ICCJ. Decizia nr. 3685/2010. Penal. Neglijenţa în serviciu (art.249 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3685/2010

Dosar nr. 165/39/2009

Şedinţa publică din 20 octombrie 2010

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 52 din 04 iunie 2010 Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a hotărât următoarele:

În temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C.E., în contradictoriu cu inculpata A.C., fiica lui D. şi M., şi în consecinţă:

A obligat inculpata să plătească părţii civile suma de 25.000 lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloare cameră de cămin, cu oficiu.

A respins celelalte pretenţii civile, având ca obiect daune materiale, formulate de către partea civilă, ca nefondate.

A respins cererea formulată de partea civilă, de obligare a inculpatei la plata de daune morale, ca inadmisibilă.

A respins cererea formulată de partea civilă, de instituire sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatei, ca nefondată.

În temeiul art. 193 alin. (2) C. proc. pen., a admis în parte cererea părţii civile de obligare a inculpatei la plata cheltuielilor judiciare şi în consecinţă a obligat inculpata să plătească acesteia suma de 300 lei, cu acelaşi titlu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 36 din 23 noiembrie 2006, Curtea de Apel Suceava a hotărât condamnarea inculpatei A.C. la 5.000 lei amendă penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen.

Inculpata a fost obligată să plătească părţii civile C.E. suma de 20.000 lei daune morale, fiind respinse pretenţiile privind despăgubirile materiale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că inculpata a fost trimisă în judecată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, prin rechizitoriul nr. 114/P/2004 din 17 aprilie 2006, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, în calitate de notar public, contrar obligaţiilor ce-i reveneau potrivit legii, de a solicita actele doveditoare ale proprietăţii, a autentificat contractul de schimb prin care C.T., C.E. şi C.F.D. s-au obligat să pună la dispoziţia copermutantei C.E. o cotă indiviză dintr-o suprafaţă de teren şi să primească de la aceasta o garsonieră.

Ulterior, s-a dovedit că terenul ce a făcut obiectul contractului de schimb aparţinea statului, astfel că transferul proprietăţii în folosul lui C.E. nu s-a mai materializat, acesteia cauzându-i-se o vătămare importantă a intereselor.

Instanţa a reţinut în fapt că la data de 17 septembrie 1986, soţii C.T. şi C.E. au cumpărat de la vânzătorii M.A., V.O., F.D. şi F.M. o casă construită din paiantă cu anexe, situată în Botoşani, cu menţiunea că terenul aferent construcţiilor, în suprafaţă de 250 m.p. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974.

Imobilul a fost apoi vândut de C.T. şi C.E. copiilor lor, C.A. şi C.F.D., sub rezerva uzufructului viager, actul fiind redactat şi autentificat de către inculpată, cu încheierea nr. 2176 din 27 aprilie 2000. în cuprinsul contractului s-a consemnat că s-a vândut lui C.A. casa cu anexe şi cota indiviză de V* din suprafaţa de 912 m.p., iar lui C.F.D., cota indiviză de 14 din teren şi s-a specificat că locuinţa lui a fost dobândită de vânzători prin cumpărare cu contract, iar terenul a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991, „neavând acte de proprietate".

La data de 30 mai 2002 inculpata, la cererea părţilor, a redactat şi autentificat contractul de schimb (f. 93 u.p.) prin care soţii C.T. şi C.E. - uzufructari - şi C.F.D. nud proprietar al cotei indivize de V din suprafaţa de 500 m.p. situat în municipiul Botoşani, au dat terenul în schimb lui C.E. de la care au primit în deplină proprietate camera şi oficiu proprietatea acesteia situată în aceeaşi localitate, bis din clădirea căminului de nefamilişti al SC A. SA Botoşani.

Instanţa de fond a motivat că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, inculpata - notar public, avea obligaţia să ceară părţilor acte justificative pentru încheierea contractului prin care se viza transmisiunea reciprocă a dreptului de proprietate, aşa cum rezultă şi din art. 70 din Regulamentul de aplicare a legii şi să pretindă prezentarea titlurilor de proprietate sau a extrasului de carte funciară. Ori, inculpata a omis să se conformeze acestor reglementări, mulţumindu-se în ce priveşte terenul ce a făcut obiectul schimbului doar cu depunerea certificatului fiscal pe anul 2002, cu toate că actul respectiv nu este doveditor al proprietăţii şi cu depunerea contractului autentificat anterior de inculpată sub nr. 2176/2000 prin care consfinţise că acea cotă indiviză de teren a fost dobândită de C.F.D. prin cumpărare de la soţii C.T. şi C.E.

A mai observat instanţa de fond că din cuprinsul contractului a reieşit cu claritate că la data încheierii acestuia, vânzătorii C.T. şi C.E. nu aveau acte de proprietate cu privire la suprafaţa de 962 m.p. pe care au înstrăinat-o.

Aşa fiind, a reţinut instanţa, câtă vreme pentru terenul în discuţie nu exista niciun act de proprietate, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, inculpata avea obligaţia să atragă atenţia copermutantei C.E. asupra acestei situaţii şi să facă menţiune expresă în act.

Pe de altă parte, C.E. a semnat contractul de schimb fiind convinsă că notarul public a verificat actele de proprietate ale terenului pe care celelalte părţi îl dădeau în schimbul camerei acesteia.

