ICCJ. Decizia nr. 360/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 360/2010
Dosar nr. 845/111/200.
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 126/P din 5 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a dispus respingerea cererii de revizuire formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Oradea - privind sentinţa penală nr. 1321/P/2006 pronunţată de Tribunalul Bihor, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2952/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 132/P/2006 a Tribunalului Bihor s-a dispus, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului V.R., din infracţiunea prevăzuta de art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea 678/2001 în infracţiunea prevăzuta de art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), iar în baza acestui text legal inculpatul a fost condamnat la o pedeapsa de 6 ani închisoare cu executare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata a 4 ani. De asemenea, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridica a infracţiunii de proxenetism din art. 329 alin. (1) şi (3) cu aplicarea art. 4 C. pen. în art. 329 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 4 C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), texte în baza cărora l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, urmare a sesizării organelor judiciare belgiene, operandu-se verificări cu privire la modalitatea de părăsire a teritoriului tarii noastre de către minora A.C., s-a stabilit ca în data de 3 aprilie 2002 minora a părăsit tara îmbarcata intr-un autoturism condus de către B.J. şi F.C.L., toată operaţiunea fiind efectuata la solicitarea inculpatului V.R., care a şi găzduit-o pe aceasta timp de o noapte, după care a vândut-o unui cetăţean sârb contra sumei de 1000 Euro.
Prin Decizia penala nr. 185/2006, Curtea de Apel Oradea a desfiinţat sentinţa apelata şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea celor doua infracţiuni reţinute în sarcina sa. Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut ca în speţa nu rezulta ca anterior deplasării în Belgia, inculpatul ar fi cunoscut-o pe partea vătămata sau ar fi avut relaţii de orice natura cu aceasta sau ca ar fi constrâns-o să se deplaseze în Belgia cu intenţia de a o exploata în vederea obţinerii vreunui profit. Totodată, instanţa a reţinut ca nu este realizat elementul material al infracţiunii de proxenetism neexistând nicio legătura intre prezenta minorei în locuinţa inculpatului şi practicarea de către aceasta a prostituţiei.
Instanţa de recurs, prin Decizia nr. 2952/2007 a respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea ca nefondat. În considerente s-a arătat ca din materialul probator administrat în cauza nu rezulta constrângerea la care ar fi fost supusa victima şi nici acţiunea de racolare. Astfel, din nicio proba administrata nu rezulta ca inculpatul ar fi recrutat-o pe partea vătămata şi ar fi adus-o în Belgia pentru a o vinde.
Reţine instanţa de fond că chiar dacă în cererea de revizuire se arată că declaraţiile părţii vătămate A.C., parvenite ulterior soluţionării cauzei de la organele judiciare belgiene, cuprind „unele relatări esenţiale pentru stabilirea împrejurărilor în care minora a fost găzduită în Anvers, Belgia şi transferată cetăţeanului sârb U.G., precum şi a împrejurărilor în care a fost exploatată sexual", aceste împrejurări nu sunt noi. Ele au fost avute în vedere în căile de atac ordinare, în considerentele hotărârilor pronunţate făcându-se referire directă la „probele administrate atât de autorităţile belgiene cât şi de organele de anchetă din România, coroborate cu cele administrate nemijlocit de către instanţă a rezultat în mod cert că minora A.M.C. a fost transferată din Oradea în Belgia la solicitarea inculpatului V.A.R. care a găzduit-o o noaptea şi ulterior a vândut-o unui proxenet sârb contra sumei de 1000 Euro". Numele acestuia este indicat în continuare – U.G. Faptul că instanţele de control judiciar, procedând la o nouă interpretare a probelor administrate, au reţinut o altă stare de fapt nu modifică cu nimic aspectul că aceste împrejurări au fost cunoscute. Din considerentele hotărârilor pronunţate în apel şi recurs rezultă că cele două instanţe de control judiciar au analizat atât hotărârea atacată cât şi starea de fapt reţinută, raportându-se la ansamblul probelor administrate.
