ICCJ. Decizia nr. 4219/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4219/2010
Dosar nr. 2727/87/2009
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei penale de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 19 din 23 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală, în Dosarul nr. 2727/87/2009, s-au dispus următoarele:
În baza art. 334 C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen., în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.C.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 74-76 C. pen., a condamnat pe inculpatul B.C., la pedeapsa închisorii de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ,în condiţiile art. 65 C. pen., pe o perioadă de 2 ani, potrivit dispoziţiilor art. 53 C. pen.
În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 9 şi urm. C. pen., art. 74 - 76 C. pen., a condamnat pe inculpatul S.V.G., la pedeapsa închisorii de 1 (un) an.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen.
S-a dedus starea de reţinere şi arestare preventivă a inculpaţilor, de la 9 iunie 2009 la zi, 23 februarie 2010.
S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor.
S-a luat act că partea vătămată P.A. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
S-a admis acţiunea civilă formulată de partea vătămată Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni Bucureşti şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, inculpatul minor şi în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 1.218,70 RON, cu titlu de despăgubiri civile şi dobânda aferentă sumei de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la achitarea efectivă.
S-a luat act că părţile civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria şi Serviciul Judeţean de Ambulanţă Teleorman nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
Au fost obligaţi inculpaţii la câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare statului, iar pe inculpatul minor în solidar cu părţile responsabile civilmente.
Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin Rechizitoriul din 15 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului S.V.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. şi trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului B.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
S-a reţinut în rechizitoriu că la data de 26 martie 2009, partea vătămată şi concubina sa au mers la o suprafaţă de teren unde a găsit turma de oi şi capre ce aparţine inculpatului B.C. păşunând, supravegheată de inculpatul S.V.G.
Între inculpatul B.C. şi partea vătămată a avut loc un schimb de replici, partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu palmele peste faţă şi i-a adresat cuvinte şi expresii indecente.
Pe fondul acestei discuţii, inculpatul B:C: a luat un arac cu care a lovit partea vătămată în zona capului şi aceasta a căzut la pământ, unde a continuat să fie lovită de către inculpatul B.C., cât şi de către inculpatul S.V.G., concomitent, împreună şi cu arac şi cu ciomag.
A concluzionat parchetul că faptele inculpaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
Totodată, a reţinut parchetul că faţă de inculpatul B.C. sunt aplicabile dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. întrucât a agresat victima, la scurt timp după ce aceasta a manifestat o atitudine de natură să-i genereze o stare de puternică tulburare psihică.
Analizând întregul material probator de la dosar, şi anume: plângerea persoanei vătămate, certificatul medico-legal eliberat de S.M.L. Teleorman, acte medicale, declaraţiile martorilor, declaraţia părţii vătămate, toate coroborate cu declaraţiile inculpaţilor, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 26 martie 2009, inculpatul S.V.G. a fost surprins de către partea vătămată păşunând, pe terenul ce-i aparţine, turma de oi şi capre al cărui proprietar este inculpatul B.C.
În momentul în care a fost surprins, inculpatul S.V.G. l-a sunat pe inculpatul B.C., relatându-i acest aspect, acesta din urmă înţelegând că primul va avea probleme cu partea vătămată, s-a deplasat la locul incidentului.
Între partea vătămată şi inculpatul B.C. a avut loc o discuţie, proprietarul terenului reproşându-i inculpatului că păşunează oile şi că i-a distrus cultura, apoi i-a adresat cuvinte şi expresii indecente şi l-a lovit cu palmele peste faţă.
Imediat, inculpatul a luat un arac dintr-o vie şi a lovit partea vătămată cu acesta în zona capului.
Partea vătămată a căzut la pământ, iar inculpaţii B.C. şi S.V.G. au lovit-o concomitent, cu corpuri dure - arac şi ciomag - pe diferite zone ale corpului.
Aşa cum rezultă din certificatul medico-legal eliberat de S.M.L. Teleorman, victimei i-au fost cauzate leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120 zile îngrijiri medicale şi i-au pus în primejdie viaţa.
Faptele inculpaţilor, aşa cum au fost descrise, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate, instanţa având în vedere dispoziţiile art. 52 şi 72 C. pen., a ţinut cont atât de împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, de modalitatea în care a fost comisă - ambii inculpaţi au lovit partea vătămată, concomitent, cu corpuri dure -, dar şi de circumstanţele personale ale inculpaţilor.
Astfel, inculpatul S.V.G. nu este cunoscut cu antecedente penale, este minor, aşa încât prin condamnarea la pedeapsa închisorii de un an, ca efect al aplicării circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 - 76 C. pen., va putea fi atins atât scopul educativ, cât şi cel preventiv al legii penale.
Cu referire la inculpatul B.C., instanţa, în baza art. 334 C. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen., întrucât a săvârşit fapta împreună cu inculpatul minor.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului B.C., instanţa a avut în vedere atât gradul de pericol social al faptei, împrejurările în care aceasta a fost comisă - pe fondul unei puternice tulburări generată de faptul că partea vătămată l-a lovit cu palmele peste faţă şi i-a adresat expresii indecente -, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, care este cunoscut cu antecedente penale, însă a dat dovadă de stăruinţă pentru a înlătura rezultatul infracţiunii, dându-i părţii vătămate o sumă de bani pe care să o poată folosi în vederea vindecării, aşa încât în cauză sunt incidente dispoziţiile privitoare la circumstanţele atenuante.
A constatat instanţa că inculpatul a săvârşit infracţiunea în stare de provocare întrucât a agresat victima la scurt timp după ce aceasta a manifestat o atitudine de natură să-i genereze o stare de puternică tulburare, întrucât i-a adresat expresii indecente, ameninţări şi apoi l-a lovit cu palmele peste faţă.
Constatând că în cauză există un concurs între cauzele de agravare şi atenuare, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 80 în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.C. şi s-a apreciat că prin condamnarea la pedeapsa închisorii de un an şi jumătate va putea fi atins scopul legii penale.
Instanţa a interzis inculpatului B.C. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen. şi aceleaşi drepturi, potrivit dispoziţiilor art. 65 C. pen., pe o perioadă de 2 ani, stabilită potrivit dispoziţiilor art. 53 C. pen.
Totodată, instanţa a interzis inculpatului S.V.G. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile art. 71 C. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), instanţa a dedus din pedepsele aplicate inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive, de la 9 iunie 2009 la zi, 23 februarie 2010, şi în temeiul art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi 999 C. civ., instanţa a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni Bucureşti şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, şi pe inculpatul minor şi în solidar cu părţile responsabile civilmente, la plata sumei de 1.218,70 RON,cu titlu de despăgubiri civile şi dobânda aferentă sumei de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la achitarea efectivă.
Totodată, instanţa a luat act că partea vătămată P.A., Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria şi Serviciul Judeţean de Ambulanţă Teleorman nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
Potrivit dispoziţiilor art. 191 C. proc. pen., instanţa a obligat inculpaţii la câte 800 RON, cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpatul minor, în solidar cu părţile responsabile civilmente.
Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei, potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (6) C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul şi condiţiile legii, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, inculpaţii şi partea civilă P.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
Parchetul, vizând pedeapsa aplicată inculpatului B.C. în condiţiile reţinerii circumstanţelor atenuante şi a provocării, sub limita legală de 2 ani şi 6 luni, conform dispoziţiilor art. 76 alin. (3) C. pen., aplicarea nelegală a pedepsei complementare faţă de pedeapsa principală mai mică de 2 ani la care s-a orientat prima instanţă, nearătarea circumstanţelor atenuante judiciare reţinute conform art. 74 C. pen. în condiţiile în care inculpaţii nu şi-au recunoscut faptele, greşita obligare la despăgubiri civile a inculpatului B.C. către spital atâta timp cât prin reţinerea scuzei provocării şi partea vătămată P.A. ar avea o culpă la derularea evenimentelor, în sfârşit, instanţa de control judiciar să reaprecieze întreg probatoriul şi să constate că mai întâi a existat o acţiune provocatoare din partea inculpatului S.V.G., care a pătruns cu o turmă de animale pe tarlaua părţii vătămate provocând distrugerea culturii de grâu, iar partea vătămată a acţionat pe acest fond, întreg probatoriul demonstrând fără tăgadă că ambii inculpaţi au lovit cu un arac şi un corp contondent pe partea vătămată, provocându-i leziuni pentru care a necesitat 120 zile de îngrijiri medicale.
Mai mult, în sarcina inculpatului minor S.V.G. nu ar trebui reţinute circumstanţe atenuante întrucât nu a recunoscut săvârşirea faptei şi, conform referatului de evaluare aflat la dosar, acesta are carenţe educaţionale, necesită o îndrumare specializată şi sprijin familial, iar inculpatul B.C. are la activ fapte comise în minorat.
Inculpaţii apelanţi au apreciat că se impune reţinerea circumstanţei atenuante a provocării în condiţiile în care partea vătămată a fost cea care a lovit şi înjurat prima pe inculpatul B.C., iar depoziţiile martorei P.I., concubina părţii vătămate, trebuie înlăturate ca nesincere şi făcute pro causa, contradictorii în a arăta că a perceput evenimentul de la câteva sute de metri sau dimpotrivă, că nici nu l-ar fi văzut.
Inculpatul B.C. şi-a recunoscut în faţa instanţei de control judiciar faptele comise, în timp ce minorul S.V.G. şi-a menţinut poziţia de nerecunoaştere a lor.
Partea vătămată P.A., prin avocat ales, a solicitat, în apelul formulat, majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor şi se raliază concluziilor procurorului de înlăturare a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 121/A din 25 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi partea vătămată P.A.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, în fond: în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b), 74 lit. b) şi c) C. pen., 75 lit. c) C. pen. şi 76 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.C. la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
A făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen., în baza art. 65 C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 - 999 C. civ., a obligat pe inculpatul B.C., în solidar, cu inculpatul S.V.G. şi acesta, în solidar, cu părţile responsabile civilmente, la 974,76 RON despăgubiri civile către Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni din Bucureşti şi pe partea vătămată P.A., la 273,74 RON cu acelaşi titlu, reţinând şi culpa celei din urmă în proporţie de 20% la repararea prejudiciului, cu dobânda aferentă de la data rămânerii definitive până la achitarea integrală a debitului.
A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi.
A dedus arestarea preventivă a inculpaţilor, de la 9 iunie 2009 la zi, şi a menţinut starea lor de arest.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Au fost obligaţi inculpaţii B.C. la 200 RON, cheltuieli judiciare statului şi inculpatul S.V.G., în solidar cu părţile responsabile civilmente la 500 RON cheltuieli judiciare statului, din care 300 RON onorariu avocat oficiu din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a apreciat corect reţinută de instanţa de fond vinovăţia celor 2 inculpaţi, ca de altfel şi situaţia de fapt.
De asemenea, s-a apreciat că inculpatul B.C. a acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări, motiv pentru care au fost aplicate dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere atât circumstanţele reale, cât şi cele personale ale inculpatului B.C.
Au fost apreciate ca nefondate apelurile inculpaţilor.
Întrucât a fost reţinută acţiunea provocatoare a părţii vătămate, s-a reţinut în sarcina acesteia o culpă de 20 %, iar la recuperarea prejudiciului de către partea civilă Spitalul de Urgenţă Bagdasar Arseni a fost obligată proporţional cu culpa sa.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul B.C. şi partea vătămată P.A.
În recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat soluţia pentru greşita reţinere a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., în cazul inculpatului B.C. (3859 pct. 171 C. proc. pen.) pentru greşita obligare a părţii vătămate la plata despăgubirilor către spital (art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.) şi greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor B.C. şi S.V.G. (art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
Partea vătămată P.A. a considerat că pedepsele stabilite pentru cei 2 inculpaţi sunt mult prea reduse în raport de gravitatea faptei, solicitând mărirea cuantumului acestora (art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
Inculpatul B.C. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând aplicarea unei pedepse într-un cuantum scăzut prin acordarea unei mai mari eficienţe circumstanţelor atenuante.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, consideră fondate recursurile parchetului şi ale părţii vătămate, şi nefondat recursul inculpaţilor pentru următoarele considerente:
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator a rezultat că instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, a stabilit vinovăţia inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen.
Înalta Curte consideră că în cauză prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpaţilor, care la 26 martie 2009, pe drum public au exercitat concomitent, în mod repetat, acte de violenţă cu corpuri dure (ciomag, rangă) asupra victimei P.A. (38 ani), cauzându-i leziuni care au necesitat 120 zile îngrijiri medicale, au pus în primejdie viaţa victimei, după care şi-au însuşit suma de 200 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. şi art. 211 alin. (2) lit. a), b) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Din actele şi lucrările dosarului a reieşit că actul provocator iniţial a aparţinut inculpaţilor, care au distrus cultura de grâu a părţii vătămate, iar din modul în care aceştia au reacţionat a rezultat o disproporţie vădită între actul reţinut drept provocator al părţii vătămate (insulte şi două palme aplicate inculpatului B.C.) şi fapta acestora de a o lovi cu un corp dur, ce i-au provocat fractură temporală stânga cu înfundare, hematom epidural, contuzii toraco-abdominale, leziuni care i-au pus viaţa în primejdie şi au necesitat 120 de zile de îngrijiri medicale, astfel încât Înalta Curte apreciază că în mod greşit a fost reţinută circumstanţa atenuantă legală a provocării în cazul inculpatului B.C.
Instanţele au reţinut că inculpatul B.C. a acţionat şi sub stăpânirea unei puternice tulburări provocate de partea vătămată, care l-a insultat şi lovit cu palmele peste faţă, în condiţiile în care ambii au acţionat pentru a-şi proteja avutul, nedovedindu-se că inculpatul S.V.G. (cioban) a condus intenţionat animalele pe cultura de grâu.
Din probele administrate rezultă că fapta s-a comis în luna martie a anului 2009, într-o perioadă în care cultura de grâu poate fi uşor distrusă, iar partea vătămată, având locuinţa în imediata apropiere, constatase anterior că inculpatul S.V.G. obişnuia să permită animalelor să intre pe această suprafaţă, acesta fiind motivul pentru care s-a deplasat la locul respectiv, unde a constatat că fapta s-a repetat, respectiv turma de 60 de capre se afla pe terenul său, cultivat cu grâu. În aceste condiţii, indiferent dacă inculpatul S.V.G. a intenţionat sau nu să conducă turma pe acel teren, faptul că, fiind însărcinat cu paza acesteia, a permis animalelor să distrugă cultura, constituie o împrejurare cert prejudiciabilă pentru partea vătămată, această situaţie fiind cea care a declanşat conflictul.
Inculpatul S.V.G. l-a contactat telefonic pe inculpatul B.C., spunându-i că a fost prins cu caprele în grâu, iar acesta s-a deplasat imediat la faţa locului, cu un motoscuter. În acest timp, partea vătămată a încercat să îndepărteze turma de pe terenul său, fără a aduce atingere în niciun fel niciunui animal, astfel încât este greşit să se aprecieze că inculpatul a acţionat pentru a-şi apăra avutul.
În aceste condiţii, s-ar explica atitudinea părţii vătămate de a insulta şi de a lovi cu palmele (împrejurare relevată de partea vătămată abia după ce s-a împăcat cu inculpatul, iniţial declarând că a fost lovită intempestiv, din spate, fără motiv), inculpatul B.C. având obligaţia, în calitate de proprietar, să se asigure că animalele sale nu sunt păşunate pe un teren cultivat, astfel încât acţiunea părţii vătămate nu poate constitui provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.
Partea vătămată a reacţionat la o acţiune ilicită a inculpatului, cerându-i explicaţii şi încercând a preîntâmpina, astfel, repetarea faptelor păgubitoare.
În doctrină, s-a arătat că nu poate fi reţinută provocarea atunci când inculpatul, prin propriul act provocator, a determinat riposta victimei, căreia el i-a răspuns prin săvârşirea infracţiunii (C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, ediţia 1997, pag. 371), făcându-se trimitere la o situaţie în care, în practică, s-a stabilit că nu poate fi recunoscută circumstanţa provocării atunci când lovirea de către victimă a inculpatului a constituit urmarea faptului că acesta din urmă a început să ridice pe nedrept fânul cosit de ea (Tribunalul Suprem, secţia penală, Decizia nr. 6439/1970).
În cauză nu este astfel îndeplinită condiţia ca starea de tulburare să aibă drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate, esenţială pentru reţinerea art. 73 lit. b) C. pen.
Astfel, s-a reţinut că partea vătămată a adresat inculpatului „cuvinte indecente"; fără a fi menţionat în ce au constat şi l-a lovit cu palmele peste faţă, în timpul urmăririi penale inculpatul susţinând că partea vătămată l-a lovit cu mâna în piept.
În raport de această atitudine a părţii vătămate, acţiunea inculpatului de a lovi cu un corp dur în zona capului, cu intensitate, determinând căderea părţii vătămate, apoi de a continua să o lovească împreună cu inculpatul S.V.G., ambii folosind obiecte contondente, provocându-i leziuni ce i-au pus viaţa în primejdie şi au necesitat 120 zile de îngrijiri medicale, constituie o ripostă în vădită disproporţie cu actul pretins provocator.
În practica judiciară s-a arătat că, pentru a se reţine circumstanţa atenuantă a provocării nu este suficient ca partea vătămată să aibă o comportare injurioasă sau ameninţătoare; pentru incidenţa art. 73 lit. b) C. pen. se cere ca victima să dovedească o agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea de infracţiuni; legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificaţie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 4038/2005).
Instanţa de apel a reţinut că atât inculpaţii, cât şi partea vătămată au dat declaraţii diferite pe parcursul procesului penal, partea vătămată relatând în final că ea a provocat incidentul.
Schimbarea declaraţiei părţii vătămate se datorează faptului că s-a împăcat cu inculpatul, primind de la acesta suma de 30.000 RON, la data de 15 iulie 2009.
Până la acest moment, partea vătămată a arătat că, întrucât terenul cultivat cu grâu fusese în repetate rânduri distrus prin păşunare, s-a deplasat neînarmată la faţa locului, a constatat că inculpatul S.V.G. avea caprele la păscut pe terenul respectiv, iar inculpatul B.C. - chemat telefonic de inculpatul S.V.G., a venit având asupra sa o rangă, fiind urmat de inculpatul S.V.G., ce purta un ciomag.
Partea vătămată a relatat că, fără a exista vreo altercaţie şi fără a se aştepta, a fost lovită din spate de inculpatul B.C., cu ranga în cap, declaraţia sa coroborându-se cu cea a martorei oculare P.I.
Ulterior, după momentul împăcării, partea vătămată a declarat că, după ce l-a surprins pe inculpatul S.V.G. cu caprele în grâu, i-a reproşat cele întâmplate inculpatului B.C., venit în scurt timp la faţa locului, i-a adresat cuvinte indecente, i-a aplicat două palme peste faţă şi, după ce s-a întors cu spatele, inculpatul B.C. a lovit-o cu un arac în zona capului, urmare acestui fapt căzând la pământ.
Declaraţia sa nu se coroborează cu cele susţinute de inculpat anterior, respectiv că partea vătămată l-a lovit cu mâna în piept, fapt ce este de natură să creeze un dubiu cu privire la sinceritatea părţii vătămate asupra acestui aspect, în realitate scopul său fiind acela de a minimaliza gravitatea faptei sale.
Având în vedere că primele declaraţii ale părţii vătămate se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv cu declaraţiile martorei P.I., certificatul medico-legal şi actele medicale aflate la dosar, Înalta Curte apreciază că acestea corespund realităţii, partea vătămată fiind lovită de inculpatul B.C. în mod intempestiv.
Inculpatul a lovit partea vătămată cu un corp dur, care i-a provocat fractură temporală stânga cu înfundare, leziune ce este puţin probabil a fi produsă prin lovirea cu un arac de lemn, subţire, de natura acelora cu privire la care s-au realizat fotografii judiciare, astfel încât, şi sub acest aspect, declaraţiile iniţiale ale părţii vătămate, în sensul că a fost lovită cu o „rangă";, sunt plauzibile.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că în mod greşit au fost reţinute dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. în rechizitoriu şi hotărârile instanţelor de fond şi de apel, motiv pentru care, ca urmare a admiterii recursurilor parchetului şi al părţii vătămate, va dispune înlăturarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen.
Instanţa de apel a reţinut culpa părţii vătămate în proporţie de 20% în producerea prejudiciului părţii civile Spitalul de Urgenţă Bagdasar Arseni din Bucureşti şi a dispus obligarea acesteia, alături de inculpaţi, la plata sumei de 273,74 RON, cu dobânda aferentă, către partea civilă, corespunzător acestei culpe, aplicând astfel, în mod greşit, dispoziţiile care reglementează soluţionarea laturii civile în procesul penal.
Potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente şi poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
Potrivit art. 9 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor a care au săvârşit infracţiuni.
Obligarea părţii vătămate la plata despăgubirilor civile către spital, care reprezintă cheltuieli de spitalizare, nu are temei legal întrucât nu există o acţiune civilă executorie împotriva părţii vătămate, alăturată unei acţiuni penale îndreptate, de asemenea, împotriva acesteia.
Astfel, va înlătura şi dispoziţia privind obligarea părţii vătămate la plata despăgubirilor către Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni, aplicată de instanţă.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepsele greşit individualizate) invocat în motivele de recurs ale parchetului şi ale părţii civile, Înalta Curte îl consideră nefondat.
Pedepsele aplicate celor 2 inculpaţi au fost corect individualizate, în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), neimpunându-se majorarea sau micşorarea cuantumului acestora.
Astfel, în raport de fapta săvârşită, de modalitatea concretă de comitere, de scopul urmărit şi rezultatul produs, de persoana inculpaţilor (S.V.G. este minor, B.C. a ajutat victima material după săvârşirea faptei), Înalta Curte apreciază că o pedeapsă orientată spre limita minimului special prevăzut de lege este suficientă şi de natură să conducă la reeducarea inculpaţilor şi la realizarea scopului de prevenţie generală, pe care îl are sancţiunea penală.
Este adevărat că infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată sunt infracţiuni de pericol şi de larg impact şi că, în principiu, s-ar putea susţine că acestea, datorită pericolului social abstract şi generic pe care îl conţin prin simpla încălcare a normei penale, prezintă întotdeauna gradul de pericol social necesar aplicării unei sancţiuni mai ferme, totuşi, în speţa dedusă judecăţii nu se pot neglija împrejurările concrete în care inculpaţii au comis faptele şi care au fost pe larg expuse, împrejurări care concură şi conturează un pericol social redus, iar cercetarea acestor aspecte se impune şi pentru stabilirea întregului complex de împrejurări care au creat ambianţa faptică, de o anumită semnificaţie, proprie, cu implicaţii în evaluarea gravităţii acesteia.
În primul rând, pericolul social concret al faptelor se stabileşte în raport de întregul complex de împrejurări, stări, situaţii, întâmplări, în care s-au comis şi care pot avea influenţă asupra gravităţii infracţiunii, care concretizează şi individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de celelalte infracţiuni concrete de acelaşi tip şi aceasta este raţiunea pentru care instanţa constată că în această speţă concretă infracţiunea de pericol comisă de inculpaţi prezintă un grad de pericol social redus.
În acest context se mai impune şi analiza evaluării cuantumului pedepselor ce vor fi aplicate inculpaţilor şi care ar fi eficienţa acestora, în raport de scopul general şi special al prevenţiei penale şi urmând linia acestui raţionament, instanţa are a observa că sistemul pedepselor în vigoare, deşi a marcat un progres în evoluţia dreptului penal român, evidenţiază la un examen critic numărul redus al pedepselor principale şi mai ales caracterul accentuat represiv al acestora, ceea ce explică preocuparea prezentă a legiuitorului ca pedepsele de bază să fie dublate de sancţiuni alternative, iar mijloacele de individualizare şi de executare a pedepselor să fie diversificate, potrivit standardelor europene.
Din acest punct de vedere, rolul prioritar al pedepsei este acţiunea de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni şi nu acela al represiunii, deoarece numai acţiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ce priveşte adaptarea conduitei destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conştiinţei juridice şi morale a membrilor societăţii şi numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete, trebuie utilizată constrângerea.
Din perspectiva rolului şi scopului pedepsei trebuie precizat că pentru a-şi îndeplini rolul de factor inhibitor în declanşarea activităţilor infracţionale, pedeapsa trebuie să prezinte un anumit grad de severitate, ţinând seama şi de faptul că, pentru a acţiona asupra conştiinţei celui condamnat, pentru a-l determina să-şi modifice comportamentul, să adopte conştient o altă atitudine faţă de regulile convieţuirii sociale, constrângerea trebuie să fie raţională şi echitabilă, proporţională cu pericolul social al faptei, exercitându-se doar în formele şi limitele necesare pentru ca pedeapsa să-şi îndeplinească funcţia principală, aceea de reeducare.
Acest deziderat poate fi atins numai prin promovarea Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care cuprinde principii generoase şi naţionale, atât în raport cu persoana care a comis o faptă penală, cât şi în raport cu ceilalţi membri ai societăţii, care au respectat legea, iar apărarea valorilor sociale ocrotite nu înseamnă aplicarea pedepselor cu aceeaşi intransigenţă, doar cu fermitate, prin fermitate înţelegându-se dacă o anumită pedeapsă este în măsură să-şi atingă principalul scop, nu o pedeapsă severă; conceptul şi cerinţa fermităţii în sensul dreptului penal impun descoperirea infracţiunilor şi judecarea făptuitorilor cu promptitudine, fără ca prin aceasta să se impieteze asupra imperativului descoperirii adevărului şi respectării riguroase a legii.
Prin urmare, necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu înseamnă neapărat aplicarea unei pedepse severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.
Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului"; rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepsei, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei; măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei, este însăşi pedeapsa.
Or, dacă indiscutabil constrângerea constituie esenţa conţinutului pedepsei, ea nu poate fi în acelaşi timp şi o funcţie a acesteia, deoarece esenţa şi funcţiile pedepsei sunt noţiuni distincte. Funcţiile sunt legate de esenţa pedepsei, îşi trag valoarea şi eficienţa din constrângerea pe care o implică orice pedeapsă, se realizează prin şi în cadrul constrângerii, dar nu se confundă cu ea.
Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvârşi din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea. Intimidarea îşi produce efectul imediat, cât există şi durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţa subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.
Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul, luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus, ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale şi necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că nu se impune modificarea modalităţii de executare a pedepsei pentru inculpatul B.C., scopul acesteia putând fi atins numai în regim de detenţie, regim care să contribuie în mod pozitiv la influenţarea conştiinţei, caracterului şi deprinderilor inculpatului, să-l determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni, motiv pentru care recursul inculpatului B.C. apare ca nefondat.
Faţă de cele reţinute conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea vătămată P.A.; va casa în parte decizia, cât şi sentinţa, va înlătura dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. reţinute în favoarea inculpatului B.C.
Va înlătura obligaţia părţii vătămate la plata despăgubirilor civile către Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului B.C.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), va deduce prevenţia, de la 9 iunie 2009 la 23 februarie 2010.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petiţionarul la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea vătămată P.A. împotriva Deciziei penale nr. 121 A din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează, în parte, atât decizia penală atacată, cât şi Sentinţa penală nr. 19 din 23 septembrie 2009 a Tribunalului Teleorman şi, rejudecând:
Înlătură dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., reţinute în favoarea inculpatului B.C.
Înlătură obligarea părţii vătămate la plata despăgubirilor civile către Spitalul Clinic de Urgenţă Bagdasar Arseni.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.C. durata reţinerii şi arestării preventive, de la 9 iunie 2009 la 25 noiembrie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat S.V.G., în sumă de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2326/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2327/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
