ICCJ. Decizia nr. 3695/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3695/2010
Dosar nr. 8349/1/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
A. Prin încheierea de şedinţă din 06 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 5339.13/30/2009, în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen. şi art. 160b C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului D.M.R., urmând ca temeinicia şi legalitatea acesteia să fie reverificată înainte de expirarea duratei legale de 60 zile.
Prima instanţă a reţinut că, în esenţă, pentru arestarea inculpatului, în afara condiţiilor de procedură, pe fond două sunt condiţiile avute în vedere de legiuitor: existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. proc. pen.) şi, respectiv, existenţa unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C. proc. pen.
Ambele condiţii examinate anterior, sunt regăsite şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (existenţa metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârşit o infracţiune şi, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admiţându-se că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., instanţa de apel a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului constatând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă şi în prezent, precum şi pericolul social concret pentru ordinea publică. în acest sens, s-a reţinut că pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru care există presupunerea rezonabilă că ar fi fost comisă de acesta este mai mare de 4 ani.
În ce priveşte menţinerea temeiurilor, s-a reţinut şi faptul că împotriva inculpatului prima instanţă a pronunţat o hotărâre de condamnare prin sentinţa penală nr. 357/PI din 09 august 2010, iar potrivit dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen., art. 139 şi art. 160b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existenţa presupunerii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate inculpatului. Totodată, s-au menţinut indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, circumstanţele reale reţinute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanţei, împrejurarea că fapta este una care atrage obligaţia statului de a lua măsurile pentru protecţia cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave.
În ceea ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpatului, în sensul că măsura arestării preventive are un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală, fiind de neadmis menţinerea stării de arest preventiv peste limite rezonabile, prin raportare la jurisprudenţa CEDO, instanţa a reţinut că aprecierea necesităţii luării şi menţinerii unei măsuri preventive trebuie să se facă luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, în sensul de a se urmări existenţa unui just echilibru între măsura arestării preventive, pe de o parte, şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire a faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului, pe de altă parte.
Prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi art. 5 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv şi prin prisma principiului conform căruia, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar şi prin prisma criteriilor cum ar fi: natura cauzei deduse judecăţii, complexitatea acesteia, numărul părţilor implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ş.a. Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate, pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acestora. în condiţiile speţei, s-a apreciat că la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.
Cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, susţinerile inculpatului au fost respinse. S-a reţinut că potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., „măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri".
Întrucât prevederile art. 3002 C. proc. pen., raportat la prevederile art. 160b C. proc. pen. obligă la verificarea aceloraşi temeiuri care au determinat luarea măsurii arestării preventive, nu se poate susţine că prima instanţă, în şedinţa de judecată din 16 decembrie 2009, înlocuind măsura arestării preventive nu s-a pronunţat şi cu privire la temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, deci inculpatul nu a fost privat de un grad de jurisdicţie prin aceea că instanţa de recurs, prin Decizia penală 1242/R din 18 decembrie 2009, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Este de reţinut că prin recursul declarat de către procuror atât împotriva încheierii penale din 16 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 5339/30/2009 - încheiere la care se referă apărarea, cât şi încheierea penală din 18 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 150/59/2009, s-a solicitat printre altele menţinerea arestării preventive, astfel că cele două instanţe de control judiciar au fost investite cu acest motiv de recurs.
În concluzie, întrucât temeiurile care au fost avute la luarea măsurii arestării preventive nu s-au modificat, aşa cum s-a arătat mai sus, în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen. raportat la prevederile art. 160b C. proc. pen., instanţa de apel a menţinut măsura arestării preventive faţă de inculpatul D.M.R., iar pentru aceleaşi motive a respins şi cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau tara.
B. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.M.R. solicitând, în esenţă, prin intermediul apărătorului ales, admiterea recursului, casarea încheierii şi cercetarea inculpatului în stare de libertate, întrucât nu există date că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, a fost achitat în primă instanţă pentru una dintre infracţiunile grave, prejudiciul este recuperat, iar coinculpaţii au fost de asemenea achitaţi în totalitate.
A mai solicitat să se constate că măsura arestării preventive a încetat de drept la data de 20 decembrie 2009, după ce instanţa de recurs a casat încheierea instanţei de fond care dispusese la 16 decembrie 2009 obligarea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, menţinând astfel măsura arestării preventive cu încălcarea unui grad de jurisdicţie şi fără a pune în discuţie verificarea legalităţii măsurii preventive, ci doar incidenţa dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen.
Sub un alt aspect a criticat încheierea recurată şi cu privire la participarea la şedinţa de judecată a unui procuror incompatibil, care avea un interes în cauză, completul de judecată nefiind legal constituit. A solicitat trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeaşi instanţă, dar într-un complet legal constituit.
