ICCJ. Decizia nr. 4109/2010. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4109/2010

Dosar nr. 67751/30/2010

Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010

Asupra recursului penal de faţă;

Prin Sentinţa penală nr. 281/PI din 31 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, în baza art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.I. la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.

În baza art. 61 alin. (1), (2) C. pen. s-a dispus revocarea liberării condiţionate pentru restul de 1793 de zile din pedeapsa de 15 ani de închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 606 din 02 septembrie 1999 a Tribunalului Timiş şi a fost contopită pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce face obiectul prezentului dosar cu restul de 1.793 de zile, inculpatul urmând să execute pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani, după considerarea ca executată a pedepsei detenţiunii pe viaţă.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi a arestului preventiv, începând cu data de 30 iulie 2009 până în data de 31 mai 2010 inclusiv.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş emis la data de 13 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1983/P/2009 şi înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 18 noiembrie 2009, sub numărul unic de Dosar nr. 6775.1/30/2009 a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul I.I. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În fapt s-a reţinut că inculpatul I.I. de 48 de ani a cunoscut-o pe victima K.A. de 61 de ani, în luna noiembrie 2008. Aceasta locuia în Timişoara, pe str. P. având în proprietate un apartament cu două camere, destul de bine întreţinut.

De atunci, cei doi au devenit concubini (inculpatul locuia în fapt fără forme legale, în Timişoara, în apropiere de victimă, pe str. D.). După sărbătorile pascale inculpatul a cunoscut-o pe martora M.P., cu care a început să întreţină relaţii intime. Inculpatul susţine că K.A. ştia despre aceasta, acceptând situaţia. Martora M. declară că ea ştia că inculpatul este nepotul lui K.A. (şi inculpatul susţine că i-a spus iniţial martorei aceasta).

S-a reţinut că şi inculpatul şi martora arată că au mai trecut, de-a lungul relaţiei lor, pe la K.A. Inculpatul chiar susţine că cei doi făceau asemenea vizite în contextul în care lui K. nu îi convenea situaţia.

De asemenea, s-a reţinut că martora M. arată că, în perioada în care inculpatul a locuit la ea, acesta ţinea legătura cu K.A., vorbind des la telefon.

S-a constatat că pe parcursul lunii iulie 2009, inculpatul şi martora s-au certat, iar I.I. a revenit să stea la domiciliul A. Până în acest moment, declaraţiile celor doi concordă în punctele esenţiale.

Din declaraţia inculpatului s-a reţinut că, în urma unor înţelegeri dubioase cu P., amândoi ar fi hotărât să sustragă actele apartamentului A., spre a-l valorifica în mod ilicit într-un fel sau altul. Ca atare, în data de 29 iulie 2009, în jurul orelor 14,30 - 15,00, cei doi, inculpatul şi P. s-au întâlnit în zona Gării Timişoara Nord de unde s-au deplasat la domiciliul victimei.

Acolo, după ce au băut bere (într-o primă variantă inculpatul susţine că A. s-ar fi dus să o cumpere), inculpatul a început să se certe cu victima într-o altă cameră decât cea în care era P. (la această cameră, din spate, se ajunge prin camera în care stătea martora). Acolo, inculpatul s-a supărat pe victimă şi a strâns-o de gât pe la spate, lăsând-o inconştientă pe pat. Atunci, susţine acelaşi inculpat, P. a intrat în acea cameră, văzând-o pe victimă pe pat. A întrebat inculpatul despre ce s-a întâmplat şi, după ce i s-a explicat, a luat o bucată de cearceaf ce a folosit-o anterior inculpatul pentru un pansament (ce se afla pe masa de lângă pat) şi a înfăşurat-o în jurul gâtului A., spre a o suprima definitiv. Inculpatul susţine că A. părea că se mai zbate, după care el i-a desfăcut cearceaful de la gâtul victimei şi ambii făptuitori au plecat din acel apartament, de frică. Inculpatul a susţinut că nu i-a văzut nimeni plecând. Cei doi şi-au dat întâlnire a doua zi, inculpatul întorcându-se la domiciliul A. (nu e clar pentru ce).

