ICCJ. Decizia nr. 3817/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3817/2010
Dosar nr. 375/2/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din doar, constată următoarele;
Prin Sentinţa penală nr. 57 din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia privind tardivitatea plângerii invocată de reprezentantul Ministerului Public.
În temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a admis plângerea formulată de petenta Z.I. în contradictoriu cu intimata C.E. împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală nr. 2189/P/2007 din data de 17 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi a rezoluţiei nr. 1883/II/2/2009 din 17 decembrie 2009 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A desfiinţat rezoluţiile sus-menţionate şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de învinuita C.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate de înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Rezoluţia nr. 2189/P/2007 din data de 17 noiembrie 2009 (comunicată petentei personal, la data de 25 noiembrie 2009) Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în baza art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. scoaterea de sub urmărire penală a notarului public C.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la înşelăciune prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., iar în baza art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. b) şi g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de aceeaşi persoană, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu prev. de art. 246 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Pentru a dispune astfel, procurorul care a instrumentat cauza a constatat următoarele:
Prin Ordonanţa nr. 13473/P/2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 6 Bucureşti a declinat cauza în vederea efectuării de cercetări faţă de înv. C.E., notar public, cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 26 rap. la art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
În fapt, la data de 5 aprilie 2002 petenta Z.I. a formulat o plângere penală împotriva numiţilor M.M. şi A.C., precum şi a notarului public C.E., în motivarea plângerii arătând că la data de 9 februarie 2001, notarul public C.E. a autentificat sub nr. x, contractul de vânzare-cumpărare prin care soţii I. şi R.Z. au vândut apartamentul situat în Bucureşti, Aleea A., sector 6, lui A.C. pentru suma de 130.000.000 lei, iar cu acest prilej, ea şi soţul său au fost induşi în eroare, crezând că încheie contract prin care să garanteze, cu apartamentul lor, un împrumut contractat de M.M., fiica prietenilor lor, întrucât notarul public C.E. nu le-a adus la cunoştinţă conţinutul actului iar ei au semnat fără să citească.
Cercetările cu privire la notarul public s-au efectuat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul penal nr. l129/P/2002 în care s-a dispus prin Rezoluţia din 14 ianuarie 2003 neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public C.E. şi disjungerea cauzei faţă de M.M. şi A.C.
Petenta Z.I. a formulat plângere împotriva acestei soluţii, plângerea fiind însă respinsă ca neîntemeiată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin Rezoluţia din 24 februarie 2004.
La data de 14 ianuarie 2003, Z.I. a formulat, conform art. 2781 C. proc. pen., plângere la Curtea de Apel Bucureşti, susţinând că în mod greşit s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la notarul public C.E..
Prin Sentinţa penală nr. 78 din 18 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins plângerea ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, petenta a declarat recurs, admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 3078 din 4 iunie 2004 şi ca atare, s-a casat sentinţa atacată, s-a desfiinţat soluţia de neurmărire dispusă în Dosarul nr. 1129/P/2002 şi s-a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale împotriva notarului public C.E., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi complicitate la înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) Totodată, s-a dispus ca mai multe mijloace de probă să fie administrate în cauză.
Urmare a completării cercetărilor, prin Rezoluţia nr. 2570 din 11 octombrie 2004, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva notarului public C.E., soluţie infirmată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin Rezoluţia din 10 decembrie 2004.
După reluarea cercetărilor, prin Rezoluţia din 6 februarie 2006 procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale.
Împotriva soluţiei petenta a făcut plângere care a fost respinsă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin Rezoluţia nr. 343/II/2/2006 din 17 martie 2006.
Ulterior, în conformitate cu prevederile art. 2781 C. proc. pen., petenta a formulat plângere la Curtea de Apel Bucureşti care, prin Sentinţa penală nr. 97 din 31 mai 2006 a respins plângerea ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, petenta a declarat recurs care a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6018 din 23 octombrie 2006. Prin această decizie, a fost casată sentinţa penală atacată şi desfiinţată Rezoluţia nr. 343/II/2/2006 din 17 martie 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Totodată, s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 6 Bucureşti în vederea începerii urmăririi penale.