A mai observat instanţa de fond că prin ordinul prefectului lui C.T. - cel care vânduse prin contractul din 27 aprilie 2000 fiilor lui, C.A. şi C.F.D., suprafaţa de 912 m.p. teren - i s-a atribuit doar 250 m.p., motiv pentru care prin sentinţa civilă nr. 5294 din 15 octombrie 2003 s-a admis acţiunea civilă promovată de primarul municipiului Botoşani şi s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului autentificat în 27 aprilie 2000, cu privire la suprafaţa de 712 m.p., obiectul valabil al acelui contract mărginindu-se doar la suprafaţa de 250 m.p., atâta cât proprietarii aveau de transmis în mod real.

Prin urmare, a rezumat prima instanţă, la data încheierii contractului de schimb din 30 mai 2002 autentificat de inculpată pentru suprafaţa de V din 500 m.p., oferită la schimb de C.F.D., nu exista niciun titlu de proprietate.

Aşa fiind, copermutantei C.E., care a fost lipsită de posibilitatea de a se folosi de respectiva suprafaţă de teren, fiindu-i refuzată intabularea, precum şi autorizaţia de construire a unei case pe acest teren, i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor sale legale, mai ales că între timp C.F.D. a înstrăinat camera şi oficiul obţinute la schimb de către acesta.

Instanţa de fond, în baza situaţiei de fapt reţinute, a motivat că fapta inculpatei, care şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile ce-i reveneau conform legii omiţând să ceară actele de proprietate cu privire la imobilele ce făceau obiectul contractului de schimb şi, ca urmare, a vătămat interesele legitime ale părţii civile C.E., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen.

S-a apreciat că vinovăţia inculpatei este dovedită prin contractele de vânzare şi de schimb amintite, prin declaraţiile martorilor C.F.D. şi C.E. coroborate cu cele ale părţii vătămate C.E. şi ale inculpatei A.C.

Instanţa a respins apărările inculpatei, potrivit cărora aceasta are statutul unei funcţii autonome, conform art. 3 din Legea nr. 36/1995 şi nu acela de funcţionar public, prin urmare nu poate fi subiect al infracţiunii de serviciu prevăzut de art. 249 alin. (1) C. pen.

A motivat instanţa de fond că potrivit art. 147 C. pen., prin funcţionar public se înţelege orice persoană publică care exercită o însărcinare retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., între care se enumera şi însărcinările referitoare la efectuarea serviciilor de interes public.

Ori, potrivit art. 3 din Legea nr. 36/1995, notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar autonomia funcţiei se referă doar la modalitatea îndeplinirii acesteia, fără subordonare ierarhică şi se supune doar faţă de lege, ceea ce nu exclude deci calitatea de funcţionar public.

La stabilirea pedepsei, prima instanţă a făcut trimitere la criteriile de individualizare ale art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

În rezolvarea acţiunii civile, instanţa de fond a apreciat că nu este cazul antrenării răspunderii civile a inculpatei pentru daune materiale şi că eventualele despăgubiri din contractul de schimb ar putea face obiectul unui litigiu civil.

Pe de altă parte, a apreciat instanţa că fapta inculpatei i-a cauzat părţii vătămate tracasări şi traume psihice care este îndreptăţită să primească de la inculpată suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinţei au declarat recurs partea civilă şi inculpata. Inculpata a criticat hotărârea atacată pentru următoarele motive:

1. S-au încălcat normele legale privind competenţa după materie.

Recurenta a susţinut că fondul cauzei trebuia judecat de judecătorie conform art. 25 C. proc. pen., întrucât după apariţia Legii nr. 356/2006, Curţile de Apel au pierdut competenţa de a judeca în primă instanţă notarii, prin modificarea art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., astfel că la data de 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel Suceava nu mai era competentă să judece cauza.

2. S-au încălcat drepturile inculpatei la un proces echitabil prin aceea că inculpata a fost singura trimisă în judecată, în timp ce coschimbaşii care au dobândit imobilul părţii civile nu au nici o răspundere, astfel că există o discordanţă majoră între tratamentul ei penal şi cel al coschimbaşilor din familia C. care s-au ales numai cu avantaje.

3. În mod greşit instanţa a condamnat-o pentru o faptă care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii sau nu este prevăzută de legea penală, motiv de achitare conform art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) sau b) C. proc. pen.

S-a susţinut că notarul public nu este funcţionar public, iar pe de altă parte „nu există o îndatorire de serviciu a cărei încălcare să atragă răspunderea penală în sensul reglementat de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)".

S-a mai susţinut că nu există o vătămare efectivă a intereselor părţii civile care îşi poate valorifica drepturile civile în instanţă, astfel că lipseşte urmarea imediată ce face parte din latura obiectivă a infracţiunii prev. de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)

4. Recurenta a mai criticat hotărârea atacată pentru obligarea ei la daune morale deşi nu există legătură cauzală între fapta ei şi eventualele prejudicii morale suferite.

Partea civilă a criticat hotărârea atacată pentru greşita încadrare juridică dată faptelor în cea de neglijenţă în serviciu în loc de înşelăciune, precum şi pentru greşita rezolvare a laturii civile prin neobligarea inculpatei la despăgubiri materiale în solidar cu coschimbaşii din familia C.

Prin Decizia penală nr. 2420 din data de 03 iulie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti în Dosarul nr. 2464/39/2006, cu majoritate, s-au admis recursurile declarate de inculpata A.C. şi de partea civilă C.E. împotriva sentinţei penale nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Suceava.

S-a casat sentinţa penală atacată şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitată inculpata A.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 C. proc. pen.

S-a făcut aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. şi s-a menţinut obligarea inculpatei la plata daunelor morale acordate de către instanţa de fond.

S-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării acţiunii civile numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale formulată de partea civilă C.E.

