ICCJ. Decizia nr. 3816/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3816/2010
Dosar nr. 313/42/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 59 din 6 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 313/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, plângerile conexe formulate de petenţii N.C.G. şi I.Ş.A. împotriva Ordonanţei nr. 454/P/2008 din data de 29 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi a Rezoluţiei nr. 205/II/2/2010 din data de 3 martie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că probatoriul administrat în cauză a dus la concluzia că în dimineaţa zilei de 7 martie 2008 între cei doi petenţi a avut loc un conflict în cursul căruia partea vătămată a fost lovită sau îmbrâncită de soţul ei, însă intensitatea loviturii a fost una redusă, situaţie dovedită de faptul că leziunile au fost minore, aşa încât pentru vindecare nu au fost necesare îngrijiri medicale.
Prin urmare, faţă de gravitatea redusă a faptei comise de învinuit, de împrejurarea că în prezent părţile sunt divorţate, fiind puţin probabilă repetarea acesteia, soluţia de sancţionare administrativă şi nu penală a învinuitului este judicioasă şi de natură a da satisfacţie şi părţii vătămate.
Totodată, cum ambele părţi au arătat că la incidentul din data de 7 martie 2008 nu au asistat şi alte persoane, instanţa de fond a apreciat ca nejustificate cererile petenţilor de trimitere a cauzei la parchet pentru redeschiderea urmăririi penale.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs petentul I.Ş.A., invocând cazul de casare conceptualizat prin art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Recurentul-petent a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi, pe fond, admiterea plângerii formulate împotriva soluţiei primare de netrimitere în judecată confirmată de procurorul ierarhic superior, desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale şi completării acesteia.
În susţinerea recursului petentul a arătat că probatoriul administrat în cauză nu a dovedit comiterea faptei de lovire şi, prin urmare, în mod greşit acestuia i-a fost angajată răspunderea juridică.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin rezoluţia nr. 454/P/2008 din 20 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de I.Ş.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 180 alin. (11) C. pen., constând în aceea că la data de 7 martie 2008 învinuitul a lovit şi a exercitat acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice asupra soţiei sale, partea vătămată I.C.G.
În urma cercetărilor efectuate în cauză s-a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. b1) C. proc. pen. deoarece fapta, prin atingerea minimă adusă valorii sociale ocrotite de lege şi prin conţinutul ei concret nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Procurorul a mai avut în vedere că fapta a fost comisă pe fondul unor neînţelegeri existente între soţi, că urmările produse au adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, atâta timp cât leziunile nu au necesitat îngrijiri medicale.
Totodată, procurorul a reţinut conduita învinuitului înainte şi după săvârşirea faptei, regretul manifestat, precum şi împrejurarea că în urma căsătoriei au rezultat doi copii minori, împrejurări în raport de care a apreciat că aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este suficientă şi de natură să ducă la îndreptarea acestuia.
Drept urmare, prin ordonanţa nr. 454/P/2008 din 28 ianuarie 2010, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ - amendă în cuantum de 200 RON.
Împotriva soluţiei primare de netrimitere în judecată au formulat plângere ambele părţi.
Petentul I.Ş.A. a criticat ordonanţa sub aspectul reţinerii săvârşirii faptei în lipsa argumentelor de fapt şi de drept care să justifice începerea urmăririi penale şi, ulterior, reţinerea faptei.
Petenta N.(fostă I.) C.G. a susţinut că ordonanţa este nelegală, în mod greşit reţinându-se aplicabilitatea în cauză a cazului de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen.
Prin rezoluţia nr. 205/II/2/2010 din 3 martie 2010, procurorul ierarhic superior a respins plângerile, ca nefondate, reţinând că în raport de împrejurările comiterii actelor de violenţă, de relaţiile dintre părţi şi de urmările concrete produse, în mod judicios procurorul a reţinut că în cauză se poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea administrativă.
Procurorul ierarhic superior a mai reţinut că probatoriul administrat în cauză a dovedit existenţa unor relaţii tensionate între părţi, precum şi săvârşirea actelor de violenţă obiectivate prin certificatul medico-legal.
Petentul I.Ş.A. a criticat hotărârea primei instanţe de menţinere a soluţiei primare de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, invocând eroarea gravă de fapt, consecinţă a incompletitudinii urmăririi penale.
Sub un prim aspect, cu referire la cazul de casare invocat de către petent, eroarea gravă de fapt trebuie să decurgă din probele administrate care se află la dosar şi faptele reţinute şi nu dintr-o omisiune în administrarea probelor necesare, pentru care există cazul de casare prevăzut la pct. 10 alin. (1) al art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, ne aflăm într-o eroare gravă de fapt ori de câte ori este evidentă stabilirea faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei adoptate.