Inculpatul a susţinut că P., înainte a părăsit domiciliul A., a dezbrăcat-o, lăsând-o goală pe pat. Inculpatul susţine că P. a procedat aşa pentru a-l implica pe el. Apoi inculpatul susţine că pe la orele 18,00 - 19,00, P. l-ar fi sunat pe telefonul mobil, întrebându-l de formă „unde e tanti A.?"; iar inculpatul i-ar fi răspuns tot de formă, că e în localitatea Racoviţa. Susţine că ambii au procedat aşa pentru eventualitatea că ar fi fost interceptaţi şi ascultaţi, deşi este evident că cercetările nici nu începuseră şi niciun organ al statului n-ar fi acţionat în vederea interceptării lor, doar aşa, pentru a-i asculta fără motiv.

Apoi, inculpatul a arătat că a sunat la Serviciul de urgenţe 112, după ce a consumat o cantitate mare de alcool, pentru a i se face legătura cu un poliţist, pe nume S.A., căruia i-a spus că a omorât-o pe A. Acel poliţist i-ar fi spus că va alerta poliţia şi va sosi un echipaj de poliţie, şi a sfătuit inculpatul să iasă în întâmpinarea acestuia, ceea ce inculpatul a făcut. Martorul S.A. a confirmat acest telefon. El a arătat clar cum inculpatul, o cunoştinţă mai veche, îi şi spusese anterior că stă la o „mătuşă"; a sa din cartierul F. pe str. P., şi că are o concubină (evident alta decât mătuşa). Martorul S. a arătat clar cum inculpatul i-a relatat la telefon că şi-a omorât „mătuşa"; în acea seară, şi cum a cerut dispecerului de la Serviciul de urgenţe 112 să trimită la locul faptei un echipaj de poliţie. În jurul orelor 21,00, echipajul în cauză l-a depistat pe inculpat, care Ie-a declarat că pe fondul consumului de alcool şi în urma unor neînţelegeri, a ştrangulat victima K.A., conducându-i la faţa locului.

Pe parcursul cercetărilor, inculpatul a depus memorii, chiar iniţial subliniau mai mult dorinţa sa ca M.P. să fie arestată ca participantă la faptă, pentru ca ulterior să declare că, de fapt, la A. acasă se găsea şi o anume B.C. cu un necunoscut, şi că necunoscutul, după ce a fost condus la toaletă de către inculpat, i-a pulverizat în faţă un spray paralizant, inculpatul leşinând pentru câteva ore. Când s-a trezit, inculpatul a constatat moartea A., spunând că a plecat apoi să le caute pe P. şi C. şi, negăsindu-le, s-a întors la domiciliul A. după ce l-a sunat pe S.A. şi i-a spunând că a omorât-o pe A. (nu explică de ce a făcut asta). Inculpatul nu a lămurit nici faptul că a leşinat după ce i s-a pulverizat spray paralizant în ochi. Funcţia unui astfel de mijloc de neutralizare a unei persoane nu este de a paraliza literalmente pe cineva ci de a-i opri o acţiune ostilă un interval limitat de timp.

Nici nu a explicat de ce a declarat ultima oară la procuror cum că P. i-ar fi spus în 29 iulie 2009 că A. ar fi sunat-o să treacă pe la ea, când tot el, inculpatul, arată în mod repetat că A. îi reproşa neîncetat că o aduce pe P. la ea acasă.

Martora M.P. a negat cele susţinute de inculpat, în sensul că arată că nu a fost în acea zi la victimă acasă cu inculpatul ci doar a fost sunată în după amiaza zilei de 29 iulie 2009 de către acesta care dorea să se împace cu ea, arătând că ei doi avuseseră multe neînţelegeri, dar nu a avut nicio înţelegere să sustragă acte de la A.

S-a reţinut că nu este nicio probă în dosar care să susţină declaraţiile inculpatului referitor la participarea martorei la faptă, deşi au fost audiaţi martori în acest sens, pentru lămuriri suplimentare. În cauză a fost audiată martora B.C.V., indicată de inculpat, care nu confirmă cele susţinute de acesta.