Pentru a decide astfel, a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că instanţa Curţii de Apel Suceava era competentă să judece în fond cauza, criticile inculpatei referitoare la chestiunea competenţei nefiind fondate.

Astfel, instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu la 17 aprilie 2006 când, potrivit art. 281 lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel era competentă să judece în primă instanţă infracţiunile săvârşite, între alţii, de notari.

Este adevărat că pe parcursul judecăţii a fost adoptată Legea nr. 356/2006 din 07 septembrie 2006 care a luat din competenţa Curţii de Apel judecata în prima instanţă a notarilor pe care a atribuit-o judecătoriilor.

Ceea ce nu a observat recurenta este că potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 356/2006 „cauzele în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii (Legea nr. 356/2006) vor continua să fie judecate de instanţele competente, potrivit dispoziţiilor aplicabile anterior acestei date".

Ori, Curtea de Apel Suceava n-a făcut altceva decât să se conformeze acestei dispoziţii tranzitorii dar imperative a Legii nr. 356/2006.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai observat că instanţa Curţii de Apel Suceava a reţinut o situaţie de fapt corectă, a analizat probele administrate care, în esenţă, se referă la contractele de vânzare-cumpărare a unor imobile - casă şi teren - şi la contractul de schimb încheiat în defavoarea părţii civile C.E. - şi ea recurentă în cauză.

Curtea a apreciat însă că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei infracţiuni, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Instanţa de fond a motivat corect că notarul public este funcţionar public.

Astfel, din simpla lectură a art. 145 C. pen. rezultă că prin noţiunea „public" se înţelege, între altele, „tot ce priveşte serviciile de interes public".

Potrivit art. 3 din Legea notarilor publici şi activităţii notariale, „notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome".

Conform art. 4, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.

Înalta Curte a mai observat că potrivit art. 1 din Legea nr. 36/1995, activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.

Conform art. 49 din lege, îndeplinirea actelor notariale în afară de redactarea înscrisurilor şi consultaţiilor juridice, se constată prin încheieri.

Ceea ce este de esenţa activităţii notariale este procedura necontencioasă. Această procedură necontencioasă nu aparţine însă în exclusivitate activităţii notariale şi este reglementată de art. 331-338 C. proc. civ. (partea III - Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase) care reprezintă dreptul comun în situaţia în care procedura se desfăşoară în faţa instanţei.

Din examinarea textelor invocate rezultă că instanţele în procedură necontencioasă soluţionează cererile în general prin încheieri.

Ceea ce s-a relevat din aspectele mai sus invocate este că nu doar notarii desfăşoară activităţi în cadrul procedurii necontencioase, ci şi judecătorii.

Or, în cadrul activităţii judecătoreşti, încheierile sunt supuse controlului judecătoresc civil şi nu penal, conform dispoziţiilor din procedura civilă.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 36/1995 şi actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc în condiţiile art. 100 care fac trimitere la C. proc. civ. care completează dispoziţiile art. 100 din lege. Din examinarea textului, rezultă că plângerea împotriva actului notarial care se îndreaptă la instanţa de judecată prin biroul notarului public (art. 100 alin. (3)) este actul procesual (calea de atac) care demarează procedura de control al actului notarial întocmai cum se întâmplă cu apelul sau recursul în cazul soluţiilor pronunţate de instanţă.

Toate aceste aspecte relevă că procedura specială necontencioasă este efectuată deopotrivă de judecători şi notari publici după procedee sensibil asemănătoare.

Soluţiile adoptate în această materie în instanţă şi în faţa notarului public sunt încheieri.

Controlul acestor soluţii aparţine deopotrivă instanţei civile, în cazul actelor notariale desfăşurându-se conform art. 100 din Legea nr. 36/1995 care se completează cu dreptul comun.

Or, modul cum a fost conceput acest control, exclude incidenţa penalului, afară de cazurile în care actul a fost întocmit cu rea-credinţă, cu intenţia de a prejudicia interesele unei părţi sau ca urmare a unei infracţiuni de corupţie.

Prin urmare, ca şi în cazul soluţiilor pronunţate de judecător în procedura necontencioasă, greşeala comisă din culpă de autorul actului notarial sau o anumită practică stabilită, nu echivalează cu infracţiunea, legea precizând că greşeala, neatenţia sau chiar practica notarială în întocmirea actului va fi îndreptată sau corectată în justiţie în procedura civilă.

Inculpata A.C., autentificând actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2000 între C.T., C.E. şi copiii lor, C.A. şi C.F.D., cu privire la casă şi suprafaţa de teren de 912 m.p., a încălcat dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit căruia trebuia să ceară părţilor „documentele justificative" şi dispoziţiilor art. 70 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, potrivit căruia „notarul public va pretinde prezentarea titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului".

Or, din examinarea documentelor care au stat la baza întocmirii actului autentificat rezultă că inculpata a încheiat contractul doar în baza contractului de vânzare-cumpărare al notariatului de Stat Botoşani prin care C.T. şi C.E. dobândiseră casa şi doar 250 m.p. din terenul total în suprafaţă de 962 m.p. care aparţinea vânzătorilor de atunci, restul terenului trecând în proprietatea statului potrivit legii în vigoare în anul 1986. Pentru acest teren în contractul de vânzare între părinţi şi copii, inculpata a luat act de declaraţia vânzătorului că restul de teren de la 250 m.p. la 962 m.p. a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991.

Or, acest fapt s-a dovedit neadevărat întrucât şi în prezent se fac demersuri pentru ca această diferenţă să fie redobândită de cumpărătorul imobilului.

