertate a unei persoane pe motive medicale.
Astfel fiind, apreciind că măsura arestării preventive a inculpatului este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi va casa în parte încheierea atacată, înlăturând dispoziţia privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, urmând ca în temeiul art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. să fie menţinută starea de arest a inculpatului Z.Y.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 5542/3/2009 (839/2010), privind pe inculpatul Z.S.
Casează, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând: înlătură dispoziţia privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi ţara.
În temeiul art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. menţine starea de arest a inculpatului Z.S.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3474/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1208/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