Examinând încheierea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat.
1. Inculpatul a fost arestat preventiv la data de 24 iunie 2009 pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., art. 23 lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002 şi art. 8 din Legea nr. 39/2009 rap. la art. 323 C. pen., reţinându-se că faţă de gravitatea faptelor şi de împrejurările în care au fost comise, sunt probe certe, în înţelesul art. 148 lit. f) C. proc. pen., că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.
Prin sentinţa penală nr. 357/PI din 9 august 2010 a Tribunalului Timiş, secţia penală, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., fiind achitat pentru ultimele două infracţiuni.
Pe parcursul soluţionării fondului cauzei a formulat mai multe cereri de punere în libertate, care au primit rezolvări diferite de către instanţa de fond şi, respectiv, cea de recurs.
Solicitarea de a se constata încetată de drept măsura arestării preventive - întrucât, la data de 18 decembrie 2009, instanţa de recurs, casând încheierea instanţei de fond care dispusese la 16 decembrie 2009 obligarea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, a menţinut măsura arestării preventive cu încălcarea unui grad de jurisdicţie şi fără a pune în discuţie verificarea legalităţii măsurii preventive, ci doar incidenţa dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen., nu este întemeiată.
Pronunţarea asupra unei cereri de revocare/ înlocuire a măsurii arestării preventive presupune analizarea temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, respectiv dacă se menţin, s-au schimbat ori au încetat. Faptul că o instanţa a apreciat că aceste temeiuri s-au schimbat nu înseamnă că instanţa de control judiciar, constatând că în realitate temeiurile subzistă, nu poate revoca dispoziţia primei instanţe şi, implicit, să menţină măsura arestării preventive, ca şi consecinţă a existentei în continuare a temeiurilor iniţiale. în această ipoteză nu se poate vorbi de privarea inculpatului de un grad de jurisdicţie, întrucât ceea ce se analizează de fapt, în ambele grade de jurisdicţie, indiferent de natura cererii formulate de inculpat cu privire la starea de arest, este existenta sau inexistenta temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.
2. Nici celelalte critici de ordin procedural invocate de recurent nu sunt întemeiate.
Astfel, împrejurarea că procurorul de şedinţă este sau nu incompatibil, nu poate conduce la concluzia că este nelegală compunerea completului de judecată care a dispus încheierea recurată, întrucât procurorul de şedinţă nu face parte din completul de judecată. Pe de altă parte, analizarea legalităţii şi temeiniciei încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare a procurorul de şedinţă se poate face doar odată cu fondul apelului, neputând fi cercetată incidental, pe parcursul judecăţii apelului, cu ocazia recursului la încheierea de menţinere a stării de arest preventiv, cum este şi cazul de faţă.
Nici critica privind inexistenţa minutei încheierii recurate nu poate fi primită, acesta aflându-se ataşată la dosarul instanţei de apel - fila 6 - , iar susţinerea că ar fi fost întocmită ulterior nu poate fi verificată.
3. În ceea ce priveşte fondul recursului, astfel cum în mod just a reţinut şi instanţa de apel, ÎNALTA CURTE constată că temeiurile care au determinat luarea şi ulterior prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului nu au încetat să existe şi, mai mult, acesta a fost condamnat de instanţa de fond. Faţă de gravitatea faptei şi de împrejurările şi modalitatea în care a fost comisă, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că sunt probe certe, fiind întrunite condiţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică iar temeiurile care au determinat această măsură nu s-au modificat sau încetat; totodată, măsura preventivă se justifică în continuare deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile în sensul comiterii unei infracţiuni, confirmată de instanţa de fond şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei - durata nedepăşind la acest moment procesual 1 an şi 4 luni, timp în care au fost parcurse aproape două stadii procesuale.
Pe de altă parte, s-a apreciat în mod justificat că interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave - dedus din modul de săvârşire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acestora - prevalează la acest moment procesual în raport cu interesul inculpatului de a fi pus în stare de libertate.
Susţinerea inculpatului referitor la achitarea în fond a altor doi coinculpaţi acuzaţi pentru aceleaşi fapte, nu este de natură să atragă revocarea măsurii preventive dispusă faţă de inculpat, întrucât pe de o parte, soluţia nu este definitivă faţă de aceştia, iar pe de altă parte, oportunitatea măsurii preventive se apreciază în concret pentru fiecare inculpat, având în vedere în principal activitatea sa infracţională.
Ca atare, pentru toate aceste considerente, recursul declarat de inculpat împotriva încheierii pronunţate de Curtea de Apel Timişoara urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul - inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M.R. împotriva încheierii de şedinţă din 06 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 5339.13/30/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3686/2010. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 1253/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