Dacă inculpata ar fi cerut actul de proprietate al terenului respectiv cu prilejul autentificării actului din 27 aprilie 2000 astfel cum prevede legea, ar fi constatat că vânzătorii nu posedau titlu de proprietate pentru vânzarea şi a suprafeţei de teren de 962 m.p., ci cel mult a 250 m.p.

În ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a inculpatei-notar, nici organul de urmărire penală, nici instanţa nu au identificat elemente din care să rezulte că acesta ar fi urmărit sau acceptat inducerea în eroare a vreunei persoane cu consecinţe păgubitoare pentru a se reţine în sarcina ei infracţiunea de înşelăciune care se comite cu intenţie.

Autentificarea actului de către inculpată apare mai degrabă ca rezultatul nepriceperii ei în întocmirea actelor notariale sau a superficialităţii şi neglijenţei legat şi de împrejurarea că actul de înstrăinare a imobilelor se făcea în familie a căror membri era de presupus că au cunoscut situaţia terenului. Inculpata s-a apărat, în sensul că certificatul fiscal din 26 aprilie 2000 a Consiliului Local Botoşani atestă că vânzătorii plăteau anual impozitul pentru suprafaţa de teren de 962 m.p. şi nu doar pentru 250 m.p., ceea ce este adevărat.

La întocmirea contractului de schimb între partea civilă şi C.E., pe de o parte, şi C.T., C.E. şi C.F.D., pe de alta, autentificat în 30 mai 2002, inculpata a cerut părţilor titlurile de proprietate, respectiv actele cu care au dobândit proprietatea imobilelor ce se schimbau.

Astfel, partea civilă C.E. a prezentat contractul de vânzare-cumpărare a camerei şi oficiului (ce i-au fost vândute de SC A. SA cu contract), iar coschimbaşii au prezentat inculpatei contractul de vânzare-cumpărare autentificat de ea în care la obiectul vânzării trecuse, cum s-a arătat, suprafaţa de 962 m.p.

Nici de această dată inculpata nu şi-a respectat obligaţia din art. 45 din Legea nr. 36/1995 şi art. 70 din Regulamentul de aplicare şi nu a cerut extrasul de carte funciară sau certificatul de sarcini cu privire la situaţia terenului, mulţumindu-se cu certificatul fiscal de la fila 100 care atestă că numitul C.F.D. figurează în documentele Serviciului Taxe şi Impozite Locale cu 962 m.p. teren, din care 125 m.p. construită pentru care a plătit impozite la zi.

Urmărirea penală şi instanţa de fond nu au identificat elemente din care să rezulte că inculpata a întocmit actul cu intenţia de a induce în eroare partea civilă în scopul de a obţine pentru ea sau pentru altul un folos material injust, astfel că în cauză nu s-a reţinut comiterea infracţiunii prev. de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)

Este neîndoielnic însă că din nepricepere, neatenţie, superficialitate, nu a studiat actele şi nu s-a conformat prevederilor legale potrivit cărora era datoare să pretindă părţilor certificat de carte funciară sau cel puţin certificat de sarcini din care ar fi rezultat că familia C. nu avea titlu de proprietate asupra terenului pe care îl oferea la schimb.

Această încălcare din culpă de către inculpată a îndatoririlor de serviciu nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), întrucât nu a cauzat o pagubă efectivă şi certă părţii civile izvorâtă din încheierea propriu-zisă a actului de schimb, atâta vreme cât încheierea de autentificare din 30 mai 2002 nu este definitiv controlată de instanţă.

În lipsa constatării efective şi certe a pagubei în cauză nu este realizată urmarea imediată ce face parte din latura obiectivă a infracţiunii prev. de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)

Aşa fiind, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în sensul achitării inculpatei.

Potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen., când achitarea s-a pronunţat pentru că lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale potrivit legii civile.

În cauză, partea vătămată C.E. s-a constituit parte civilă în termen legal şi în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) C. proc. pen.

Faţă de prevederile art. 346 C. proc. pen., Curtea a observat că instanţa penală este investită legal cu rezolvarea laturii civile a cauzei întrucât chiar dacă inculpata urmează a fi achitată, temeiul achitării este art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte a apreciat că rezolvarea laturii civile urmează a fi efectuată în prezentul proces întrucât, dată fiind situaţia de incertitudine a părţii civile, timpul scurs de când se află în echivoc cu privire la situaţia bunurilor a căror posesie a pierdut-o, ar face ca tergiversarea soluţionării laturii civile şi eventuale cheltuieli necesitate de soluţionarea separată să devină inechitabilă pentru partea civilă, ceea ce nu poate fi admis.

În ce priveşte rezolvarea laturii civile de care inculpata este nemulţumită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în mod temeinic instanţa de fond a obligat-o pe inculpată la 20.000 lei daune morale către partea civilă.

Este mai presus de orice îndoială că inculpata, prin fapta sa, a cauzat părţii civile pierderea posesiei imobilului, fiind nevoită să se mute din locuinţa anterioară. A făcut numeroase demersuri, acţiuni civile, a plătit chirii, a fost nevoită să facă drumuri pentru a-şi recupera drepturile, ceea ce i-a provocat, pe lângă daune materiale, traume psihice, un serios prejudiciu moral pe care instanţa l-a apreciat în mod just, acordarea despăgubirilor morale fiind în acord şi cu dispoziţiile art. 346 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ.

Instanţa de fond a reţinut o culpă penală în sarcina inculpatei, avea obligaţia să se conformeze principiului rolului activ şi să rezolve în întregime în acest proces latura civilă în integralitate după regulile arătate în art. 14 alin. (3) C. proc. pen.

