ICCJ. Decizia nr. 4193/2010. Penal

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4193/2010

Dosar nr. 4361/110/2008

Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010

În baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 964/P/2004 din 02 februarie 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut că, în seara zilei de 20 noiembrie 2004, în locuinţa victimei D.M.A. din judeţul Bacău, pe fondul consumului de alcool, inculpatul a ucis-o, strângând-o cu mâinile de gât în timp ce întreţinea un raport sexual anal cu aceasta.

Primul ciclu procesual

1. Prin sentinţa penală nr. 103/D din 15 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 71/110/2005, inculpatul B.V. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de omor, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

S-a constatat că partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă.

Din examinarea şi aprecierea datelor din dosarul cauzei, instanţa a reţinut că probele de vinovăţie administrate nu sunt apte să înfrângă prezumţia relativă de nevinovăţie a inculpatului.

Actul de inculpare a inculpatului s-a întemeiat pe declaraţia dată de acesta în faza urmăririi penale coroborată cu declaraţiile martorilor asistenţi I.A. şi L.S., care au fost prezenţi la activitatea de conducere în teren a inculpatului.

Din examinarea declaraţiilor date de inculpat în faza de urmărire penală, s-a constatat că acesta recunoaşte săvârşirea faptei pentru care este acuzat, învederând organului judiciar că, în timp ce întreţinea raporturi sexuale cu victima, la un moment dat, a strâns-o de gât cu mâinile, fără niciun motiv. În conţinutul aceloraşi declaraţii, inculpatul a prezentat detalii cu privire la activitatea posterioară plecării sale din locuinţa victimei.

Referitor la declaraţiile martorilor asistenţi I.A. şi L.S., instanţa a constatat că aceştia au participat la o reconstituire la locul faptei, efectuată în faza de urmărire penală.

Informaţiile prezentate de aceşti martori se referă la activitatea infracţională a inculpatului care a arătat, cu acea ocazie, modalitatea de săvârşire a faptei reţinută în sarcina sa, situaţie care concordă cu declaraţia iniţială de recunoaştere a faptei.

Analizând declaraţia inculpatului dată în faza cercetării judecătoreşti, s-a observat că inculpatul a retractat declaraţia iniţială prin care a recunoscut fapta, susţinând în faţa instanţei că nu a comis infracţiunea reţinută în sarcina sa, iar declaraţiile anterioare de la urmărirea penală au fost date la cererea expresă a anchetatorilor, fără a corespunde adevărului.

Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Cu alte cuvinte, simpla recunoaştere a inculpatului este lipsită de eficienţă juridică dacă nu se coroborează cu celelalte probe în acuzare administrate în cauză.

În raport cu celelalte probe în acuzare administrate în cauză, instanţa a reţinut că atitudinea iniţială a inculpatului de recunoaştere a faptei nu se coroborează cu acestea.

Astfel, depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, cu excepţia martorilor asistenţi I.A. şi L.S., nu oferă informaţii suficiente în sprijinul acuzării, în sensul de a atesta împrejurarea că inculpatul s-ar fi aflat în seara zilei de 20 noiembrie 2004 în locuinţa victimei D.M.A.

De asemenea, s-a apreciat că depoziţiile martorilor audiaţi în cauză nu sunt apte de a permite nici măcar formularea unor deducţii logice cu privire la împrejurarea că inculpatul s-ar fi îndreptat împreună cu victima către domiciliul acesteia din urmă.

Martorii P.M. şi J.A. au fost persoanele care au găsit victima decedată în locuinţa acesteia. Aceşti martori nu oferă niciun fel de date referitoare la posibilitatea ca inculpatul să se fi aflat anterior la locuinţa lui D.M.A.

În ceea ce priveşte planşele fotografice şi raportul de constatare medico-legală, mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale, instanţa constată că aceste probe nu dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia inculpatului, conţinând informaţii care conduc la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte existente în cauză.

Din probatoriul administrat în prezentul proces penal, rezultă cu certitudine doar faptul că în ziua când se reţine a fi săvârşită infracţiunea, inculpatul s-a întâlnit cu victima D.A.A. într-un bar situat pe raza comunei Fărăoani, judeţul Bacău. Probele administrate nu reuşesc însă să releve împrejurarea că inculpatul şi victima s-au deplasat împreună la locuinţa acesteia din urmă.

La solicitarea instanţei, în scopul aflării adevărului, s-au efectuat în cauză două expertize medico-legale care au analizat în urma unui examen A.D.N. microurme biologice prelevate de pe cearşaful ridicat de la locul săvârşirii faptei, pardoseala de beton, o cizmă şi o pereche de pantaloni aparţinând victimei.

În urma examenului A.D.N. s-a constatat existenţa unor microurme de sânge şi spermă de natură umană ce provin de la o persoană de sex masculin, alta decât inculpatul B.V.

Instanţa a apreciat că această probă ştiinţifică este covârşitoare la aflarea adevărului judiciar.

Având în vedere că la locul faptei nu s-au găsit microurme lăsate de inculpat, ci de o altă persoană, instanţa a apreciat că vinovăţia inculpatului este absolut incertă.

Analizând conţinutul celei de a doua expertiză A.D.N. efectuată în cauză, care a avut ca obiectiv identificarea urmelor de sânge şi spermă de pe geaca şi pantalonul blue jeans purtate de inculpat în ziua când se reţine a fi săvârşită fapta, s-a constatat existenţa unui profil A.D.N. unic ce provine de la o persoană de sex masculin, concluzionându-se că microurmele biologice evidenţiate la analiză provin de la inculpatul B.V.

Având în vedere că pe hainele inculpatului nu s-au găsit urme biologice ce aparţin victimei D.M.A., instanţa a observat că şi acest mijloc de probă întăreşte incertitudinea vinovăţiei inculpatului faţă de fapta pentru care este acuzat.