Din raportul medico-legal de necropsie a victimei, din 30 iulie 2009, s-a reţinut faptul că moartea numitei K.A. a fost violentă şi s-a datorat sindromului asfixie prin obstrucţia căilor respiratorii superioare. Victima prezintă şi leziuni, dintre care unele sunt echimoze, ce arată că victima a fost agresată. Aceste leziuni au fost apreciate ca fiind tanatogeneratoare.

S-a mai reţinut însă că leziunile de la punctele 2, 3, 4, 17 şi 18 din raport, respectiv zigomatic stâng cu excoriaţie arcuată cu concavitatea inferior de 1,4/0,2 cm pergamentată maroniu, cervical anterior dreapta dungă excoriată de 5/0,3 cm dispusă oblic infero-intern, pergamentată maroniu, angulo-mandibular stâng excoriaţie punctiformă pergamentată maroniu, pe faţa vestibulară buza superioară dreaptă excoriaţie de 3/0,3 cm, iar median de 0,5/0,4 cm pergamentate maroniu şi infiltratele sanguine cervical anterior submaxilar, tiroidian şi hioidian, au fost generate cu mâna şi au provocat decesul.

Raportul a mai arătat că în vaginul victimei a fost decelată prezenţa de spermatozoizi, care confirmă că victima a avut un contact sexual în data de 29 iulie 2009.

Procurorul a apreciat că se impune concluzia că inculpatul, după ce a avut un contact sexual cu victima, pe fondul consumării băuturilor alcoolice şi a unor neînţelegeri, a asfixiat victima cu mâna, nu a ştrangulat-o, ceea ce infirmă clar modul în care inculpatul a descris o eventuală acţiune a martorei cu bucăţi de material textil.

Ca atare, s-a apreciat că inculpatul I.I. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 174 alin. (1) C. pen., constând în suprimarea vieţii victimei K.A. prin asfixiere, în locuinţa acesteia.

În cauză a fost înregistrată convorbirea dintre inculpat şi martorul S.A. Întrucât această convorbire a fost înregistrată iar lucrarea trecută la „secret"; a fost solicitat organelor emitente desecretizarea acesteia. Procurorul a considerat că acest mijloc de probă deşi pertinent, nu mai este util în sensul că inculpatul a recunoscut conţinutul convorbirii sale cu martorul, de repetate ori, şi martorul a confirmat recunoaşterea faptei la telefon de către inculpat în data de 29 iulie 2009.

Ca atare, a fost înlăturat acest mijloc de probă (oricum nefinalizat la data întocmirii prezentului rechizitoriu) ca redundant.

În privinţa inculpatul I.I. s-a reţinut că acesta posedă antecedente penale ce atrag aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. A fost condamnat ultima oară la 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. prin Sentinţa penală nr. 606 din 02 septembrie 2009 a Tribunalului Timiş, eliberat în 22 aprilie 2008 cu un rest de 1.793 de zile.

A mai fost condamnat pentru omor, prin Sentinţa penală nr. 74 din 30 decembrie 1980 a Tribunalului Timiş. A mai suferit diverse condamnări pentru ultraj, tulburarea ordinii şi liniştii publice, furt şi distrugere şi semnalizare falsă. Toate acestea duc la concluzia că inculpatul I.I. este o persoană deosebit de violentă.

A fost examinat neuropsihiatric şi a reieşit că are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat. În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului I.I. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav prev. şi ped. de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen.

În probaţiune a fost ataşat Dosarul de urmărire penală nr. 1983/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.

Analizând actele şi lucrările dosarului Tribunalul Timiş a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca cea expusă în rechizitoriu, care s-a considerat că a fost confirmată de mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal.

Din procesul-verbal de depistare s-a reţinut că în data de 30 iulie 2009, ora 22,30, un echipaj de poliţie a fost dirijat de către dispecerul de serviciu al secţiei 3 poliţie din municipiul Timişoara, în urma unui apel 112, să se deplaseze pe str. P. în faţa fabricii de zahăr, unde era aşteptat de numitul I.I. care a făcut un autodenunţ cu privire la faptul că şi-a omorât mătuşa. La faţa locului, persoana care a făcut autodenunţul nu se afla la locul indicat, motiv pentru care s-au efectuat verificări în zonă. În jurul orei 24,10 s-a reuşit depistarea numitului I.I., care se afla în locuinţa numitei K.A. de pe str. P. I.I. a declarat cu această ocazie că în urma unor neînţelegeri şi pe fondul consumului de băuturi alcoolice a omorât-o prin ştrangulare pe numita K.A.

Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi din planşele fotografice anexă prima instanţă a reţinut că că victima K.A. a fost descoperită decedată în una dintre cele două camere ale apartamentului, cadavrul fiind găsit pe un pat, în poziţia pe spate, cu mâinile pe piept, victima fiind acoperită cu o pătură şi complet dezbrăcată. Atât în hol, baie, cămară şi cele două camere nu s-au constatat urme de deranj sau răvăşire.

Din raportul medico-legal de necropsie din 30 iulie 2009 s-a constatat că moartea numitei K.A. a fost violentă şi s-a datorat sindromului asfixie prin obstrucţia căilor respiratorii superioare. Obstrucţia căilor respiratorii a putut fi produsă prin comprimare cu mâna. S-au constatat excoriaţii şi echimoze la nivelul braţelor, feţei, toracelui, coapsei, şoldului. Examenul secreţiei vaginale a decelat prezenţa de spermatozoizi, confirmând consumarea unui act sexual ce poate data din 29 iulie 2009.

Din buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie din 31 iulie 2009 prima instanţă a reţinut că victima nu prezenta alcool în sânge.

De asemenea, tribunalul a constatat că din declaraţia martorului S.I.A., organ de poliţie în cadrul B.I.C. Timişoara, rezultă că acesta îl cunoştea pe inculpat din cursul anului 2008 - 2009, iar din discuţiile avute cu acesta şi-a dat seama că amândoi au fost consăteni în localitatea Parţa. Cu ocazia discuţiilor pe care Ie-a avut cu inculpatul acesta i-a spus că s-a mutat în zona F. în Timişoara, pe str. P., la o mătuşă de a sa. I-a spus că are o concubină ce lucrează la C.F.R., pe care a cunoscut-o în zona gării şi care are un copil. La sfârşitul lunii iulie 2009, într-o zi în jurul orei 22,00, în timp ce martorul se afla în comuna Parţa, a primit un telefon de la Serviciul de urgenţă 112, de la agentul şef adjunct C.C. care i-a spus că un anume I. a sunat la serviciul de urgenţă şi a spus că şi-a omorât mătuşa pe str. P. şi că i se predă numai lui deoarece îl cunoaşte. Martorul a confirmat că îl cunoaşte pe inculpat şi a avut o discuţie telefonică cu acesta prin serviciul 112, inculpatul spunându-i că s-a îmbătat şi şi-a omorât mătuşa. Inculpatul i-a spus că se află în apartamentul mătuşii, pe str. P., însă martorul nu a reţinut exact numărul. Inculpatul i-a cerut martorului să vină să-l ia ca să nu fie bătut ulterior de poliţie. Martorul i-a spus inculpatului să coboare în faţa blocului ca să vină să îl ia. După ce convorbirea a încetat martorul i-a spus agentului C. să trimită un echipaj de poliţie în locul în care se afla inculpatul.

S-a apreciat de către prima instanţă că declaraţia martorului S.I.A., referitoare la autodenunţul formulat de inculpat, la locul în care se afla acesta şi la datele victimei (femeie), se coroborează cu aspectele constatate de echipajul de poliţie trimis la locul faptei (str. P. din Timişoara), echipaj care iniţial, având în vedere insuficienţa datelor, nu a găsit imediat locul în care se afla inculpatul, însă după câteva ore de căutări l-au identificat pe acesta şi locaţia în care s-a produs omorul.

Din declaraţiile martorelor L.C., E.M. şi M.P. Tribunalul Timiş a reţinut că inculpatul se cunoştea cu victima K.A. şi chiar locuia ocazional la aceasta. Atât victima cât şi inculpatul spuneau martorelor că el este nepotul fostului soţ al victimei, însă inculpatul recunoaşte că întreţinea relaţii intime cu victima şi că în realitate erau concubini. Pe lângă relaţia intimă pe care o avea cu victima inculpatul întreţinea o relaţie similară cu martora M.P., la domiciliul căreia a şi locuit o perioadă de timp (mai 2009 - iulie 2009), când cei doi s-au certat iar inculpatul s-a întors să locuiască la K.A.