Nesolutionarea laturii civile cu care a fost investită sub rezerva că eventualele despăgubiri din contractul de schimb pot face obiectul unui litigiu civil este nelegală.

În rezolvarea laturii civile, partea civilă a ales să alăture acţiunea civilă acţiunii penale.

Pe de altă parte, din examinarea hotărârii instanţei de fond a rezultat că între motivarea instanţei care îndrumă partea civilă C.E. la o acţiune civilă separată pentru daune materiale decurgând din autentificarea greşită a contractelor de către inculpată şi dispoziţia din hotărâre prin care a respins cererea de despăgubire materială există o contradicţie ireconciliabilă, întrucât, practic, a rezolvat astfel acţiunea părţii civile (prin respingerea pretenţiilor de dezdăunare), paralizându-i posibilitatea de a-şi valorifica drepturile, ceea ce este nelegal.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza prezentei instanţe în vederea rejudecării acţiunii civile privind obligarea inculpatei la plata de daune materiale.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. 165/39/2009 din 10 februarie 2009.

În vederea soluţionării acţiunii civile, au fost depuse la dosar acte şi s-a procedat la audierea unor martori.

În rejudecarea după casare a cauzei, partea vătămată constituită parte civilă a solicitat, în urma numeroaselor precizări, obligarea inculpatei, după cum urmează:

- în principal, la cumpărarea unui apartament similar celui ce a făcut obiectul schimbului, în suprafaţă de cea. 44 m.p. iar în subsidiar, la plata contravalorii lui, în sumă de 100.000 lei;

- la suma de 907,12 lei, reprezentând contravaloarea chiriei aferentă anilor 2005-2006;

- la suma de 4.000 lei, actualizată pentru perioada 2005-2009, reprezentând contravaloarea unor bunuri pierdute întrucât nu a mai avut resurse financiare să plătească ratele datorită problemelor intervenite privind dreptul de proprietate asupra terenului dobândit;

- la suma de 80.000 lei reprezentând daune morale;

- instanţa să instituie sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatei pentru garantarea plăţii despăgubirilor;

- la suma de 8.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului şi a cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul proces (urmărire penală, judecată), ce reprezintă cheltuieli de deplasare la proces şi pentru studiul dosarului, xeroxare acte, înaintarea lor prin poştă/ fax, precum şi cele efectuate în dosarul nr. 9868/2004, aflat în prezent pe rolul Tribunalului laşi, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de schimb.

Analizând cererea formulată prin prisma dovezilor administrate în cauză, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată numai în parte, pentru următoarele considerente:

La data de 30 mai 2002, inculpata, în calitate de notar, a încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. 3189, prin care partea civilă din prezenta cauză transfera proprietatea asupra unui imobil cameră de cămin, „camera şi oficiu [..] situate în Botoşani, din Căminul de nefamilişti al SC A. SA Botoşani, dobândit prin cumpărare de la SC A. SA, conform contractului autentificat la Biroul Notarului Public E.R. din Botoşani".

La rândul său, aceasta devenea proprietara unei cote „indivize de V2 din suprafaţa de 500 m.p. teren, situată în Botoşani, judeţul Botoşani".

Prin Decizia penală nr. 2420 din 03 iulie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti în Dosarul nr. 2464/39/2006, care a modificat sentinţa penală nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Suceava, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitată inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), constata ndu-se totodată că se impune soluţionarea acţiunii civile având ca obiect obligarea ei la plata de despăgubiri materiale, existând o cerere formulată în acest sens de partea vătămată şi lăsată nesolutionată de către instanţa de fond.

Prin aceeaşi decizie s-a menţinut obligarea inculpatei la plata daunelor morale în sumă de 20.000 lei, dispusă prin sentinţa recurată.

Din analiza actelor şi lucrărilor efectuate în cauză.a reieşit că sunt date condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru ca răspunderea materială a inculpatei să poată fi atrasă.

Astfel, prin fapta sa ilicită, constând în aceea că nu şi-a exercitat diligent atribuţiile de serviciu printr-o temeinică analiză a actelor de proprietate ale familiei C. cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului, s-a creat părţii civile o pagubă efectivă şi certă izvorâtă din încheierea propriu-zisă a contractului de schimb.

Între fapta inculpatei şi acest prejudiciu există legătură de cauzalitate, fiind dată totodată şi vinovăţia ei sub forma culpei civile.

Ceea ce însă trebuie analizat este cuantumul acestui prejudiciu încercat de către partea vătămată.

Cu privire la obligarea inculpatei la cumpărarea unui imobil similar, aceasta nu poate fi dispusă în cauză.

Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen., repararea pagubei se face, potrivit legii civile:

A) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;

b) prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.

Or, după cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 2003, coschimbaşii C.F.D., C.T. şi C.E. au înstrăinat ulterior camera de cămin dobândită prin schimb de la partea civilă, ea nemaifiind, aşadar, la acest moment, în proprietatea lor, astfel că restabilirea situaţiei anterioare faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu nu mai este, obiectiv, posibilă.

Aşadar, instanţa va proceda la despăgubirea părţii civile, prin echivalent.

A solicitat partea civilă obligarea inculpatei la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând contravaloarea apartamentului înstrăinat, în suprafaţă de cca. 44 m.p.

Or, din analiza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002 încheiat la Biroul Notarului Public E.R. şi a încheierii de îndreptare eroare materială din 01 martie 2002 (f. 61, 62 Dosar nr. 469/2006 al Curţii de Apel Suceava), reiese că partea civilă a cumpărat de la SC A. SA Botoşani camera şi oficiu, situate în municipiul Botoşani, în Căminul de Nefamilişti al SC A. SA Botoşani.