Mai mult, instanţa a constatat existenţa în cauză a unui puternic indiciu care susţine apărarea inculpatului cu privire la nevinovăţia sa.

La fila 126 dosar, se află un înscris sub semnătură privată emis de martorul P.M. care s-a sinucis în cursul procesului penal.

Examinând conţinutul înscrisului sus-menţionat, instanţa a reţinut că martorul P.M. a mărturisit că el este autorul infracţiunii de omor comisă împotriva victimei D.M.A., manifestându-şi voinţa de a fi eliberat inculpatul.

Acest fapt probatoriu se coroborează cu concluziile expertizei medico-legale A.D.N. efectuată în cauză, care identifică existenţa unor urme biologice prelevate de la locul faptei, ce aparţin unei alte persoane, alta decât inculpatul, împrejurare care contribuie la constatarea nevinovăţiei inculpatului.

În lumina argumentelor expuse anterior, instanţa a constatat că probele în acuzare administrate în cauză nu au aptitudinea şi consistenţa de a face dovada neîndoielnică a vinovăţiei inculpatului.

Constatând că prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpatului nu a fost înfrântă în cauză, neputându-se demonstra că inculpatul a ucis victima D.M.A., instanţa a pronunţat în cauză o soluţie de achitare a acestuia, în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen..

2. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, criticând netemeinicia soluţiei de achitare, deoarece din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor.

În dezvoltarea motivelor de apel s-au prezentat următoarele argumente:

Dacă inculpatul nu ar fi săvârşit fapta nu ar fi putut relata în amănunţime situaţia găsită de organele de urmărire penală la descoperirea omorului şi probele ştiinţifice administrate ulterior, respectiv:

- locul unde a fost lăsată căruţa şi calul care nu a fost deshămat şi a fost legat de gardul despărţitor unde a fost găsit;

- locul unde a fost lăsat sacul cu fasole luat din căruţă de victimă;

- faptul că s-a consumat vin dintr-un bidon, fără pahare, fiind găsit bidonul de vin;

- faptul că partea vătămată a căzut înainte de a intra în curte şi s-a lovit la barbă şi gură, aspecte ce rezultă din expertiza medico-legală a cadavrului;

- locul unde a lăsat victima geaca cu care era îmbrăcat, respectiv lada de fasole din încăperea unde a fost săvârşită infracţiunea;

- modul cum era îmbrăcată victima, respectiv cu pulover şi izmene;

- felul în care a fost ucisă victima, respectiv prin imobilizare din spate, cu comprimarea gâtului cu ambele mâini şi hiperextensia bruscă a capului spre spate, fapt stabilit prin expertiza medico-legală şi ulterior declaraţiei inculpatului care afirmă că a ştrangulat victima din instinct;

- cele două rapoarte efectuate la I.M.L. Bucureşti nu pot reprezenta probe covârşitoare din care să rezulte nevinovăţia inculpatului;

- din prima expertiză rezultă că, probele de sânge găsite pe hainele, cizmele, cearşaf şi pământul din locuinţa victimei aparţin aceleiaşi persoane, dar nu inculpatului, iar în lipsa unei probe martor nu s-a putut stabili dacă aparţin părţii vătămate, deşi dacă ar fi fost recoltate, în mod cert acestea ar fi fost ale victimei;

- din expertiza a doua rezultă că pe hainele inculpatului nu au fost găsite pete de sânge sau spermă care să aparţină altei persoane sau inculpatului.

Faptul că nu au fost găsite pete de sânge sau spermă de la inculpat pe hainele victimei şi invers, nu poate duce automat la concluzia că inculpatul nu a fost prezent la locul faptei şi nu a săvârşit fapta, deoarece din probele administrate în cauză, inclusiv din recunoaşterea inculpatului, nu rezultă că acesta ar fi suferit vreo leziune la data respectivă, raportul sexual anal cu victima a fost în poziţia indicată de inculpat şi nu era obligatoriu să ia urme de sânge de la victimă care era lovită la faţă, iar din declaraţiile inculpatului nu rezultă că ar fi ejaculat (filele 46-48 dosar urmărire penală) pentru a exista urme de spermă pe victimă sau hainele inculpatului.

Înscrisul depus la dosar din care ar rezulta că P.M. s-a sinucis pentru că el ar fi autorul faptei nu poate fi luat în considerare ca probă, deoarece instanţa nu a verificat dacă acesta s-a sinucis, biletul nu are dată şi semnătură, nu s-a făcut o expertiză a scrisului, pentru a se dovedi că provine de la această persoană şi nu s-a stabilit unde a fost găsit, când şi de către cine;

- probele administrate în cauză prin audierea martorilor propuşi în apărare de inculpat, respectiv I.I. şi C.P. nu pot fi luate în consideraţie, deoarece sunt în contradicţie cu celelalte probe referitor la orele în care inculpatul a fost în diverse locuri – respectiv declaraţiile lui B.F. şi a personalului de la barul unde a stat şi consumat băuturi alcoolice inculpatul;

- afirmaţia inculpatului din declaraţia de la instanţa de judecată că a data declaraţii la efectuarea urmăririi penale prin care a recunoscut săvârşirea infracţiunii „întrucât aşa mi-au spus aceştia şi eu m-am conformat" nu poate fi luată în considerare deoarece a dat declaraţie în prezenţa unui apărător, nu a contestat această declaraţie, iar la prezentarea materialului de urmărire penală în faţa altui apărător a confirmat că este autorul faptei.

Organul de urmărire penală nu avea cum să îi sugereze conţinutul declaraţiei având în vedere şi numai faptul că nici acesta nu cunoştea cu exactitate leziunile suferite de victimă, modul de producere, respectiv prin cădere şi strangulare, cu hiperextensia bruscă a capului la dată luării declaraţiei, deoarece raportul de expertiză definitiv a fost întocmit pe data de 13 decembrie 2004.