Din coroborarea acestor declaraţii Tribunalul Timiş a constatat că inculpatul, în calitate de concubin al victimei, avea oricând acces la locuinţa acesteia, indiferent de intervalul orar.

S-a reţinut că în declaraţia pe care a dat-o în faţa procurorului în data de 30 iulie 2009, la ora 04,10, inculpatul susţine că a luat hotărârea împreună cu martora M.P. să sustragă actele apartamentului victimei şi să le vândă unui rrom din gară, pentru ca să facă rost de bani pentru datoriile martorei. S-a dus împreună cu martora la domiciliul victimei, iar victima s-a dus şi a cumpărat o sticlă de bere la un litru ce urma să fie consumată de cei prezenţi. În acel moment în casă mai era o femeie pe care inculpatul nu o cunoştea, motiv pentru care nu au putut sustrage contractul şi testamentul. Când s-a întors victima inculpatul s-a certat cu aceasta într-o altă cameră decât cea în care se afla martora P. Inculpatul declară că s-a enervat şi a strâns-o de gât pe victimă. Când a văzut că victima se zbate şi şi-a pierdut cunoştinţa, inculpatul a aruncat-o pe pat. P., care a stat în uşă şi a văzut ce face el, a luat o bucată de cearşaf, l-a înfăşurat victimei după gât şi i-a făcut nod. El a desfăcut cearşaful, crezând că victima îşi revine, deoarece avea remuşcări. El şi martora au renunţat de frică la sustragerea actelor şi au plecat amândoi în oraş.

În data de 30 iulie 2009, la ora 14,00, inculpatul a fost din nou audiat de procuror, ocazie cu care a menţionat că de fapt nu a prins-o de gât pe victimă, ci a prins-o de gură cu mâna dreaptă ca să nu ţipe. Victima s-a zbătut până când şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut pe pat.

De asemenea, s-a reţinut că în data de 06 noiembrie 2009 inculpatul a dat o nouă declaraţie la procuror în care prezintă o altă variantă a evenimentelor: susţine că în timp ce se afla la domiciliul victimei împreună cu aceasta şi martora P. la un moment dat a plecat singur după bere şi ţigări. Când s-a întors în locuinţa victimei mai venise numita B.C. care era însoţită de un bărbat în vârstă de aproximativ 20 de ani, pe care inculpatul nu îl cunoştea, care i-a cerut inculpatului să-i arate unde este toaleta. Când bărbatul a ieşit din toaletă a pulverizat în ochii inculpatului conţinutul unui spray paralizant, iar inculpatul a leşinat şi s-a trezit pe la ora 17,30. Când s-a trezit a găsit-o pe victimă într-o cameră, decedată, având în jurul gâtului o bucată de cearşaf.

Din succesiunea declaraţiilor date de inculpat Tribunalul Timiş a constatat nesinceritatea acestuia în relatarea evenimentului, având în vedere datele contradictorii susţinute de acesta. Astfel, s-a reţinut că iniţial a declarat că a sugrumat-o cu mâna pe victimă până a adus-o în stare de inconştienţă şi că a asistat la strangularea acesteia cu un cearşaf de către martora P., însă la câteva ore de la această primă declaraţie revine şi declară că nu a strangulat victima, ci doar a ţinut-o de gură să nu ţipe. În a treia declaraţie menţionează că el nu a asistat la strangularea victimei, fiind adus în stare de inconştienţă de un bărbat necunoscut care i-a pulverizat în ochi conţinutul un spray paralizant.