Suprafaţa şi componenţa acestui imobil rezultă din factura fiscală care face parte integrantă din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare".

Potrivit acestei facturi (f. 60 Dosar nr. 469/P/2006 al Curţii de Apel Suceava), suprafaţa camerei cu oficiu este de 19,80 m.p., din care 10,80 m.p. o reprezintă cea a camerei, iar 9 m.p. cea a oficiului cu debara.

Prin urmare, la data încheierii contractului de schimb, acestea au fost actele avute la dispoziţie de către inculpată, fiind astfel ţinută să răspundă pentru un imobil construcţii de această întindere, respectiv 19,80 m.p.

Contravaloarea pentru diferenţa de suprafaţă, dacă se va dovedi realitatea celor susţinute în acest sens de către partea civilă, nu-i poate fi imputată inculpatei, neexistând raport de cauzalitate între fapta acesteia şi pretinsul prejudiciu.

Inculpata a achiesat la pretenţiile părţii civile în limita a 4.000 euro, pretins preţ de circulaţie actual al imobilului.

Cu privire la valoarea actuală de circulaţie a unei camere de cămin, fără îmbunătăţiri, aceasta a fost fluctuantă în ultima perioadă, date fiind condiţiile economice actuale. Astfel, conform adreselor unor diverse agenţii imobiliare, ea s-a situat între 40.000 lei, la 06 mai 2009 (adresa de la f. 202 dos. vol. I), 25.000 lei la data de 24 septembrie 2009 (adresa de la f. 53 ds. vol. II) şi 20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de la f. 55 ds. vol. II).

Totodată, din declaraţia martorilor V.I. şi N.V., audiaţi în cauză (declaraţia f. 59-60 ds. vol.II), reiese că o astfel de cameră se vinde, în medie, cu circa 20.000 lei vechi.

Cum partea civilă nu a făcut dovada efectuării unor îmbunătăţiri ale camerelor, Curtea va stabili o medie a acestei valori prin prisma fluctuaţiei actuale a pieţei imobiliare, suma de 25.000 lei fiind de natură a acoperi integral prejudiciul cauzat ei sub acest aspect.

A mai solicitat partea civilă obligarea inculpatei la plata contravalorii chiriei aferente perioadei 2005 - 2006 şi a unor sume reprezentând lipsa de folosinţă cu privire la bunul dobândit, însă aceste cereri nu pot fi primite.

Astfel, de la data efectuării schimbului şi până în prezent, partea civilă a avut folosinţa terenului, iar aspectul că a ales să locuiască cu chirie era previzibil, în condiţiile în care a dobândit la schimb o suprafaţă virană. Cu privire la alte sume solicitate, nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Aşadar, s-a constatat că nu există legătură de cauzalitate între fapta inculpatului şi acest pretins prejudiciu invocat de către partea civilă.

Cu privire la suma de 4.000 lei, actualizată, reprezentând contravaloarea unor bunuri pierdute întrucât nu a avut resurse financiare pentru achitarea lor, partea civilă nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate între acest pretins prejudiciu şi fapta inculpatei, motiv pentru care instanţa nu le va acorda.

Relativ la obligarea inculpatei la plata sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale, dat fiind cadrul procesual stabilit de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârea pronunţată în recurs şi care este limitat la soluţionarea cererii părţii civile privind acordarea de daune materiale, prezentul capăt de cerere urmează să fie respins ca inadmisibil, întrucât excede acestui cadru.

A mai solicitat partea civilă instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatei, în vederea garantării reparării pagubei.

S-as reţinut că este real că, potrivit prevederilor art. 163 alin. (1), (2) C. proc. pen. se pot lua astfel de măsuri asigurătorii până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului, pe tot parcursul procesul penal.

Or, pe de o parte, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului nu reiese că există pericolul ca inculpata să-şi ascundă sau să-şi risipească averea, iar pe de altă parte, nu au fost indicate bunurile proprietatea acesteia cu privire la care se solicită a fi instituit sechestrul.

Prin urmare, şi acest capăt de cerere va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare solicitate de către partea civilă, acestea se acordă potrivit prevederilor art. 193 alin. (2) C. proc. pen., în cazul admiterii parţiale a acţiunii civile, în tot sau în parte.

S-a impus a se avea în vedere că pretenţiile părţii civile au fost admise doar parţial, iar singurele cheltuieli ce pot fi luate în calcul sunt cele generate de judecarea prezentei cauze după casare.

Astfel, Curtea a constatat că partea civilă a efectuat, în prezentul ciclu procesual, un număr de 27 drumuri pe ruta Suceava -Botoşani (termene + studiu dosar), contravaloarea unui drum dus-întors fiind de 12 lei, rezultând un cost total al deplasărilor de 324 lei. La acesta se adaugă suma de 16 lei apreciată de Curte ca reprezentând contravaloarea actelor xeroxate şi depuse la dosar, rezultând un total de 340 lei.

Nu s-au inclus în cuantumul acestor cheltuieli contravaloarea xeroxării şi expedierii actelor înaintate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât recursul declarat de inculpată împotriva încheierii din data de 03 iulie 2009 a fost respins de către această instanţă şi nici cele generate de soluţionarea Dosarului nr. 9868/2004, aflat pe rolul Tribunalului laşi, care vor putea fi solicitate în acel dosar.