La data de 27 februarie 2007, prin Rezoluţia nr. 1347/P/2006 din data de 7 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 Bucureşti, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de notarul public C.E. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi complicitate la înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
Prin Rezoluţia nr. 2189/P/2007 din 13 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 220 C. proc. pen. rap. la art. 42 alin. (2) C. proc. pen., constatându-se că sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), la data când s-a început urmărirea penală, se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale, s-a dispus infirmarea Rezoluţiei nr. 1347/P/2006 din data de 7 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 Bucureşti şi implicit a Rezoluţiei din 27 februarie 2007 a Secţiei y Poliţie sub aspectul începerii urmării penale faţă de notarul public C.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Procurorul a reţinut că din cuprinsul actelor de cercetare penală efectuate în prezenta cauză, a reieşit că, la data 9 februarie 2001 notarul public C.E. a autentificat un contract de vânzare-cumpărare, sub nr. x, în baza căruia numiţii Z.R. şi Z.I., au vândut locuinţa lor situată în Bucureşti, A.A., sector 6, numitului A.C., preţul fiind de 130 milioane lei (ROL).
În plângerea formulată petenta a precizat că atât ea, cât şi soţul ei, au avut convingerea că actul semnat este un contract de împrumut cu garanţie imobiliară, lucru pe care l-au făcut la rugămintea numitei M.M., care avea nevoie urgentă de o sumă de bani. Aceştia au relatat că au semnat actul fără a-i citi conţinutul şi că notarul public nu le-a citit înscrisul întocmit.
S-a constatat, astfel, în urma examinării actelor înaintate de către Biroul Notarului Public ";C.E.";, că redactarea şi autentificarea contractului de vânzare-cumpărare din 9 februarie 2002, s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 şi ale regulamentului de punere în aplicare a acestui act normativ.
În acest sens, s-a reţinut că notarul public a procedat la redactarea şi autentificarea respectivului contract, ca urmare a cererii formulate şi semnate de către părţi, în care se menţionează că actul a cărui întocmire şi autentificare se solicită, este ";vânzare-cumpărare"; a imobilului situat în Bucureşti, A.A., sector 6.
Totodată s-a reţinut că aşa cum prevede art. 70 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, notarului public i-au fost prezentate, în scopul verificării situaţiei proprietăţii şi sarcinilor bunului, titlul de proprietate pentru imobilul în cauză, iar în momentul încheierii contractului, numitul A.C. - în calitate de cumpărător - a precizat că îi scuteşte pe vânzători de a prezenta certificatul de sarcini, specificând că are cunoştinţă despre situaţia juridică a apartamentului.
În cuprinsul certificatului fiscal se specifică că, acest înscris a fost emis pentru a servi ";la notariat pentru vânzare"; (certificat din 9 februarie 2001, emis de către Primăria sectorului 6 Bucureşti), iar părţile au semnat cele şapte exemplare ale contractului de vânzare-cumpărare, în faţa notarului public, aşa cum prevede art. 50 lit. a) din Legea nr. 36/1995, identitatea acestora fiind stabilită pe baza buletinelor de identitate. După citirea înscrisurilor, părţile au consimţit la autentificarea actului.
La data de 3 decembrie 2002, notarul public a întocmit o ";notă"; în care a consemnat că, părţile au luat cunoştinţă de cuprinsul înscrisului, de două ori, înainte de a-l semna: o dată după editarea acestuia - în secretariat şi a doua oară în biroul notarului, unde vânzătorii au fost întrebaţi şi dacă au primit preţul, fapt pe care l-au confirmat.
Utilitatea mijloacelor de probă, în prezenta cauză, se raportează la aptitudinea acestora de a confirma sau nu coincidenţa dintre voinţa internă şi voinţa externă a vânzătorilor în momentul semnării contractului.
Sub acest aspect s-a reţinut că martora M.N. a arătat că nu a fost la notariat, dar ulterior a aflat de la M.M. că s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare.