Prin urmare apărările inculpatului sunt apreciate de către prima instanţă ca fiind nesincere, iar materialul probator analizat în paragrafele anterioare s-a apreciat că confirmă implicarea inculpatului, în calitate de autor, în uciderea victimei prin strangulare.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului care în data de 30 iulie 2009, în timp ce se afla în locuinţa concubinei sale, a strangulat-o pe aceasta, provocându-i decesul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzut de art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. Caracterul deosebit de grav al omorului, prevăzut de art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., rezultă din împrejurarea că inculpatul a mai fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de omor prin Sentinţa penală nr. 74 din 30 decembrie 1980 a Tribunalului Timiş.

La individualizarea pedepsei şi a modului de executare prima instanţă a avut în vedere criteriile enunţate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi în special următoarele elemente: inculpatul a mai fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor şi furt (18 ani de închisoare), ultraj contra bunelor moravuri (un an de închisoare), furt (un an de închisoare), viol în formă agravată (15 ani de închisoare, prin Sentinţa penală nr. 606 din 02 septembrie 1999 a Tribunalului Timiş) - antecedente care prin gravitatea infracţiunilor săvârşite, pedepsele aplicate şi numărul faptelor de natură penală comise, reliefează un caracter deosebit de periculos al inculpatului; lipsa aparentă de motivaţie a comiterii omorului, având în vedere faptul că inculpatul şi victima nu se aflau în relaţii de duşmănie, ci dimpotrivă erau concubini şi nu existau motive evidente de tensiune între cei doi (cu precizarea că din raportul de expertiză psihiatrică-legală reiese că inculpatul a săvârşit fapta cu discernământ, iar diagnosticul formulat de comisie este tulburări de personalitate de tip antisocial); lipsa de asumare a răspunderii pentru fapta comisă şi dorinţa acestuia de a implica în comiterea faptei alte persoane (în special pe fosta sa concubină M.P.).

Întrucât s-a reţinut că dispoziţiile art. 176 C. pen. prevăd pedepse alternative pentru săvârşirea acestei infracţiuni (detenţiune pe viaţă, respectiv închisoare de la 15 la 25 de ani), Tribunalul Timiş, coroborând elementele de individualizare, a apreciat că aplicarea detenţiunii pe viaţă ca pedeapsă principală corespunde funcţiei de constrângere a pedepsei şi scopului preventiv al acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen.

În baza art. 61 alin. (1), (2) C. pen. a revocat liberarea condiţionată pentru restul de 1.793 de zile din pedeapsa de 15 ani de închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 606 din 02 septembrie 1999 a Tribunalului Timiş şi a contopit pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce face obiectul prezentului dosar cu restul de 1.793 de zile, inculpatul urmând să execute pedeapsa detenţiunii pe viată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani, după considerarea ca executată a pedepsei detenţiunii pe viaţă.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi a arestului preventiv, începând cu data de 30 iulie 2009 până în data de 31 mai 2010 inclusiv.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul I.I., susţinând că este nevinovat.

Apelul nu a fost motivat în scris, însă oral inculpatul a solicitat achitarea sa, întrucât nu el este autorul faptei,ci numita M.P.

Prin Decizia penală nr. 116/A din 25 august 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, a fost respins ca nefondat apelul inculpatului.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus prevenţia la zi.

A fost obligat inculpatul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate prin prisma motivelor de apel, precum şi din oficiu conform art. 371 alin (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală, respectiv concluziile raportului medico-legal de necropsie din 30 iulie 2009 întocmit de Institutul de Medicină Legală Timişoara, declaraţiile martorilor S.I.A., L.C., E.M. şi M.P. Susţinerile inculpatului în sensul că martora M.P. ar fi autoarea faptei sunt nefondate, în condiţiile în care niciunul dintre martorii audiaţi în cauză, care l-au văzut pe inculpat intrând în locuinţa victimei în data de 29 iulie 2009, nu o plasează pe martoră în acest loc. Astfel, martora L.C. relatează că l-a văzut pe inculpat mergând la victimă în ziua în care aceasta a fost ucisă, anterior producerii faptei, fiind sub influenţa alcoolului. Totodată, martorul S.A. relatează că a fost sunat de inculpat care i-a relatat că se afla la locuinţa mătuşii sale şi că, după ce a consumat băuturi alcoolice la un bar din zona F., a omorât-o.