Reţinând proporţia în care cererile părţii civile au fost admise, Curtea a obligat inculpata să-i plătească acesteia suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

A mai solicitat iniţial partea civilă obligarea inculpatei la plata contravalorii materialelor de construcţii şi a efectuării lucrărilor de edificare a unei case situată pe terenul obţinut la schimb, însă instanţa nu va mai analiza acest capăt de cerere, întrucât ulterior, prin concluziile puse în cadrul dezbaterilor asupra fondului, a renunţat la a-l mai susţine.

Inculpata a solicitat compensarea cheltuielilor judiciare cu cele la care partea civilă a fost obligată prin Decizia penală nr. 3193 din 09 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti în Dosarul nr. 5887/4/2009, însă potrivit art. 276 C. proc. civ., o astfel de compensare nu poate fi efectuată, întrucât nu sunt cheltuieli cauzate în acelaşi proces, soluţia pronunţată în recurs fiind una de sine-stătătoare.

În concluziile scrise, inculpata a solicitat obligarea părţii civile să-i pună la dispoziţie terenul primit în schimb.

Or, câtă vreme nu s-a procedat la repararea în natură a pagubei, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară şi date fiind limitele prezentului cadru procesual, o astfel de cerere poate fi formulată pe alte căi procedurale, şi, în orice caz, fiind formulată după închiderea dezbaterilor s-a apreciat că nu poate fi primită.

Astfel că, constatând întemeiată în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă, în conformitate cu prevederile art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a admis acţiunea civilă conform dispozitivului sentinţei recurate.

Împotriva sentinţei în termen legal au declarat recurs partea civilă şi inculpata.

Recurenta parte civilă C.E. a solicitat soluţionarea cauzei pe fond de către Înalta Curte în acest ciclu procesual, a criticat hotărârea atacată pentru greşita încadrare juridică dată faptelor în cea de neglijenţă în serviciu în loc de înşelăciune, precum şi pentru greşita rezolvare a laturii civile, solicitând obligarea inculpatei la atribuirea unui apartament în suprafaţa celui avut şi a unui teren în aceeiaşi suprafaţă.

Inculpata a criticat hotărârea atacată pentru următoarele motive:

Recurenta inculpată A.C. a solicitat reducerea sumei reprezentând despăgubiri datorate părţii civile de la 25.000 lei la modalitatea unei restituiri prin echivalent în sumă de 16764 lei pentru contravaloarea unei camere de cămin cu oficiu, reducerea valorii cheltuielilor acordate în sumă de 300 lei, la cele efectiv aparţinătoare fazei procesuale în fond după casare, care nu pot cuprinde decât transportul la şi de la localitatea de domiciliu, în măsura în care acestea vor fi dovedite, întrucât a fost dovedită doar suma de circa 100 lei, a mai solicitat compensarea prin deducere din suma ce se va stabili a fi datorată către partea civilă a valorii cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina părţii vătămate prin Decizia penală nr. 3193 din 29 octombrie 2009, a mai solicitat obligarea părţii civile de a-l pune la dispoziţie terenul primit în schimb urmare contractului de schimb din 30 mai 2002, întrucât aceasta nu poate păstra ambele obiecte ale schimbului, respectiv echivalentul preţului camerei de cămin dar şi terenul primit în schimbul acesteia, a mai arătat că este prematură discutarea variantei restituirii în natură prin recunoaşterea valabilităţii schimbului şi consolidarea lui prin soluţia de fond funciar, în raport de stadiul procesual al procesului pendinte de instanţele din Botoşani.

Examinând recursurile declarate de partea civilă C.E. şi inculpata A.C. împotriva sentinţei instanţei de fond, în raport de motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17¹ şi 14 C. proc. pen., C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma:

Cu privire la recursul părţii civile C.E., Înalta Curte, reţine că prin Decizia penală nr. 2420 din data de 03 iulie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti în Dosarul nr. 2464/39/2006, cu majoritate, s-au admis recursurile declarate de inculpata A.C. şi de partea civilă C.E. împotriva sentinţei penale nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Suceava.

S-a făcut aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. şi s-a menţinut obligarea inculpatei la plata daunelor morale acordate de către instanţa de fond.

S-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării acţiunii civile numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale formulată de partea civilă C.E.

Aşadar în acest ciclu procesual nu poate fi analizată decât latura civilă a cauzei şi numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale, astfel cum a fost statuat prin Decizia mai sus enunţată cadru procesual care este limitat la soluţionarea cererii părţii civile privind acordarea de daune materiale.

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare solicitate de către partea civilă, acestea au fost acordate potrivit prevederilor art. 193 alin. (2) C. proc. pen., în cazul admiterii parţiale a acţiunii civile, în tot sau în parte.

Cum pretenţiile părţii civile au fost admise doar parţial, singurele cheltuieli ce au putut fi luate în calcul sunt cele generate de judecarea prezentei cauze după casare.

Astfel, Curtea, corect a constatat că partea civilă a efectuat, în prezentul ciclu procesual, un număr de 27 drumuri pe ruta Suceava – C.T. şi C.E. au înstrăinat ulterior camera de cămin dobândită prin schimb de la partea civilă, ea nemaifiind, aşadar, la acest moment, în proprietatea lor, astfel că restabilirea situaţiei anterioare faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu nu mai este, obiectiv, posibilă.

Aşadar, instanţa de fond în mod corect a procedat la despăgubirea părţii civile, prin echivalent.

Cu privire la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând contravaloarea apartamentului înstrăinat, în suprafaţă de cea. 44 m.p., Înalta Curte, reţine că, din analiza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 2002 încheiat la Biroul Notarului Public E.R. şi a încheierii de îndreptare eroare materială din 01 martie 2002 (f. 61, 62 Dosar nr. 469/2006 al Curţii de Apel Suceava), rezultă că partea civilă a cumpărat de la SC A. SA Botoşani camera şi oficiu, situate în municipiul Botoşani, , în Căminul de Nefamilişti al SC A. SA Botoşani.