Verificând sentinţa pe baza motivelor invocate, a probelor administrate în cauză, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de control judiciar a constatat că apelul nu este fondat, din următoarele considerente:

Singura probă în dovedirea vinovăţiei inculpatului este însăşi recunoaşterea acestuia manifestată în ocazii diferite: în două declaraţii date în faţa organului de urmărire penală (filele 44-48 dosarul urmărire penală), cu ocazia audierii sale la soluţionarea propunerii de arestare (fila 8 dosar nr. 8318/2004) şi cu ocazia activităţii de conducere în teren efectuată tot în cursul urmăririi penale (filele 5-6 dosar urmărire penală), activitate înregistrată video şi audio.

Această recunoaştere nu a existat însă de la început, fiind de necontestat că la debutul cercetărilor cu privire la persoana sa, inculpatul a negat comiterea faptei. Că este aşa o dovedeşte în primul rând împrejurarea că prin rezoluţia din 23 noiembrie 2004 s-a dispus examinarea sa cu tehnică poligraf şi apoi răspunsurile date de inculpat la întrebările puse în cadrul examinării, când a negat că este autorul faptei (fila 37 dosarul urmărire penală).

În cursul judecăţii, inculpatul a revenit la atitudinea iniţială de nerecunoaştere a faptei.

Examinând atât declaraţiile în care inculpatul recunoaşte fapta cât şi pe cele în care o neagă, instanţa de control judiciar a constatat că primele nu numai că nu se coroborează cu alte probe, dar împrejurări semnificative relatate de inculpat sunt infirmate de împrejurări ce rezultă din alte probe.

Astfel, în prima declaraţie, scrisă personal de inculpat, acesta a relatat că a strâns victima în timp ce întreţinea un raport sexual cu aceasta, inculpatul fiind activ. Descriind acest aspect, inculpatul a precizat că victima s-a dezbrăcat de pantaloni, şi-a dat indispensabilii jos până la genunchi, s-a aşezat cu faţa în jos (probabil pe pat), picioarele rămânând pe pardoseală (filele 44-45 dosar urmărire penală). Victima a fost însă găsită într-o altă poziţie, respectiv întinsă pe pat, cu faţa în jos, îmbrăcată cu indispensabili, pulovărul cu care era îmbrăcată fiind tras peste indispensabili. Această situaţie rezultă din procesul verbal încheiat cu ocazia primei cercetări la faţa locului efectuată de agentul de poliţie din cadrul postului Fărăoani la data de 21 noiembrie 2004 (fila 7 dosar urmărire penală).

Probele administrate în cauză dovedesc că poziţia victimei nu a fost schimbată până la sosirea lucrătorului de poliţie, martorii J.A. şi P.M., primele persoane care au găsit victima, indicând aceeaşi poziţie ca şi cea constatată de lucrătorul de poliţie (filele 57, 59 dosar urmărire penală, filele 66, 67 dosar instanţă).

De asemenea, şi martora C.M. – sora victimei – a declarat că a găsit victima în pat, cu faţa în jos (fila 62 dosar urmărire penală), în cursul judecăţii precizând că a văzut acest lucru uitându-se pe geam, deci anterior intrării în locuinţa victimei (fila 33).

Aceste contradicţii conduc la concluzia că inculpatul a relatat aspecte menţionate altfel decât în realitate, pentru că pe acestea din urmă nu le cunoştea.

Mai există o altă împrejurare relatată de inculpat şi infirmată de o altă probă. Astfel, el a declarat că a plecat de la bar împreună cu victima, dar martorul C.I. a afirmat că în seara zilei de 20 noiembrie 2004 a văzut victima care „se chinuia să bage căruţa cu un cal în curte" şi aceasta era singură (fila 112 dosar instanţă).

Pe de altă parte, veridicitatea declaraţiei de recunoaştere este pusă la îndoială şi de lipsa unui mobil al crimei, cu ocazia „conducerii în teren" inculpatul afirmând că a ucis victima din instinct, situaţie ce rezultă din înregistrarea audio-video şi din declaraţia scrisă personal.

Este cunoscut că pentru existenţa infracţiunii de omor nu se cere prezenţa unui mobil, dar în lipsa lui nu se poate răspunde la întrebarea „de ce s-a comis infracţiunea", iar conduita inculpatului (chiar dacă este antisocială) nu poate fi explicată raţional.

Este adevărat că în declaraţia scrisă de organul de urmărire penală şi dată în aceeaşi zi cu prima, inculpatul indică o altă poziţie a victimei la momentul comiterii faptei, respectiv cea din realitate, după cum precizează şi mobilul crimei: reproşul victimei că nu a fost satisfăcută sexual (filele 46-49), dar existenţa diferenţelor menţionate între declaraţii date una după alta, din care doar una este scrisă personal de inculpat, generează suspiciuni asupra celei de-a doua. Aceste suspiciuni sunt întărite şi de faptul că declaraţia (sau declaraţiile) date iniţial de negare a faptei, nu au fost depuse la dosar.

În fine, în ambele declaraţii inculpatul a precizat că pentru a întreţine actul sexual, victima s-a dezbrăcat de pantaloni, dar expertiza medico-legală de examen A.D.N. a pus în evidenţă urme de spermă pe pantalonii ei, ceea ce duce la concluzia că cel puţin actul sexual întreţinut de aceasta a avut loc în alte condiţii decât cea descrisă de inculpat cu ocazia recunoaşterii.

Susţinând că există probe de vinovăţie, în motivarea apelului Parchetul a invocat, printre altele, că inculpatul nu ar fi putut furniza atâtea detalii, inclusiv cele privind modul de comitere a faptei, decât dacă ar fi comis-o.