Faţă de aspectele relevate anterior, instanţa de apel a constatat că încadrarea juridică dată faptei este corectă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de omor deosebit de grav prev. de art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., aspect care, de altfel, nici nu a fost contestat de inculpat.

În ce priveşte sancţiunea aplicată, instanţa de apel a apreciat că prin sentinţa penală atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor principale raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prev. de art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., este singura în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii de noi fapte penale. În aplicarea dispoziţiilor art. 72 C. pen, prima instanţă a efectuat o analiză şi evaluare completă a circumstanţelor personale ale inculpatului, a condiţiilor producerii faptei şi consecinţele acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

În procesul individualizării pedepselor se parcurg mai multe etape succesive care au criterii specifice de apreciere (faptă - amploarea prejudiciilor cauzate, metode folosite pentru săvârşire, gradul de premeditare etc; făptuitor - conduita socială până la faptă, antecedente penale, poziţia în procesul penal, încercarea de înlăturare sau chiar înlăturarea ori ameliorarea efectelor infracţiunii; pericol social concret rezultat din pluralitatea de infracţiuni, din perseverenţa infracţională etc), criterii indicate ca atare de lege (art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)); dar, în final, judecătorul trebuie să facă o apreciere globală, în cadrul căreia se impun a fi coroborate toate elementele concrete rezultate din etapele succesive. Această apreciere globală finală care fundamentează opţiunea pentru pedeapsa ce urmează a se aplica şi în general pentru un anume regim sancţionator, condiţionează eficienţa deciziei judiciare în atingerea scopului reglementat de legiuitor.

În speţă, se impune a se avea în vedere faptul că infracţiunea de omor deosebit de grav aduce atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv viaţa persoanei, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei şi protecţie a statului. Aceasta atrage şi obligaţia pozitivă a statului, în temeiul art. 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă, în cauza Osman c. Marii Britanii, Curtea Europeană statuând că aceasta depăşeşte obligaţia primară de „adoptare a unei legislaţii penale efective care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane, legislaţie dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării încălcării prevederilor sale, implicând de asemenea, în anumite circumstanţe bine-definite, o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a lua măsuri de ordin practic pentru a proteja cetăţenii de actele criminale ale unui individ. În cauză, în mod corect prima instanţă a avut în vedere relaţiile dintre inculpat şi victimă (concubini), precum şi antecedentele penale ale acestuia, care conduc la conturarea unui caracter violent şi agresiv. Astfel, din fişa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că acesta a mai fost condamnat anterior la 18 ani pentru infracţiunea prev. de art. 174 C. pen., la 7 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 208 C. pen. prin Sentinţa penală nr. 74/1980 a Tribunalului Timiş; la 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. 2 C. pen.; la 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 208 alin (1) C. pen. prin Sentinţa penală nr. 276/1997 a Judecătoriei Deta, la 15 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 197 alin. (3) C. p. prin Sentinţa penală nr. 606/1999 a Tribunalului Timiş, fiind eliberat la data de 22 aprilie 2008. De asemenea, pe parcursul procesului, inculpatul a avut o conduită procesuală nesinceră încercând să inducă în eroarea organele de anchetă prin aceea că a acuzat alte persoane de comiterea faptei. Referitor la atitudinea procesuală nesinceră a inculpatului în faţa organelor judiciare, aceasta prezintă relevanţă sub aspectul criteriilor generale prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), fiind corect evaluată de prima instanţă. Este adevărat că inculpatul nu este obligat să recunoască săvârşirea infracţiunilor, legea conferindu-i potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen. „dreptul la tăcere";, respectiv dreptul de a nu face nicio declaraţie; dar în măsura în care inculpatul este de acord să dea declaraţii, potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen. ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Comportarea sinceră în cursul procesului penal reprezintă potrivit art. 74 lit. c) C. pen. o circumstanţă atenuantă, iar comportarea nesinceră în cursul procesului penal, fără a fi reglementată ca o circumstanţă agravată, poate fi de natură a influenţa pedeapsa aplicată prin prisma criteriului precizat de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) „persoana inculpatului";.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.I., invocând cazul de casare prev.de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. în susţinerea motivului de recurs, a solicitat reindividualizarea pedepsei mult prea severe, prin reţinerea dispoziţiilor art. 74-art. 76 C. pen., arătând că nu a ucis pe partea vătămată, ci doar a ţinut-o cu mâna de gură pentru a nu ţipa, moartea intervenind prin ştrangularea cu o faşă de către M.C.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticii formulate şi a cazului de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în data de 29 iulie 2009, pe fondul consumului de alcool şi a unor discuţii în contradictoriu purtate cu victima K.A., inculpatul I.I. a ucis-o prin asfixiere, în locuinţa acesteia.