Suprafaţa şi componenţa acestui imobil a rezultat din factura fiscală care face parte integrantă din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare".

Cu privire la valoarea actuală de circulaţie a unei camere de cămin, fără îmbunătăţiri, aceasta a fost fluctuantă în ultima perioadă, astfel că, conform adreselor unor diverse agenţii imobiliare, ea s-a situat între 40.000 lei, la 06 mai 2009 (adresa de la f. 202 ds. vol. I), 25.000 lei la data de 24 septembrie 2009 (adresa de la f. 53 ds. vol. II) şi 20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de la f. 55 ds. vol. II).

Botoşani (termene + studiu dosar), contravaloarea unui drum dus-întors fiind de 12 lei, rezultând un cost total al deplasărilor de 324 lei. La acesta s-a adăugat suma de 16 lei apreciată de Curte ca reprezentând contravaloarea actelor xeroxate şi depuse la dosar, rezultând un total de 340 lei.

În mod corect nu s-au inclus în cuantumul acestor cheltuieli contravaloarea xeroxării şi expedierii actelor înaintate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât recursul declarat de inculpată împotriva încheierii din data de 03 iulie 2009 a fost respins de către această instanţă şi nici cele generate de soluţionarea Dosarului nr. 9868/2004, aflat pe rolul Tribunalului laşi, care vor putea fi solicitate în acel dosar.

Astfel că, reţinând proporţia în care cererile părţii civile au fost admise, Curtea a obligat inculpata să-i plătească acesteia suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat temeinic actele şi lucrările efectuate în cauză, din care a rezultat că sunt date condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru ca răspunderea materială a inculpatei să poată fi atrasă.

Între fapta inculpatei şi acest prejudiciu există legătură de cauzalitate, fiind dată totodată şi vinovăţia ei sub forma culpei civile.

Cuantumul acestui prejudiciu încercat de către partea vătămată a fost corect evaluat.

Înalta Curte, reţine că nu se poate dispune obligarea inculpatei la cumpărarea unui imobil similar, întrucât:

Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen., repararea pagubei se face, potrivit legii civile:

a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;

b) prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.

Or, după cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 2003, coschimbaşii C.F.D.

Totodată, din declaraţia martorilor V.I. şi N.V., audiaţi în cauză (declaraţia f. 59-60 ds. vol. ll),a reieşit că o astfel de cameră se vinde, în medie, cu circa 20.000 lei vechi.

Cum partea civilă nu a făcut dovada efectuării unor îmbunătăţiri ale camerelor, Curtea a stabilit o medie a acestei valori prin prisma fluctuaţiei actuale a pieţei imobiliare, suma de 25.000 lei fiind de natură a acoperi integral prejudiciul cauzat ei sub acest aspect.

Astfel, de la data efectuării schimbului şi până în prezent, partea civilă a avut folosinţa terenului, iar aspectul că a ales să locuiască cu chirie era previzibil, în condiţiile în care a dobândit la schimb o suprafaţă virană. Cu privire la celelalte sume pretinse acestea nu au fost dovedite, neexistând legătură de cauzalitate între fapta inculpatei şi acest pretins prejudiciu invocat de către partea civilă.

Cu privire ia recursul inculpatei, Înalta Curte, reţine că nu se pot compensa cheltuielilor judiciare cu cele la care partea civilă a fost obligată prin Decizia penală nr. 3193 din 09 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 5887/4/2009, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., o astfel de compensare nu poate fi efectuată, pentru că nu sunt cheltuieli cauzate în acelaşi proces, soluţia pronunţată în recurs fiind una de sine-stătătoare.

Cu privire la solicitarea inculpatei de obligare a părţii civile de a-i pune la dispoziţie terenul primit în schimb, Înalta Curte, reţine că nici această critică nu poate fi primită câtă vreme nu s-a procedat la repararea în natură a pagubei, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară şi date fiind limitele prezentului cadru procesual, o astfel de cerere poate fi formulată într-un alt cadru procesual.

Cu privire la reducerea cuantumului despăgubirilor civile la care a afost obligată inculpata către partea civilă, Înalta Curte, a constatat că acesta a fost corect evaluat de către instanţa de fond şi a fost fundamnantat pe înscrisurile aflate la dosar, respectiv adresele unor agenţii imobiliare, prin care s-a comunicat valoarea actuală de circulaţie a unei camere de cămin, fără îmbunătăţiri, valori situate între 40.000 lei, la 06 mai 2009 (adresa de la f. 202 ds. vol. I), 25.000 lei la data de 24 septembrie 2009 (adresa de la f. 53 ds. vol. II) şi 20.000 lei la 01 octombrie 2009 (adresa de la f. 55 ds. vol. II).

Faţă de aceste considerente, apreciind că soluţia pronunţată în cauză este legală, temeinică şi corect motivată în fapt şi în drept, văzând dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile declarate de partea civilă C.E. şi inculpata A.C. împotriva sentinţei penale nr. 52 din 04 iunie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori ca nefondate, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod va obliga recurentele la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă C.E. şi inculpata A.C. împotriva sentinţei penale nr. 52 din 04 iunie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 octombrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3183/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1747/2010. Penal. înlocuirea măsurii... →

ICCJ. Decizia nr. 3685/2010. Penal. Neglijenţa în serviciu (art.249 C.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3685/2010. Penal. Neglijenţa în serviciu (art.249 C.p.). Recurs