Verificându-se declaraţiile victimei A.M.C., depuse în susţinerea cererii de revizuire, instanţa de fond a constatat că toate aspectele relatate care privesc starea de fapt reţinută în cauza a cărei revizuire se solicită, au fost avute în vedere cu prilejul deliberării de către instanţe, iar faptele şi împrejurările descrise nu au un caracter de noutate. Astfel, victima a relatat împrejurarea în care R. a dus-o, după circa 15 ore de la sosirea în Anvers, la barul Josef, unde a rămas cu G., modalitatea în care a fost determinată să se prostitueze, relaţia pe care a avut-o cu acest G., precum şi cu celelalte persoane apropiate acestuia. În aceste declaraţii, A.M.C. face referire şi la alte fapte şi împrejurări necunoscute dar privesc alte persoane printre care şi tatăl său. Cum aceste fapte nu au făcut obiectul judecăţii în dosarul penal a cărui revizuire se cere, ele nu pot dovedi netemeinicia hotărârii de achitare a inculpatului V.R., câtă vreme în sarcina acestuia s-a reţinut doar transferarea minorei A. din România în Anvers, găzduirea şi vinderea sa unui proxenet sârb pentru suma de 1000 Euro, faptele fiind circumscrise în dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea 678/2001, respectiv art. 329 alin. (1), (3) C. pen.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a declarat apel Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Oradea.
Prin Decizia penală nr. 77/A din 20 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 845/111/2009 s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de Parchet.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă că Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Oradea a promovat această cerere de revizuire în defavoarea inculpatului V.R. întemeindu-şi cererea pe cazul prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. care prevede că „revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei". Această dispoziţie se conjugă cu prevederile alin. (2) din acelaşi articol care completează ipoteza de mai sus, precizând că motivul constituie cauză de revizuire, dacă pe baza „faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare".
În ceea ce priveşte acest caz de revizuire este de precizat că noi trebuie să fie probele şi nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute. În acest sens, în mod constant practica judiciară s-a pronunţat în sensul că dacă revizuientul, în dovedirea susţinerilor, propune audierea unor martori noi sau a unor declaraţii noi date de părţile implicate în cauză nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., fiind inadmisibil ca pe calea revizuirii să se prelungească probaţiunea prin folosirea de noi mijloace de probă pentru fapte stabilite anterior. Dacă fapta este cunoscută de instanţă, nu poate fi admisă revizuirea când se tinde folosirea, cu privire la aceasta, a altor probatorii.
În speţă, în mod corect şi judicios, instanţa de fond a reţinut că, chiar în cererea de revizuire se arată că declaraţiile părţii vătămate A.C., parvenite ulterior soluţionării cauzei de la organele judiciare belgiene, cuprind „unele relatări esenţiale pentru stabilirea împrejurărilor în care minora a fost găzduita în Anvers – Belgia şi transferata cetăţeanului sârb U.G., precum şi a împrejurărilor în care a fost exploatata sexual". Or, aceste împrejurări nu sunt noi. Ele au fost avute în vedere şi la soluţionarea cauzei. Astfel, instanţa de fond, a reţinut în considerentele hotărârii ca „din probele administrate atât de autorităţile belgiene cât şi de organele de ancheta din România, coroborate cu cele administrate nemijlocit de către instanţa a rezultat în mod cert ca minora A.M.C. a fost transferata din Oradea în Belgia la solicitarea inculpatului V.R. care a găzduit-o o noapte şi ulterior a vândut-o unui proxenet sârb contra sumei de 1000 Euro". Numele acestuia este indicat în continuare – U.G.. Faptul ca instanţele de control judiciar, procedând la o noua interpretare a ansamblului probator administrat, au reţinut o alta stare de fapt, decât cea descrisă în actul de sesizare şi în hotărârea instanţei de fond nu modifica cu nimic aspectul ca aceste împrejurări au fost cunoscute. De altfel, din considerentele hotărârilor date în apel şi în recurs rezultă că cele doua instanţe de control judiciar au analizat atât hotărârea atacată, cât şi starea de fapt reţinută, raportându-se la ansamblul probator administrat în cauza.
Totodată, în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că din declaraţiile victimei A.M.C. depuse în susţinerea cererii de revizuire rezultă că toate aspectele relatate, bineînţeles, dintre cele ce privesc starea de fapt reţinuta în cauza a cărei revizuire se solicita, au fost avute în vedere cu prilejul deliberării de către instanţe, iar faptele şi împrejurările descrise nu au un caracter de noutate. Astfel, victima a relatat împrejurarea în care R. a dus-o, după circa 15 ore de la sosirea în Anvers, la barul Jozef, unde a rămas cu G., modalitatea în care a fost determinata sa se prostitueze, relaţia pe care a avut-o cu acest G., precum şi cu celelalte persoane apropiate acestuia. În aceste declaraţii, A.M.C. face referire, intr-adevăr, şi la alte fapte şi împrejurări necunoscute instanţei, dar care în mod judicios s-a apreciat de prima instanţă că nu întrunesc cea de a doua condiţie prevăzuta de alin. (2) al art. 394 C. proc. pen., respectiv nu pot dovedi netemeinicia hotărârii de achitare a inculpatului V.R., câtă vreme în sarcina sa s-a reţinut prin actul de inculpare doar transferarea minorei A. din Oradea în Anvers, găzduirea şi vinderea sa unui proxenet sârb pentru suma de 1000 Euro, iar din declaraţiile victimei reiese că noile aspecte se referă la faptul că aceasta ar fi fost obligată să se prostitueze şi în România de tatăl său şi de alte persoane şi că a fost transportată în Austria în acest scop, dar aceste împrejurări nu fac obiectul judecăţii acestui dosar. Mai mult, din declaraţiile cetăţeanului sârb cu U.G. nu rezultă nici o împrejurare nouă câtă vreme acesta a negat vreo implicare în cumpărarea şi exploatarea sexuală a victimei A.C.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Oradea solicitând casarea acestora şi în rejudecare admiterea în principiu a cererii de revizuire şi trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond a cererii de revizuire la Tribunalul Bihor.
În motivele scrise de recurs şi în susţinerea orală au fost invocate dispoziţiile art. 3851 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciindu-se că instanţele au comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite.
Se reţine că au fost invocate fapte şi împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanţă în căile ordinare de atac, astfel că se impune admiterea cererii de revizuire, fiind îndeplinite condiţiile legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursul prin prisma motivelor invocate dar şi din oficiu potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru a da activităţii de înfăptuire a justiţiei un caracter de stabilitate s-a statuat că hotărârile judecătoreşti definitive sunt executorii şi au autoritate de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat - non bis in idem - este considerat ca un principiu care nu mai permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care există o hotărâre definitivă.
În virtutea acestui principiu, hotărârea judecătorească este considerată ca o expresie a adevărului (res indicata pro veritate habetur).
Stabilitatea hotărârilor judecătoreşti este necesară şi obligatorie dar nu în detrimentul soluţionării juste şi legale a unei cauze penale. De aceea se impune a fi pus în discuţie raportul dintre principiul autorităţii lucrului judecat, pe de o parte, şi principiile legalităţii şi aflării adevărului, pe de altă parte, legiuitorul stabilind astfel că în împrejurări excepţionale, cauza soluţionată definitiv poate fi supusă reexaminării printr-o procedură cu caracter extraordinar.
Revizuirea, ca şi cale extraordinară de atac, este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, scopul acesteia fiind îndreptarea erorilor judiciare, aceasta neputându-se realiza decât prin anularea hotărârii care a consacrat eroarea judiciară şi înlocuirea ei cu o altă hotărâre care să reflecte adevărul.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen. - caz de revizuire invocat în speţa analizată - revizuirea poate fi cerută când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei".
Alineatul (2) al aceluiaşi articol stabileşte că acest caz constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi „netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare".
Din analiza celor două texte rezultă că acest caz de revizuire subzistă numai dacă sunt îndeplinite două condiţii şi anume:
a) sunt descoperite fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
b) faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
Cu privire la prima condiţie, legea face referire la următoarele sintagme „fapte sau împrejurări noi", „s-au descoperit", „nu au fost cunoscute de instanţă".