Cu alte cuvinte, eroarea gravă de fapt reprezintă un viciu în stabilirea situaţiei de fapt, în sensul că, în considerentele hotărârii se afirmă contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate, existând o vădită neconcordanţă între modul în care acestea au fost percepute şi analizate.
Or, din examinarea dosarului de urmărire penală rezultă că au fost administrate probe şi că acestea susţin concluzia procurorului, atât cu privire la comiterea faptei cât şi cu privire la acele împrejurări care justifică înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea administrativă.
Prin urmare, respingând plângerile formulate împotriva soluţiei primare de înlocuire a răspunderii penale şi de angajare a răspunderii administrative, confirmată de procurorul ierarhic superior, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nesupusă cazului de casare invocat.
Critica referitoare la incompletitudinea urmăririi penale, evocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., luat în examinare din oficiu, sunt de asemenea neîntemeiate.
Într-adevăr, din examinarea dispoziţiilor legii procesual penale rezultă că urmărirea penală este activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală - procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei şi organele de cercetare penale speciale, după caz, ce are drept scop strângerea şi verificarea tuturor probelor cu privire la săvârşirea infracţiunii, descoperirea făptuitorului, stabilirea răspunderii acestuia, în vederea trimiterii în judecată şi luarea măsurilor menite să asigure buna desfăşurare în continuare a procesului penal.
Cu alte cuvinte, în conformitate cu prevederile legii procesual penale, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia legii procesual penale rezultă, implicit, că sarcinile ce revin organelor de urmărire penală privesc:
- stabilirea adevărului, sub toate aspectele şi în mod complet, cu privire la împrejurările în care s-au comis faptele care fac obiectul sesizării,
- cunoaşterea tuturor participanţilor la săvârşirea faptei şi stabilirea contribuţiei acestora la pregătirea, derularea şi consumarea acţiunilor sau inacţiunilor cu privire la care se pretinde a fi prohibite de lege,
- identificarea victimei infracţiunii, cu efect în activitatea judiciară de soluţionare atât a laturii penale cât şi a laturii civile a procesului penal,
- stabilirea exactă a situaţiei de fapt susţinută de probele administrate, dublată de obligaţia organelor de urmărire penală de a face asupra acesteia o judecată de valoare, adică o anumită apreciere,
- analizarea complexă a întregii cauze pentru a se stabili dacă făptuitorul răspunde sub aspect penal şi, în consecinţă, dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată a acestuia, în raport de exigenţele constrângătoare ale art. 1, cu referire la art. 10 C. proc. pen.
Este de reţinut că legea procesual penală are un caracter formalist, garanţie egală şi imparţială a respectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi, în raport de importanţa valorilor determinate de dreptul substanţial ce urmează a-şi găsi protecţia prin garanţiile procedurale, regulile de desfăşurare ale procesului penal sunt reglementate prin norme imperative, de ordine publică, astfel încât este nul orice act procesual îndeplinit cu nesocotirea acestora.
Nu lipsit de interes ci, dimpotrivă, relevant juridic este faptul că în cadrul urmăririi penale sunt aplicabile toate regulile de bază ale procesului penal şi principiile investigării criminalistice.
În fine, este de reţinut, insurmontabil, că urmărirea penală are un caracter obiectiv, în raport de scopul procesului penal care obligă ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu facă obiectul tragerii la răspundere penală.
Or, actele şi lucrările dosarului relevă respectarea dispoziţiilor legii procesual penale în sensul administrării tuturor probelor necesare, aprecierii judicioase a acestora şi angajării răspunderii juridice potrivit vinovăţiei decelate de probatoriul administrat.
Pe de altă parte, deşi invocă incompletitudinea urmăririi penale, petentul nu precizează mijloacele de probă posibil de administrat şi care, totodată, ar influenţa soluţia.
Prin urmare, în mod judicios prima instanţă, cu referire la această cerere, a reţinut că ambele părţi au arătat că la incidentul din 7 martie 2008 nu au asistat şi alte persoane, aşa încât trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale şi completării acesteia este nejustificată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti procedând la audierea tuturor celor care au luat cunoştinţă despre incident şi despre relaţiile de familie ale petenţilor.
În consecinţă, respingând plângerile petenţilor şi menţinând soluţia primară de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nesupusă cazului de casare reglementat prin art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
Totodată, examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată incidenţa altor cazuri de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de petentul I.Ş.A. împotriva Sentinţei penale nr. 59 din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-petent I.Ş.A. va fi obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul I.Ş.A. împotriva Sentinţei penale nr. 59 din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2806/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3817/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
