ICCJ. Decizia nr. 3790/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3790/2010
Dosar nr. 5117/1/2010
Şedinţa publică din 27 octombrie 2010
Deliberând, constată:
Prin Decizia penală nr. 1794 din 5 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1449/1/2010, s-au respins ca nefondate recursurile declarate de inculpatul C.C. şi de partea responsabilă civilmente D.S. împotriva încheierii din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2942.1/40/2006.
Au fost obligaţi recurenţii la câte 160 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa sus-menţionata decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, prin încheierea din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 371 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., formulată de D.S.
Instanţa, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, inculpatul C.C. şi partea responsabilă civilmente SC ";P.I."; SRL Cristeşti, prin reprezentant D.S., a reţinut că aceasta din urmă a formulat în scris excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., invocând încălcarea art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare, prin aceea că permit judecarea apelului numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel, cu nesocotirea intereselor părţii responsabile civilmente.
Pentru a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei întrucât dispoziţiile legale criticate reglementează efectul devolutiv al apelului, iar fondul cauzei priveşte infracţiunile de înşelăciune şi falsuri.
Fiind nemulţumită că prevederile art. 371 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nu fac referire expresă la partea responsabilă civilmente, instanţa de apel a concluzionat că autoarea excepţiei tinde la adăugiri şi modificări la textul de lege în discuţie, ceea ce în raport de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 depăşeşte competenţele Curţii Constituţionale.
Împotriva încheierii din data de 15 februarie 2010 au declarat recursuri, inculpatul C.C. şi D.S., apărătorul inculpatului C.C. susţinând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând hotărârea atacată, pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar a constatat că recursurile nu sunt fondate.
În considerentele deciziei, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel - Curtea de Apel Suceava - a fost sesizată cu soluţionarea apelurilor parchetului, inculpatului şi părţii responsabile civilmente SC ";P.I."; SRL Cristeşti, societate preluată în decembrie 2000 de către D.S. împotriva Sentinţei penale nr. 96 din 21 martie 2009 a Tribunalului Botoşani prin care inculpatul C.C. a fost condamnat pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune şi de fals şi obligat la plata despăgubirilor civile în solidar cu partea responsabilă civilmente.
În adevăr, soluţionarea apelurilor declarate nu are legătură cu prevederile art. 371 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. din perspectiva intereselor legale ale părţii responsabile civilmente apelante.
În cauză, D.S. a declarat apel, astfel că limitările prevăzute de art. 371 alin. (1) C. proc. pen. nu îi sunt aplicabile, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi text de lege nu conţin îngrădiri.
Pe de altă parte, nici ipoteza declarării apelului peste termen de către sus-numita nu induce o legătură a textului de lege criticat cu soluţionarea cauzei, această situaţie fiind reglementară printr-o altă dispoziţie normativă.
Concluzionând în sensul că încheierea pronunţată în cauză este legală şi temeinică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 1794 din 5 mai 2010 a respins ca nefondate recursurile declarate în cauză.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatoarea D.S. care a avut calitatea de recurentă parte responsabilă civilmente în recurs, invocând ca şi temei de drept dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., şi anume că nu a fost prezentă la termenul de judecată din data de 5 mai 2010 deoarece are domiciliul în străinătate.
În contestaţia în anulare depusă la dosar, contestatoarea a mai arătat faptul că nici avocata sa nu a putut fi prezentă în faţa instanţei de recurs la data de 5 mai 2010 din motive justificate, fiind bolnavă, sens în care a ataşat la dosar acte medicale. Prin soluţionarea cauzei în lipsa avocatei alese, în opinia contestatoarei, instanţa de recurs a încălcat prevederile legale cu privire la citarea părţilor şi la dreptul la apărare.
În consecinţă, contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea în întregime a hotărârii atacate şi, în raport de prevederile art. 392 C. proc. pen., acordarea unui termen pentru judecarea recursului.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatoarea D.S. sub aspectul admisibilităţii în principiu, potrivit dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este pusă a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma, eventual.
Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a enumerat expres şi limitativ cazurile în care se poate ataca o hotărâre definitivă prin intermediul contestaţiei în anulare, ceea ce reprezintă o garanţie că această cale de atac nu va da posibilitatea oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care le produc hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., ";împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare ..";.
Articolul 386 lit. a) C. proc. pen. invocat de contestatoare, prevede că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare ";când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii";. Altfel spus, cazul de contestaţie în anulare menţionat se referă la neîndeplinirea legală a procedurii de citare pentru judecata care are loc la instanţa de recurs.
Prin modul de reglementare a dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., legiuitorul dă posibilitatea verificării modului în care au fost respectate anumite garanţii procesuale pe care le au părţile în procesul penal şi anume, dreptul de a fi prezente la judecarea recursului, precum şi exercitarea dreptului la apărare în condiţiile unei şedinţe publice, orale şi contradictorii.
Examinând partea introductivă a Deciziei penale nr. 1794 din 5 mai 2010, împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare, rezultă că recurenta parte responsabilă civilmente D.S. a lipsit, procedura de citare a fost îndeplinită, iar cererea prin care apărătorul ales al acesteia a solicitat amânarea cauzei a fost respinsă, instanţa de recurs procedând la judecarea recursurilor declarate în cauză.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. mai sus-menţionate rezultă că pentru a se putea exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, trebuie să fie vorba despre o hotărâre judecătorească definitivă care să fie susceptibilă de executare, respectiv, să se fi pronunţat o soluţia ce priveşte fondul cauzei.
Sub acest aspect, hotărârea judecătorească atacată cu contestaţie în anulare de către D.S., deşi definitivă, nu întruneşte cerinţa de a fi soluţionat fondul unei cauze, ci se referă la o activitate cu caracter incidental ivită în timpul judecăţii, şi anume o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 371 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., ridicată de contestatoare în faţa Curţii de Apel Suceava, instanţa legal învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de mai multe părţi, printre care şi contestatoarea împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
În consecinţă, hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a judecat un recurs ce priveşte o încheiere prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu este susceptibilă de a fi atacată pe calea contestaţiei în anulare - cale extraordinară de atac - iar în cazul în care aceasta a fost uzitată, soluţia ce se impune a fi pronunţată este respingerea ei ca inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea D.S. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea D.S. împotriva Deciziei penale nr. 1794 din 5 mai 2010 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia penală - pronunţată în Dosarul nr. 1449/1/2010.
Obligă contestatoarea la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1685/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1744/2010. Penal → |
|---|