Prin expresia „fapte sau împrejurări noi" se înţelege acele elemente de fapt (probe) pe baza cărora să se poată stabili eroarea judiciară săvârşită cu ocazia primei judecăţi. În acelaşi timp, faptele sau împrejurările noi, să vizeze existenţa faptei şi vinovăţia făptuitorului sau existenţa unei cauze de încetare a procesului penal. Prin urmare, faptele sau împrejurările la care face referire art. 394 lit. a) C. proc. pen., trebuie să facă parte din categoria probelor principale.
A descoperi un anumit fapt sau o anumită împrejurare înseamnă ca acele fapte sau acea împrejurare să fie, la un moment dat, pentru prima dată cunoscute. Această nouă împrejurare înseamnă cunoaşterea ei pentru prima dată, după judecarea definitivă a cauzei iar, pe de altă parte, necunoaşterea împrejurării noi să privească instanţa şi nu părţile.
În fine, expresia „nu au fost cunoscute de instanţă" reprezintă esenţa condiţiei examinate în cauză şi constă în necunoaşterea de către instanţa care a soluţionat cauza, a unor împrejurări noi descoperite ulterior.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile expuse anterior şi din această perspectivă, cererea de revizuire formulată de Parchet în defavoarea inculpatului V.R. nu este neîntemeiată, fiind justificat respinsă de instanţa de fond şi confirmată în apel.
Rezultă, din conţinutul cererii de revizuire, că autorităţile judiciare belgiene au comunicat organelor de urmărire penală naţionale declaraţiile minorei A.C.M. care a fost preluată, după 15 ore, de la venirea în localitatea Anvers – Belgia, de către inculpatul V.R. fiind transportată la barul Iosef din Anvers, unde a fost transferată cetăţeanului sârb U.G.. Cu această ocazie, susţine procurorul, a fost predat şi paşaportul minorei care a fost ars de cetăţeanul sârb U.G.
Aceste împrejurări nu pot fi însă apreciate ca fiind noi, în sensul dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., de natură a înfrânge principiul autorităţii de lucru judecat.
Pentru cazul de revizuire, prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., ceea ce este determinant nu este împrejurarea ca faptul pretins nou să nu fi fost reţinut ca dovedit de către instanţe de fond (apel/recurs), ci ca acel fapt să nu fi fost cunoscut de către instanţă şi astfel aceasta să nu fi avut posibilitatea să verifice realitatea lui.
În speţă însă, rezultă că audierea părţii vătămate A.C. s-a realizat în faza de urmărire penală, prin comisie rogatorie la data de 5 februarie 2003 (f.62-66 dosar urmărire penală).
Aceste declaraţii au fost, prin urmare, evaluate de instanţele de judecată, în căile ordinare de atac în raport cu celelalte probe administrate, stabilindu-se că acestea nu pot fundamenta o hotărâre de condamnare, prezumţia de nevinovăţie nefiind înlăturată.
Pe de altă parte, se observă că declaraţiile victimei şi ale cetăţeanului sârb U.G., ataşate cererii de revizuire - din conţinutul declaraţiei cetăţeanului sârb reiese că nu o cunoştea pe minora A.C., nefiind astfel indicate împrejurări noi în raport de infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului V.R. - au fost date de către aceştia în perioada 12 aprilie 2002 - 2 mai 2002 (f.38-100 dosar nr. 462/2008 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) iar rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului a fost întocmit la data de 15 septembrie 2004.
În aceste condiţii, organul de urmărire penală avea obligaţia, ca anterior întocmirii actului de sesizare al instanţei, să se asigure că au fost administrate toate probele, nefiind permisă, în calea extraordinară de atac a revizuirii, prelungirea probatoriului.
În acelaşi sens, în condiţiile în care nu au putut fi invocate fapte sau împrejurări noi de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, nu se poate efectua o nouă analiză a probatoriului administrat în căile ordinare de atac.
Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Oradea împotriva deciziei penale nr. 77/A din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 189-192 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Oradea împotriva deciziei penale nr. 77/A din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul condamnat V.A.R.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales pentru intimatul condamnat, în sumă de 50 lei se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 02 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3590/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 123/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