Martora C.L.A. a arătat că nu a intrat în biroul notarului şi nu ştie ce tip de contract s-a încheiat.
Martorul B.A. a arătat că nu a intrat în biroul notarului şi nu ştie ce tip de contract s-a încheiat.
Prin urmare, s-a concluzionat că afirmaţiile părţilor vătămate cum că au fost induse în eroare şi nu au ştiut ce semnează sunt contrazise de mijloacele de probă examinate mai sus.
Mai mult, per a contrario, ar rezulta că petenţii pornesc de la premiza că nu cunosc şi nu înţeleg legea, fapt ce contravine principiului ";nemo censetur ignorare legem"; - nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
De asemenea, s-a arătat că pentru infracţiunea de abuz în serviciu, faţă de prevederile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., se constată că în cauză a intervenit şi prescripţia răspunderii penale conform art. 10 lit. g) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la înşelăciune, din materialul probator existent în cauză nu rezultă date ori indicii că notarul public ar fi desfăşurat activităţi nelegale şi dolozive în vederea inducerii în eroare a petenţilor.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune este necesar ca făptuitorul să prezinte ca adevărată o faptă mincinoasă ori ca mincinoasă o faptă adevărată, prin inducerea în eroare a cocontractantului, în scopul determinării acestuia de a încheia contractul, or, înşişi petenţii în plângere acuză notarul public că nu le-a citit actul înainte de a fi semnat, fără a arăta, în conformitate cu art. 122 C. proc. pen. în ce a constat actul doloziv.
În aceste condiţii, procurorul de caz a reţinut că redactarea şi autentificarea contractului de vânzare-cumpărare din 9 februarie 2002 s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 şi a regulamentului de punere în aplicare a acestui act normativ, fapta nefiind de natură penală conform art. 10 lit. b) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte pe numiţii M.M. şi A.C., s-a constatat că aceştia sunt cercetaţi pentru aceleaşi fapte în Dosarul nr. 512/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 Bucureşti, disjuns din dosarul iniţial prin Rezoluţia nr. 1129/P/2002 din 14 ianuarie 2003, unde au calitatea de învinuiţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3) C. pen., în cauză nemaifiind necesară şi posibilă aplicarea art. 38 C. proc. pen.
Împotriva rezoluţiei procurorului de caz, s-a formulat plângere de către petenta Z.I., în data de 30 noiembrie 2009, conform art. 278 C. proc. pen., la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin Rezoluţia nr. 1883/II-2/2009 din data de 17 decembrie 2009 (comunicată petentei prin scrisoare recomandată la data de 28 decembrie 2009) în baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, această plângere, constatând că rezoluţia contestată este legală şi temeinică.
În acest sens, s-a reţinut că din examinarea conţinutului acestei plângeri rezultă că petenta consideră soluţia netemeinică şi nelegală, întrucât nu ar fi fost administrate mijloace de probă relevante, ori, din examinarea dosarului cauzei se constată că a fost stabilit cu certitudine faptul că notarul public C.E. nu a indus în eroare petenta la autentificarea actului, astfel încât mijloacele de probă solicitate au un caracter superfluu şi nu pot modifica situaţia de fapt şi de drept, astfel cum a fost reţinută.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că petenta nu învederează alte împrejurări faţă de cele ce au fost avute în vedere la adoptarea soluţiei de netrimitere în judecată şi ca atare, soluţia pronunţată în cauză este temeinică şi legală, impunându-se respingerea plângerii ca neîntemeiată.
Împotriva ambelor rezoluţii anterior menţionate,în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. a formulat plângere petenta Z.I., plângerea respectivă fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 14 ianuarie 2010 sub nr. 375/2/2010.
În motivarea scrisă a plângerii, petenta a arătat că rezoluţiile contestate sunt nelegale şi netemeinice pentru următoarele considerente: deşi prin Decizia penală nr. 3078 din 4 iunie 2004 sunt enumerate probele ce trebuie administrate, nu au fost administrate decât o parte din acestea, respectiv au fost audiaţi martorii C.L.A. şi B.A., omiţându-se a fi audiate exact persoanele implicate în încheierea contractului, A.C. şi M.M., o atare situaţie constituind o nerespectare a unei decizii irevocabile a instanţei supreme; nu a fost ridicată cererea de eliberare a certificatului de sarcini, a certificatului fiscal şi a cererii de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare pentru verificarea semnăturilor; nu s-au solicitat specimene de semnături în vederea efectuării unor expertize grafologice, susţinându-se în acest context că cererea depusă la Serviciul de Finanţe Publice Locale al sectorului 6, nu a fost scrisă şi semnată de către ea, ca de altfel nici cererea de autentificare a contractului; nu a fost avut în vedere decalajul de aproape 10 luni existent între data autentificării contractului şi data întocmirii de către notarul public a ";notei"; în care a consemnat că părţile au luat la cunoştinţă de conţinutul înscrisului de două ori, respectiv înainte şi după ce l-au semnat; numitul A.C. nu a fost verificat şi sub aspectul comiterii altor fapte similare celei pentru care este cercetat în cauza de faţă; nu au fost efectuate confruntări între părţile implicate în încheierea contractului.
În considerarea acestor argumente s-a solicitat de către petenta Z.I. anularea rezoluţiilor contestate şi continuarea cercetărilor faţă de notarul public C.E. prin administrarea următoarelor mijloace de probă: expertiză grafologică cu privire la scrisul şi semnătura de pe cererea de eliberare a certificatului fiscal şi la scrisul şi semnătura de pe cererea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare; audierea numiţilor A.C. şi M.M.; efectuarea de confruntări între A.C. şi M.M., precum şi între ea, respectiv soţul său şi A.C.
În vederea soluţionării plângerii, la cererea instanţei, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat dosarele în care au fost emise rezoluţiile contestate de petenta Z.I.
În şedinţa publică din data de 16 februarie 2010, reprezentantul Ministerului Public a invocat tardivitatea plângerii formulate de petenta Z.I., motivat de împrejurarea că în raport de data la care a fost formulată plângerea adresată Procurorului General al parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (30 noiembrie 2009, fiind transmisă prin intermediul serviciilor poştale) şi respectiv de data la care a fost formulată plângerea adresată instanţei de judecată (14 ianuarie 2010) a fost depăşit termenul limită în care putea fi formulată plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., respectiv termenul cumulat de 40 de zile calculat în conformitate cu prevederile alin. (2) ale art. 2781 C. proc. pen., acest termen fiind unul de decădere aşa cum s-a statuat şi printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării plângerii aceasta a fost respinsă, s-a considerat că plângerea a fost formulată în termen.
Cu privire la plângerea petentei, instanţa de fond a considerat-o întemeiată, apreciind că procurorul de caz nu s-a conformat dispoziţiilor Deciziei penale nr. 3078 din 4 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în sensul de a începe urmărirea penală împotriva notarului public, nerespectând astfel dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., nu a depus diligenţe pentru depunerea, identificarea şi verificarea originalului cererii de eliberare a certificatului fiscal şi nici nu a audiat martorii indicaţi - A.C. şi M.M., motiv pentru care a desfiinţat rezoluţiile nr. 2189/P/2007 din 17 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi rezoluţia nr. 1883/II/2/2009 din 17 decembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza la Parchet în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de învinuita C.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimata C.E.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat atât Încheierea din 6 aprilie 2010 de îndreptare a erorii materiale în sensul că a fost soluţionată în lipsa procurorului, cât şi Sentinţa penală nr. 57 din 26 februarie 2010, în sensul că instanţa trebuia să menţioneze în dispozitivul hotărârii că desfiinţează în parte rezoluţia, atâta timp cât în considerente a apreciat corectă rezoluţia cu privire la prescrierea infracţiunii prevăzută de art. 246 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), întrucât dispozitivul trebuia să cuprindă rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei conform art. 357 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte demersurile făcute de Parchet acesta au constat în identificarea originalului cererii de eliberare a certificatului fiscal, însă din adresele primite, actul original nu se mai găseşte în arhiva Primăriei sector 6 Bucureşti.
Cu privire la audierea în calitate de martori a numiţilor A.C. şi M.M. s-a apreciat că declaraţiile acestora nu mai sunt pertinente şi utile soluţionării cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la înşelăciune, atâta timp cât ei sunt cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii în calitate de autori, iar fapta pentru abuz în serviciu s-a prescris. De asemenea, s-a apreciat că administrarea unor noi probe dispuse de instanţa de fond nu sunt concludente pentru dovedirea infracţiunii de complicitate de înşelăciune a intimatei C.E. În acest sens, chiar dacă cererea de eliberare a certificatului fiscal adresată Serviciului Public de Finanţe Publice Locale din cadrul Primăriei sectorului 6 Bucureşti nu a fost întocmită de petentă, nu ar conduce la concluzia că notarul avea cunoştinţă de acest lucru, întrucât acestuia i-a fost prezentat doar răspunsul autorităţii şi nu actele care au stat la baza emiterii acestuia.
De asemenea, s-a susţinut în motivele de recurs că semnarea şi completarea cererii adresată notarului de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare de către alte persoane decât petenta nu au relevanţă în cauză, întrucât acest act nu se semnează în faţa notarului, acesta având obligaţia să verifice identitatea părţilor doar la momentul încheierii actului autentic.
Faţă de toate aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale atacate şi respingerea plângerii petentei.
Recurenta intimată C.E. a criticat sentinţa pentru aceleaşi considerente ca şi Parchetul, în plus a învederat faptul că expertiza grafologică solicitată, practic viza infracţiunea de abuz în serviciu, pentru care s-a constatat intervenită prescripţia, astfel încât aceasta nu este utilă şi concludentă. De asemenea, soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi considerată că ar avea autoritate de lucru judecat, întrucât nu rezolvă fondul cauzei, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea plângerii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., le constată nefondate pentru următoarele considerente.
În mod corect instanţa de fond a stabilit că procurorul de caz nu s-a conformat dispoziţiilor Deciziilor penale nr. 3078 din 4 iunie 2004 şi 6018 din 23 octombrie 2008 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, (s-a admis recursul declarat de petenta Z.I. împotriva Sentinţei penale nr. 97 din 31 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pe care a casat-o în întregime, a desfiinţat rezoluţia nr. 2570/P/2004 din 6 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 în vederea începerii urmăririi penale, pentru a se conforma Deciziei nr. 3078 din 4 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), în sensul de a începe urmărirea penală împotriva notarului public, încălcând astfel dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., prin faptul că nu a depus diligenţe pentru depunerea, identificarea şi verificarea originalului cererii de eliberare a certificatului fiscal şi nici nu a audiat martorii indicaţi A.C. şi M.M.
În conformitate cu textele procedurale legale aplicabile în cauză, dispoziţiile instanţei sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală sub aspectul faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi constatate, precum şi a mijloacelor de probă indicate a fi administrate. Astfel, susţinerile recurentei intimate că în cauză nu este vorba de o autoritate de lucru judecat, întrucât soluţia dispusă de instanţa supremă nu priveşte fondul cauzei, sunt nefondate.
Aşa cum şi executarea supravegherii activităţii de cercetare penală, procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile din alin. (4) al art. 228 C. proc. pen. şi restituie actele organului de cercetare penală pentru a fi completate (art. 228 alin. (5) C. proc. pen.) tot astfel au procedat şi instanţele, atunci când au constatat că rezoluţia procurorului şi actele premergătoare efectuate direct de acesta impun efectuarea unor alte cercetări.
De altfel, în conţinutul dispozitivului deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost stabilite în mod clar ce acte trebuiau îndeplinite de procuror. Atâta vreme cât procurorul are în mod expres recunoscut, în textul art. 228 alin. (5) C. proc. pen., dreptul de a cere completarea actelor de cercetare penală organului abilitat de lege, acesta fiind obligat să le îndeplinească, tot aşa instanţa de judecată poate cenzura în acelaşi mod actele premergătoare efectuate de procuror în calitate de organ de cercetare penală, plângerea adresată instanţei în temeiul art. 2781 C. proc. pen., având natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale în integralitatea ei, procurorul fiind obligat să respecte cele dispuse de către instanţă.
Mai mult conform art. 1 C. proc. pen., scopul procesului penal îl reprezintă constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiune, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsit potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organul de urmărire penală şi instanţa de judecată să aibă rol activ, sarcina probei revenind acuzării.
În considerarea acestui principiu statuat în dreptul procesul penal (al aflării adevărului) s-a dispus de către instanţa supremă efectuarea unor acte de urmărire penală, cum ar fi: depunerea, identificarea şi verificarea originalului de eliberare a certificatului fiscal, audierea a doi martori A.C. şi M.M., acte care nu au fost îndeplinite.
Motivaţia Parchetului, în sensul că acestea sunt irelevante în aprecierea vinovăţiei intimatei C.E. cu privire la faptele pentru care s-a dispus cercetarea este nefondată, întrucât în aprecierea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane se impune administrarea tuturor probelor care au legătură cu fapta acesteia, astfel încât să fie exclus orice dubiu cu privire la aceste aspecte.
Or, audierea unor martori direcţi (A.C. şi M.M. au fost în biroul notarului public C.E. în momentul încheierii contractului despre care petenta şi soţul său pretind că au avut convingerea că este un împrumut cu garanţie imobiliară), precum şi confruntarea acestora cu soţii Z., cu intimata C., se impun cu necesitate în cauză pentru lămurirea acesteia sub toate aspectele de fapt, pentru înlăturarea tuturor dubiilor, care vizează atât modul în care s-au desfăşurat evenimentele, cât şi implicarea sau neimplicarea intimatei C.E.
Faptul că s-a început urmărirea penală împotriva celor doi martori A.C. şi M.M. pentru infracţiunea de înşelăciune, cât şi faptul că Judecătoria sectorului 6 a dispus în Dosarul nr. 512/P/2003 efectuarea tuturor activităţilor dispuse de Curtea de Apel Bucureşti, nu sunt aspecte de natură a stopa prezenta cercetare ce o vizează pe intimata C.E., astfel încât şi acest motiv invocat de către Parchet este nefondat. Tocmai acest aspect ar fi impus ca şi în prezenta cauză Parchetul să fie interesat în audierea martorilor, tocmai în sensul respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi aflării adevărului.
Atâta timp cât instanţa de fond în considerentele hotărârii sale a menţionat faptul că în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) a intervenit prescripţia răspunderii, iar cu privire la aceste fapte rezoluţia nr. 2189/P/2007 din 17 noiembrie 2009 este corectă, iar în dispozitiv a desfiinţat rezoluţiile Parchetului şi a trimis cauza în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de intimata C.E. numai sub aspectul infracţiunii de complicitate la înşelăciune, critica parchetului în sensul nemenţionării în dispozitiv a desfiinţării în parte este nefondată şi nu poate conduce la concluzia casării hotărârii pe acest motiv, nefiind o contradicţie între dispozitiv şi considerente, instanţa precizând în mod clar în dispozitiv pentru ce infracţiune a trimis cauza la Parchet.
În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii de îndreptare a erorii materiale datorată soluţionării acesteia fără participarea procurorului cu ocazia soluţionării acesteia, Înalta Curte consideră nefondată această critică, deoarece la îndreptarea erorilor materiale în conformitate cu dispoziţiile art. 195 C. proc. pen., prezenţa procurorului nu este obligatorie.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte consideră hotărârile legale şi temeinice, motiv pentru care conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză împotriva Sentinţei penale nr. 57 din 26 februarie 2010 cât şi împotriva Încheierii din 6 aprilie 2010 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. obligă pe recurenta intimată C.E. la cheltuieli judiciare către stat conform dispoziţiilor prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de intimata C.E. împotriva Sentinţei penale nr. 57 din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta intimată la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3816/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3049/2010. Penal → |
|---|