Cu privire la aceste argumente, se impun următoarele precizări:

Fapta a fost descoperită pe 21 noiembrie 2004, când potrivit dispoziţiilor unor martori, în faţa locuinţei victimei s-au strâns mai mulţi oameni (fila 60), iar în zilele de 21 şi 22 s-au efectuat cercetări la faţa locului în prezenţa unor martori asistenţi, toate aceste persoane percepând în mod direct situaţii de la locul faptei: poziţia căruţei, a calului, detalii din locuinţa victimei, inclusiv poziţia în care a fost găsit cadavrul.

Inculpatul a recunoscut fapta pe 24 noiembrie 2004, când aspectele menţionate erau deja cunoscute de multe persoane.

S-a mai invocat că inculpatul a indicat modul în care l-a ucis pe numitul D.M.A. înainte de întocmirea raportului de constatare medico-legală, dar şi acest argument este infirmat de probele administrate. Cauza morţii a fost cunoscută încă din data de 21 noiembrie 2004, în procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de lucrătorul de poliţie, consemnându-se că victima prezintă urme de violenţă în zona gâtului (fila 10 dosar urmărire penală). De asemenea, în procesul verbal încheiat la 22 noiembrie 2004 de procuror, s-a consemnat că acesta a efectuat cercetarea la faţa locului la sesizarea medicului legist cu privire la faptul că, efectuând necropsia cadavrului victimei, a constatat că moartea acesteia a fost violentă (fila 21 dosar urmărire penală). Evident că la necropsia efectuată la 22 noiembrie 2004 s-au făcut constatări cu privire la cauza morţii, la existenţa actului sexual anal, iar aceste constatări au fost comunicate procurorului în aceeaşi zi, aşa încât nu se poate susţine că inculpatul a oferit aceste detalii înainte de a fi cunoscute de organul de urmărire penală.

Cu ocazia dezbaterilor s-a mai invocat rezultatul examinării cu tehnica poligraf a inculpatului, în raport concluzionându-se că la întrebările relevante au fost evidenţiate modificări ale stresului emoţional, caracteristice comportamentului simulat.

Examinarea cu tehnica poligraf nu este reglementată de Codul de procedură penală ca fiind un mijloc de probă, dar în condiţiile în care ea se efectuează în destul de multe cauze penale, se pune totuşi întrebarea dacă un comportament simulat constituie singura cauză a modificărilor stresului emoţional, verificat fiind că sunt persoane care trăiesc un stres emoţional chiar şi atunci când sunt audiate doar în calitate de martor, şi cu atât mai mult când sunt bănuite de comiterea unei infracţiuni.

Concluzionând, în mod corect prima instanţă a apreciat că recunoaşterea temporară a comiterii faptei, făcută de inculpat, nu se coroborează cu nicio altă probă.

Mai mult, în cauză există probe din care rezultă că inculpatul nu este autor al infracţiunii deduse judecăţii.

Includerea sa încă de la început în cercul de suspecţi a fost determinată, probabil, de faptul că a fost ultima persoană văzută în compania victimei, dar aşa cum s-a menţionat, martorul C.I. a declarat că în seara respectivă a văzut victima în faţa locuinţei acesteia, în drum, singură (fila 112).

Raportul de expertiză medico-legală (filele 196-200) şi suplimentul de expertiză (filele 253-255) stabilesc cu valoare de certitudine următoarele aspecte:

- urmele de sânge şi spermă identificate pe obiectele de îmbrăcăminte sau în locuinţa victimei nu provin de la inculpat;

- urmele biologice identificate pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de inculpat la data faptei nu provin de la victimă.

O eventuală deshumare a victimei şi examinarea A.D.N.-ului acesteia nu ar fi putut conduce decât la două concluzii: fie că urmele de pe hainele acesteia sau din locuinţă aparţin victimei, fie aparţin altui bărbat, dar nu inculpatului, dar potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în actul de sesizare a instanţei. Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că obligaţia instanţei de judecată este de a stabili dacă inculpatul este autorul faptei, nu cine este autorul, această din urmă obligaţie revenind organului de urmărire penală, aşa cum de fapt rezultă şi din dispoziţiile art. 200 C. proc. pen.

De aceea, această probă nu era nici utilă şi nici concludentă.

În motivarea soluţiei de achitare, prima instanţă a invocat existenţa unui bilet despre care s-a susţinut că a fost scris de martorul P.M., care s-a sinucis şi care în acest bilet ar fi recunoscut că el a comis fapta (fila 226).

La judecata în apel s-a efectuat expertiza criminalistică, în raportul întocmit concluzionându-se că acest bilet nu a fost scris de martor, ceea ce nu dovedeşte însă că autor al faptei este inculpatul, indiferent cine a decis realizarea scenariului care rezultă din declaraţia martorului S.P., audiat de instanţa de apel (fila 41). În orice caz nu este inculpatul, care de la data de 24 noiembrie 2004 şi până la pronunţarea sentinţei s-a aflat în stare de arest preventiv.

Din considerentele expuse, instanţa de control judiciar a constatat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.

Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 236 din 18 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bacău, s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva sentinţei penale nr. 103 din 15 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 71/110/2005 (număr vechi 895/2005).

3. Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, solicitând casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în vederea efectuării unei expertize a A.D.N.-ului victimei pentru a se stabili dacă urmele de sânge şi spermă aparţin acesteia sau unei alte persoane.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 1397 din 15 aprilie 2008, a admis recursul, a casat în totalitate Decizia penală şi, în parte, sentinţa nr. 103/D din 15 februarie 2007 a Tribunalului Bacău, şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

Au fost menţinute dispoziţiile privind punerea în libertate a inculpatului şi cele referitoare la latura civilă a cauzei.

Instanţa supremă a dispus deshumarea victimei, prelevarea de material biologic pentru identificarea profilului său A.D.N. şi efectuarea unei expertize medico-legale pentru compararea acestuia cu cel stabilit pentru urmele de sânge şi spermă ridicate de la locuinţa victimei cu ocazia cercetării locului faptei.

Al doilea ciclu procesual

1. După rejudecarea cauzei şi administrarea probelor dispuse, Tribunalul Bacău, prin sentinţa penală nr. 11/D din 14 ianuarie 2010 a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174 C. pen.

Raportul de expertiză nr. A15/102/2005 din 16 noiembrie 2009 a concluzionat că între profilul de referinţă aparţinând victimei şi profilul A.D.N. evidenţiat la nivelul urmelor de sânge de pe cearceaf, pardoseală şi cizmă, precum şi la nivelul urmelor de spermă de pe pantalonii victimei există o corespondenţă perfectă.

Caracterele genetice din profilele de referinţă ale inculpatului nu se regăsesc evidenţiate la nivelul probelor menţionate. Urmele biologice identificate pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de inculpat la data faptei aparţin acestuia şi nu provin de la victimă.

Instanţa de fond a apreciat că aceste probe, ca şi cele arătate şi examinate în mod coroborat, întăresc incertitudinea vinovăţiei inculpatului în raport de fapta pentru care este acuzat.

Instanţa de fond a arătat că, în situaţia în care, după administrarea probelor în sprijinul învinuirii, alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia inculpatului, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie şi deci, inculpatul trebuie achitat.

2. Împotriva sentinţei penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care a invocat netemeinicia sentinţei prin aceea că în mod greşit prima instanţă a dispus achitarea inculpatului B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen., având în vedere următoarele:

- în primele sale declaraţii, inculpatul a recunoscut şi descris în amănunţime săvârşirea faptei, a condus în teren organele de cercetare unde a arătat modul în care a procedat (situarea obiectelor materiale, faptul că victima prealabil intrării în casă a căzut lovindu-se la gură, modul în care era îmbrăcată victima, modul în care a fost ucisă victima);

- împrejurarea că din cele două rapoarte A.D.N. nu au rezultat urme biologice aparţinând inculpatului nici în locuinţa victimei, nici pe hainele acesteia, precum şi faptul că pe îmbrăcămintea inculpatului nu au fost găsite urme biologice aparţinând victimei nu exclude vinovăţia inculpatului;

- înscrisul depus la dosar, care i-ar fi aparţinut numitului P., nu a putut fi expertizat grafologic pentru a se stabili că ar fi fost scris chiar de către acesta;

- declaraţiile martorilor I.I. şi C.P. propuşi de către inculpat în apărare nu pot fi luate în considerare având în vedere că sunt în totală contradicţie cu celelalte probe administrate cu privire la orele la care inculpatul s-ar fi aflat în diverse locuri;

- nu poate fi reţinută motivarea inculpatului faţă de faptul că şi-a schimbat declaraţia prin aceea că ar fi fost constrâns de către organele de cercetare, având în vedere că la data la care inculpatul a dat primele declaraţii de recunoaştere, 24 noiembrie 2006, organele de urmărire penală nu cunoşteau împrejurările legate de modalitatea în care a fost ucisă victima, leziunile prezentate de către acesta, având în vedere că raportul de necropsie a fost întocmit la data de 13 decembrie 2004.

Prin Decizia penală nr. 59 din 18 mai 2010, Curtea de Apel Bacău a respins apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău ca nefondat.

Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o descriere amănunţită atât a situaţiei de fapt, cât şi a temeiurilor de drept pe baza cărora şi-a format convingerea asupra cauzei deduse judecăţii, precum şi a probelor care au fundamentat-o.

S-a arătat că, în mod temeinic, prima instanţă a reţinut că profilul genetic al inculpatului nu se regăseşte nici pe obiectele de îmbrăcăminte aparţinând victimei, nici în locuinţa acesteia, nici profilul genetic al victimei nu a fost găsit pe îmbrăcămintea inculpatului.

Pe de altă parte, în dosar nu există nici o declaraţie de martor ocular care să îl plaseze pe inculpat la locuinţa victimei la momentul presupus al săvârşirii faptei. În mod corect a arătat inculpatul, prin apărător, că nu a fost stabilită cu exactitate ora decesului victimei pentru a putea plasa în timp prezenţa inculpatului. Astfel, din declaraţia martorului B.F., care şi-a menţinut constant declaraţia, rezultă că la ora 19 s-a întâlnit cu inculpatul, cu care a mers la barul din comună, acest martor împreună cu martorul B.D. şi victima D.M.A. plecând într-o direcţie, iar inculpatul în altă direcţie. Inculpatul şi victima au fost văzuţi împreună la data faptei, dar cu mult înainte la orele 17, când au plecat cu căruţa de la locuinţa martorului D.B. Această declaraţie se coroborează cu declaraţia inculpatului din faţa instanţei. Tot acest martor arată că a mers şi el la barul din comună în jurul orelor 2030, unde a rămas până la orele 23, dar nici inculpatul nici victima nu erau acolo. Această din urmă declaraţie se coroborează cu declaraţia martorului amintit anterior. Întâlnirea inculpatului cu cei doi martori B. rezultă şi din declaraţia martorului C.P., chiar dacă ora la care acest din urmă martor arată că s-au întâlnit diferă, fiind ora 2000. Martorul C.I. arată că în jurul orelor 19 a văzut victima la domiciliul său, încercând să bage căruţa în curte, victima fiind singură. Ultimul martor propus de către inculpat în apărare, martorul I.I., arată că inculpatul a venit la domiciliul său, în jurul orelor 1930 ( aspect care se coroborează cu declaraţia martorului B.F.), unde au consumat băuturi alcoolice şi de unde inculpatul a plecat pe la orele 2045, precizând că pleacă la cantonul silvic, situat pe acelaşi traseu.

Raportând ordinea cronologică a evenimentelor aşa cum rezultă ele din declaraţiile de mai sus, dacă ar fi să raportăm la declaraţia inculpatului de recunoaştere de la urmărirea penală (filele 44, 45 dosar de urmărire penală), aşa cum solicită parchetul, această din urmă declaraţie apare ca nereală. Astfel, inculpatul în cadrul recunoaşterii faptei a arătat că mai întâi a mers la casa victimei împreună cu care a întreţinut relaţii sexuale, apoi strangulând-o, iar ulterior s-a îndreptat spre bar unde, pe drum, s-a întâlnit cu martorul B.F., care i-a solicitat să-i cumpere de băut. Or, la orele 19, când inculpatul consuma băuturile alcoolice la bar, victima se afla în viaţă la domiciliul său, unde încerca să bage căruţa în curte, conform declaraţiilor martorului C.I. Astfel, declaraţia inculpatului de recunoaştere vine în contradicţie însăşi cu situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, unde se arată că, după ce inculpatul a consumat băuturile alcoolice la bar în compania victimei, la orele 19 au plecat împreună spre casa victimei. Cert este că în cauză nu există declaraţia niciunui martor care să îl plaseze pe inculpat la locuinţa victimei în intervalul orar 1800-1900.

Cu privire la declaraţia de recunoaştere a inculpatului dată în faza de urmărire penală, în mod temeinic prima instanţă nu i-a acordat, în lipsa oricăror alte probe care să-l incrimineze, o semnificaţie covârşitoare. Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

De altfel, recunoaşterea inculpatului nu a fost constantă. Astfel, la data de 23 noiembrie 2004 când inculpatul a fost supus testării poligraf pentru detecţia comportamentului simulat, el a răspuns negativ la întrebările specialistului referitoare la identitatea autorului, pentru ca a doua zi, la 24 noiembrie 2004 să dea declaraţia olografă prin care recunoştea fapta şi, tot în aceeaşi zi, a recunoscut fapta în faţa instanţei învestite cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă. De asemenea, la prezentarea materialului de urmărire penală, la data de 01 februarie 2010, a recunoscut fapta. Ulterior acestui moment, inculpatul nu a mai recunoscut săvârşirea faptei.

În speţă, examinând atât rechizitoriul, cât şi întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, este evident că întreaga acuzare a inculpatului îşi găseşte centrul de greutate în propriile sale declaraţii autoincriminatoare.

În privinţa celorlalte mijloace de probă, acestea fie derivă din declaraţiile inculpatului (cum este cazul procesului verbal de conducere în teren), fie fixează anumite împrejurări obiective (cum se întâmplă în cazul cercetării la faţa locului ori a actelor medico-legale), fie constau în depoziţiile unor persoane (care însă nu au fost martori oculari sau nu relatează împrejurări relevante cu privire la vinovăţia inculpatului).

Pe parcursul judecăţii, inculpatul a revenit însă asupra declaraţiilor iniţiale şi nu a mai recunoscut săvârşirea infracţiunilor.

Examinând comparativ modul de redactare al declaraţiei inculpatului de la parchet (fila 46 dosar urmărire penală) cu cel din procesul verbal de conducere în teren, Curtea a constatat exact aceeaşi formulare „eu am legat calul de gardul despărţitor. D. a luat sacul cu fasole şi l-a pus lângă fânărie şi apoi a mers în beci, a adus un bidon de vin şi am băut amândoi … . Duma a dat geaca jos, aruncând-o într-o balie cu fasole, şi-a dat pantalonii jos, rămânând numai în indispensabili …" comparaţie care atestă faptul că atât declaraţia acestuia, cât şi modul în care inculpatul a arătat la conducerea în teren au fost dictate de către organul judiciar şi nu sunt rodul expunerii spontane şi neinfluenţate a inculpatului. Pe de altă parte, în procesul verbal de conducere în teren se arată că inculpatul a arătat cele petrecute în seara faptei „puţin stingherit dar sigur şi ferm".

Susţinerile parchetului cum că organul judiciar nu avea cum să îi sugereze inculpatului conţinutul declaraţiei, întrucât raportul de necropsie care atesta că victima a fost ucisă prin strangulare cu hiperextensia bruscă a capului a fost întocmit abia la data de 13 decembrie 2004, nu pot fi reţinute atâta vreme cât chiar în conţinutul procesului-verbal de cercetare la faţa locului se menţionează că victima prezenta leziuni vizibile la nivelul gâtului, precum şi sânge la nivelul gurii, iar de la data decesului în locuinţă au pătruns şi alte persoane – martorii P. şi J. precum şi rudele victimei. Pe de altă parte, inculpatul, deşi a recunoscut că a strangulat victima, nu a spus niciodată că i-ar fi şi răsucit capul. Cât despre faptul că inculpatul ar fi arătat unde a pus victima unele obiecte – geaca, bidonul de vin şi sacul cu fasole, aceste obiecte se aflau la faţa locului la conducerea în teren.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo) şi, în mod temeinic, prima instanţă a dispus achitarea inculpatului.

Regula „in dubio pro reo" constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Se regăseşte şi în art. 6 paragraful 2 al C.E.D.O., potrivit căruia „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită". Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula „in dubio pro reo" este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

În consecinţă, s-a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, iar recursul procurorului a fost respins ca nefondat.

3. În termen legal, împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, solicitând admiterea, casarea hotărârilor pronunţate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe fond, condamnarea inculpatului.

S-a susţinut că, din probatoriul efectuat în cauză, rezultă vinovăţia acestuia în săvârşirea infracţiunii de omor a victimei D.M.A.

Împrejurarea că pe hainele inculpatului nu s-au găsit urme de sânge sau de spermă de la victimă, ca şi faptul că pe hainele victimei şi la locul faptei nu s-au găsit urme microbiologice din care să se fi evidenţiat profilul A.D.N. al inculpatului, nu conduc automat la concluzia că inculpatul nu este autorul faptei; mai mult, aceste constatări ştiinţifice au corespondent în explicaţiile date de inculpat referitor la modul în care a întreţinut raportul sexual anal cu victima, poziţia părţilor în timpul actului sexual, împrejurarea că actul sexual nu a fost consumat.

Declaraţiile date de inculpat în timpul urmăririi penale de recunoaştere a faptei comise se coroborează cu ansamblul probator existent în cauză: procese-verbale de cercetare a locului faptei, proces-verbal de reconstituire, raport de constatare medico-legală, declaraţiile martorilor I.A., L.S., D.B. şi B.F.

Împrejurările relatate de martorul propus de inculpat în apărare, I.I., care a susţinut că B.V. s-ar fi aflat în domiciliul său între orele 1930-2045, sunt infirmate de declaraţiile martorilor B.F. şi C.P.C., care susţin că inculpatul se afla în bar la ora 2000 (filele 111, 113 şi 36 dosar nr. 71/110/2005 şi fila 68 dosar urmărire penală).

Pe de altă parte, declaraţia martorului C.I. (fila 112 dosar nr. 71/110/2005), care susţine că a văzut victima singură în faţa locuinţei sale, la ora 1900, nu este credibilă prin lipsa oricăror detalii legate de această împrejurare, fiind, de altfel, contrazisă de susţinerile martorilor B.F., C.I. şi D.B.

Temeiul juridic al recursului îl constituie dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău este fondat pentru următoarele considerente:

În considerentele deciziei de casare nr. 1397 din 15 aprilie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunând efectuarea expertizei medico-legale A.D.N., atrăgea atenţia instanţei care urma să rejudece cauza, că rezultatele, concluziile acestei expertize, vor configura în totalitate probatoriul deja administrat în cauză în vederea stabilirii adevărului cu privire la fapta imputată inculpatului.

Instanţa supremă arăta în mod expres că stabilirea cu certitudine a apartenenţei urmelor biologice unei a treia persoane ar constitui o probă certă de nevinovăţie a inculpatului; dacă urmele biologice expertizate aparţin victimei, atunci vinovăţia inculpatului nu este exclusă, trebuind apreciată în funcţie de celelalte probe administrate în cauză.

Administrarea probei privind expertiza medico-legală – examen A.D.N. a eliminat ipoteza prezenţei unei a treia persoane în câmpul infracţional; aparent, această probă exclude şi prezenţa inculpatului B.V., întrucât la locul faptei nu s-au găsit urme microbiologice din care să se fi evidenţiat profilul A.D.N. al acestuia.

În această situaţie, instanţa nu a înţeles să mai administreze alte probe, deşi în mod evident situaţia de fapt nu era lămurită în mod complet.

Instanţa nu a mai depus niciun fel de stăruinţe în aflarea adevărului, ci, interpretând probele deja administrate în cauză, a concluzionat că incertitudinea care planează asupra vinovăţiei inculpatului se constituie într-un argument suficient pentru achitarea acestuia.

Invocarea principiului „in dubio pro reo" – ca şi consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie – în condiţiile date, este nejustificată şi insuficientă pentru motivarea statuării unei soluţii penale în cauză.

Dubiul profită, într-adevăr, oricărui inculpat, dar aplicarea principiului este ţărmurită de obligaţia instanţei de a fi verificat anterior toate variantele comiterii faptei, de a fi administrat şi examinat toate probele necesare şi de a fi evaluat convingător, argumentat şi logic toate dovezile dispuse şi obţinute în scopul îndeplinirii unui alt principiu al procesului penal, fundamental şi prioritar, acela al stabilirii adevărului în cauză.

Or, nemanifestând rol activ în desfăşurarea procesului penal, instanţa nu a dispus din oficiu alte probe necesare pentru aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, astfel că au rămas împrejurări nelămurite şi, ca atare, probatoriul trebuie continuat în vederea clarificării acestora.

Totodată, Înalta Curte constată că şi în cazul administrării unor probe, instanţa fie nu s-a pronunţat asupra lor, fie nu a explicat motivul înlăturării lor ca neconcludente, afectând în acest mod soluţia dispusă în cauză.

În acest context, Înalta Curte arată următoarele:

- Instanţa a înlăturat ca fiind dictate de organul de urmărire penală, declaraţiile date de inculpat la procuror, prin care a recunoscut săvârşirea infracţiunii.

Această motivare este preluată din apărarea pe care inculpatul şi-a susţinut-o în faţa instanţei de judecată la termenul din 3 martie 2005 şi se bazează pe interpretarea modului în care au fost redactate declaraţia inculpatului şi procesul-verbal de conducere în teren de către organele de urmărire penală.

În condiţiile înlăturării acestei probe cu motivaţia arătată mai sus, Înalta Curte constată că instanţa trebuie să lămurească următoarele împrejurări:

- cum se explică confirmarea, în anul 2009, prin expertiza medico-legală ADN (care nu a identificat urme de spermă a inculpatului), a afirmaţiilor făcute de acesta la data de 24 noiembrie 2004 şi pretins induse de organul de urmărire penală, că nu a finalizat actul sexual cu victima, ceea ce i-a şi atras reproşurile acesteia că nu a fost satisfăcută;

- care este interesul şi scopul urmărit de martorii I.A. şi L.S. care au asistat la efectuarea actului de conducere în teren a inculpatului de către organele de urmărire penală (filele 5-6 dosar urmărire penală), atunci când au declarat în faţa instanţei (dosar nr. 895/2005 al Tribunalului Bacău, filele 31 şi 46) că organele de poliţie nu au exercitat presiuni asupra inculpatului şi nici nu i-au sugerat ce anume să facă sau să spună, acesta descriind în faţa lor modul în care a comis fapta;

- cum se explică atitudinea inculpatului din data de 24 noiembrie 2004, de recunoaştere a săvârşirii faptei în faţa judecătorului învestit cu propunerea procurorului de arestare preventivă, a amănuntelor oferite cu privire la împrejurările faptei, a regretului manifestat pentru comiterea acesteia (fila 8 dosar nr. 8318/2004 al Tribunalului Bacău).

Înalta Curte constată că în cauză se impune audierea inculpatului, a martorilor arătaţi, a avocatului MS. care a asigurat asistenţa juridică a inculpatului cu prilejul audierii sale la procuror (fila 50 dosar urmărire penală), în vederea stabilirii modului în care a fost audiat şi s-au consemnat susţinerile inculpatului în faza urmăririi penale, pentru a se putea da valoarea probatorie reală şi corectă afirmaţiilor făcute de acesta, pentru a le putea interpreta şi evalua în mod coroborat cu celelalte probe administrate în cauză.

- Instanţa nu a lămurit complet situaţia leziunilor traumatice prezentate de victimă, a urmărilor acestora, a modului de manifestare a victimei supusă unei atari violenţe.

Astfel, din raportul de constatare medico-legală nr. 707/A4 din decembrie 2004 întocmit de Serviciul medico-legal Bacău (filele 41-43 dosar urmărire penală) rezultă că, la examinarea cadavrului victimei, căile respiratorii superioare prezentau la nivelul laringelui, ruptură completă transversală faţă posterioară între osul hioid şi cartilajul tiroid la nivelul cornului superior.

Pe de altă parte, inculpatul a afirmat în faţa instanţei că a strâns de gât victima, iar aceasta „încă mai horcăia" când inculpatul a părăsit locuinţa (declaraţie din 24 noiembrie 2004 – fila 8, dosar nr. 318/2004 al Tribunalului Bacău).

Înalta Curte constată că în cauză se impune completarea constatării medico-legale în sensul lămuririi următoarelor aspecte:

- dacă leziunile arătate, prin mecanismul lor de producere, pot conduce instantaneu la instalarea decesului ori nu şi, în acest din urmă caz, în cât timp se poate instala decesul;

- care sunt manifestările fizice ale victimei care însoţesc producerea acestei leziuni traumatice (horcăit, scurgeri de salivă, sânge, spumă din cavitatea bucală, defecare, etc.);

- în cazul în care decesul nu este instantaneu, dacă producerea unei atari leziuni este incompatibilă cu capacitatea victimei de a se mişca într-un spaţiu restrâns, de a apuca obiecte, etc.

Concluziile medico-legale vor fi coroborate cu declaraţiile date de inculpat, cu constatările proceselor-verbale întocmite de organele de urmărire penală (filele 2-4 şi 7-9 dosar urmărire penală), cu alte probe, în vederea stabilirii adevărului în cauză.

- Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probei privind înscrisul sub semnătură privată în care este consemnat că martorul P.M. - care s-a sinucis în timpul procesului penal – este autorul infracţiunii de omor săvârşită asupra victimei D.M.A.

Această probă a fost avută în vedere de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii de achitare, arătându-se că, deşi raportul de expertiză criminalistică întocmit în cauză concluzionează că biletul nu a fost scris de martor, „acest fapt nu dovedeşte însă că autor al faptei este inculpatul, indiferent cine a decis realizarea scenariului care rezultă din declaraţia martorului S.P. audiat de instanţa de apel (fila 41); în orice caz, acesta nu este inculpatul care, de la data de 21 noiembrie 2004 şi până la data de 15 februarie 2007 s-a aflat în stare de arest preventiv" (fila 103 verso dosar nr. 4361/110/2008 al Tribunalului Bacău, sentinţa penală nr. 11/D din 14 ianuarie 2010).

Nepronunţarea asupra acestei probe de către instanţa de apel şi tragerea unei concluzii pripite de către instanţa de fond cu privire la această probă a privat soluţionarea cauzei de o completă lămurire a situaţiei de fapt.

- Înalta Curte constată că instanţele nu şi-au pus problema scopului, mobilului, interesului, pe care îl purta invocarea acestei probe.

Împrejurarea că inculpatul se afla în arest preventiv nu îl exclude de plano pe acesta de implicare, în orice formă, în constituirea acestei probe, în realitate el fiind beneficiarul direct al alibiului oferit prin asumarea de către o altă persoană a crimei.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată necesar ca instanţa să dispună efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului inculpatului B.V. şi al martorului S.P. (unchiul acestuia), reaudierea acestora asupra împrejurărilor, datelor apariţiei şi depunerii înscrisului semnat P.M. şi să se pronunţe asupra relevanţei probei cu acest înscris în contextul în care posibilitatea ticluirii unei astfel de probe şi punerii în aplicare a unei astfel de strategii de apărare necesită o reevaluare a întregului comportament procesual al inculpatului (reveniri de declaraţii, martori propuşi pe situaţia de fapt, etc.).

- Instanţa nu s-a preocupat să stabilească existenţa unei opţiuni homosexuale a inculpatului.

În timp ce existenţa acestei opţiuni rezultă din declaraţiile martorilor în cazul victimei D.M.A., în cazul inculpatului nu există date în acest sens, date importante în contextul cauzei.

Instanţa îl va audia, în condiţiile legii, pe inculpat în acest sens, precum şi pe martorii cauzei, stabilind şi notorietatea unei eventuale relaţii între părţi la nivelul comunităţii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, va casa hotărârile pronunţate şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Văzând dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., art. 192 alin. (3) şi art. 189 C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva deciziei penale nr. 59 din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, privind pe inculpatul B.V.

Casează Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 11/D din 14 ianuarie 2010 a Tribunalului Bacău.

Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat B.V., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1113/2010. Penal. Plângere împotriva...  ICCJ. Decizia nr. 433/2010. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4193/2010. Penal