Inculpatul a încercat să-şi atenueze răspunderea penală pentru fapta comisă, susţinând că nu el este autorul acesteia, ci numita M.P. care ar fi ştrangulat-o cu o faşă, probatoriul administrat în cauză nu a confirmat apărările acestuia.În acest sens, este de observat că imediat după săvârşirea infracţiunii, inculpatul s-a autodenunţat, sunând la Serviciul de urgenţă 112, unde a discutat cu martorul Se.A., căruia i-a relatat că „şi-a omorât mătuşa";.La faţa locului s-a deplasat un echipaj de poliţie, în faţa căruia inculpatul a reiterat susţinerile anterioare privitoare la săvârşirea faptei.

Pe de altă parte, niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nu o plasează pe numita M.P. la locul faptei, ci dimpotrivă arată că l-au văzut pe inculpat mergând la victimă în ziua în care aceasta a fost ucisă, fiind sub influenta alcoolului.

Prin urmare, Curtea constată că probatoriul administrat în cauză dovedeşte, contrar celor susţinute de inculpat, că acesta a comis infracţiunea în calitate de autor, nerezultând că fapta ar fi fost săvârşită în participaţie, împreună cu alte persoane.

În ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea constată că infracţiunea săvârşită este sancţionată cu închisoare între 15 şi 25 de ani, alternativ cu detenţiunea pe viaţă.

Dincolo de urmarea faptei comisă de către inculpat (decesul unei persoane în vârstă de 61 de ani), de circumstanţele în care a fost comisă (fără un mobil, pe fondul consumului de alcool şi a unor neînţelegeri cu victima ivite în mod spontan), Curtea reţine că inculpatul nu se află la primul conflict cu legea penală, fiind anterior condamnat pentru infracţiuni de violenţă, inclusiv omor, ceea ce a atras de altfel şi încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de omor deosebit de grav prev .de art. 176 C. pen.

Această antecedenţă penală denotă nu doar o perseverenţă în comiterea de fapte penale, ci şi şi o specializare a inculpatului în săvârşirea de infracţiuni de violenţă, inclusiv cele care au avut drept urmare decesul unor persoane, conturând profilul unei persoane violente, deosebit de periculoase pentru societate, fapt ce justifică aplicarea unei sancţiuni mai severe decât cea anterioară (de 18 ani închisoare), care şi-a dovedit ineficienta în planul reeducării inculpatului.

Este adevărat că iniţial inculpatul s-a autodenunţat, însă ulterior a avut o atitudine oscilantă, încercând să minimalizeze contribuţia sa (unică, de altfel) la comiterea infracţiunii, prin înfăţişarea unei altei situaţii de fapt, în care el ar fi avut doar un rol secundar.

Toate aceste circumstanţe reale şi personale au fost corect evaluate de către instanţele de fond şi apel, care s-au orientat către pedeapsa detenţiunii pe viaţă, apreciind că numai prin izolarea definitivă a inculpatului de societate aceasta poate fi apărată, neexistând dovezi sau măcar date că reeducarea inculpatului, ca şi prevenţia generală şi cea specială s-ar putea realiza prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege.

În aceste condiţii, critica formulată de inculpat ca şi motiv de recurs este neîntemeiată, sens în care calea sa de atac va fi respinsă conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,cu deducerea prevenţiei la zi şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat în condiţiile art. 192 alin .(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.I. împotriva Deciziei penale nr. 116/A din 25 august 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 30 iulie 2009 la 18 noiembrie 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 568/2010. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 6/2010. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 4098/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4111/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4115/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4116/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs