ICCJ. Decizia nr. 3711/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3711/2010
Dosar nr. 8338/1/2010
Şedinţa publică din 21 octombrie 2010
Asupra cauzei penale de faţă:
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 11 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului M.G., apreciind că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, iar lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.G., solicitând punerea sa în libertate, deoarece nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente.
Prin Sentinţa penală nr. 100 din 31 octombrie 2010, Tribunalul Olt, în baza art. 20 alin. (1) C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 7 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie, reţinând că în seara zilei de 26 februarie 2010, în jurul orelor 20:30, pe fondul unor neînţelegeri mai vechi cu soţia sa M.L., a acostat-o pe aceasta şi pe motiv că refuza să se împace cu el, a înjunghiat-o cu un cuţit, iar apoi a încercat să-i aplice o lovitură în zona inimii - pe care aceasta a parat-o cu ambele mâini - după care a lovit-o cu pumnii şi picioarele, cauzându-i leziuni ce au necesitat 14 zile îngrijiri medicale şi au pus viaţa victimei în primejdie.
Pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond şi apoi în faţa instanţei de apel a fost verificată şi menţinută măsura arestării preventive succesive, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat şi prin încheierea din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Arestarea preventivă a recurentului inculpat a reţinut ca temei în drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv, „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică";.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că măsura arestului preventiv a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat.
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond.
În cauză sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temei avut în vedere şi la luarea măsurii arestării preventive împotriva apelantului-inculpat.
Luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv se face ţinându-se seama de scopul acestei măsuri, de gradul de pericol social al infracţiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen.
În raport de gravitatea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată recurentul inculpat (Hotărârea Kusyk c Polonia), Înalta Curte constată că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, aşa încât se impune menţinerea acestei măsuri (Hesse c Austria).
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în câteva cauze împotriva Franţei (Cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii"; de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenţia preventivă (Hotărârea din data de 23 august 2008, Vrencev contra Serbiei, Hotărârea din 29 ianuarie 2008. Saadi contra Regatului Unit, Hotărârea din 04 aprilie 2000 Witold contra Poloniei, Hotărârea din 08 iunie 2004, Hilda Hafsteinsdottir contra Islandei).
Menţinerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea.
În cauza dedusă judecăţii, având în vedere gravitatea faptei săvârşite, împrejurările concrete în care se presupune că a fost comisă, Înalta Curte apreciază că recurentul inculpat prezintă un pericol concret şi actual pentru ordinea publică, lăsarea acestuia în libertate ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, creând un sentiment de neîncredere în actul de justiţie.
Într-o societate democratică dreptul oricărei persoane la viaţă, integritate corporală, sunt valori fundamentale care trebuie protejate.
În acest context, neluarea sau nemenţinerea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în încălcarea gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă incompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea şi desigur menţinerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 05 iulie 2007).
Înalta Curte constată că, în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca „acuzatul” să tulbure ordinea publică.
Potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei sau Neumeister contra Austria) detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, evaluând gravitatea infracţiunii, modalitatea şi circumstanţele în care a fost săvârşită, reacţia publică declanşată datorită presupuselor fapte săvârşite de inculpat, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând un pericol concret, actual şi real pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.G. împotriva încheierii din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.G. împotriva încheierii din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 1537/104/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1583/2010. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 159/2010. Penal → |
|---|
