ICCJ. Decizia nr. 4642/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4642/2010
Dosar nr. 10512/1/2010
Şedinţa publică din 29 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 3671/116/2010, în baza dispoziţiilor art. 160b rap. la art. 3001 C. proc. pen. şi art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.I.E., dispunându-se menţinerea acestei măsuri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul V.I.E. împotriva sentinţei penale nr. 108 din 04 noiembrie 2010 pronunţată în dosarul penal nr. 3671/116/2010 (652/P/2010) Tribunalul Călăraşi, secţia penală, a constatat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin şi în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul V.I.E., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, susţinând că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, întrucât a recunoscut săvârşirea faptelor.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele următoare:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi din data de 10 septembrie 2010 a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul V.I.E., pentru comiterea în concurs, a infracţiunilor de violare de domiciliu şi viol prev. de art. 192 alin. (2) C. pen. şi art. 197 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi violare de domiciliu, viol şi omor calificat, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen. şi art. 174 alin. (1) art. 175 alin. (1) lit. h) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, în noaptea de 12/13 iulie 2009, inculpatul a pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate M.T. şi prin constrângerea acesteia a întreţinut raport sexual cu aceasta, iar în noaptea de 12/13 martie 2010 a pătruns fără drept în locuinţa victimei C.P. şi prin constrângerea acesteia a întreţinut raport sexual cu aceasta după care a omorât-o, prin sugrumare.
Măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată prin încheierea de şedinţă din 30 martie 2010 a Tribunalului Călăraşi, în temeiul art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen., emiţându-se mandatul de arestare preventivă nr. 19/U din 30 martie 2010.
Prin sentinţa penală nr. 108 din 04 noiembrie 2010, pronunţată în dosarul penal nr. 3671/116/2010 (652/P/2010) Tribunalul Călăraşi, secţia penală, a hotărât următoarele:
în baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. a condamnat pe inculpatul V.I.E., la 5 ani închisoare.
în baza art. 197 alin. (1) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.
în baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.
în baza art. 197 alin. (1) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
în baza art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. h) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la 25 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.
În baza art. 33-34 lit. b) C. pen. s-a stabilit că inculpatul V.I.E. va executa pedeapsa cea mai grea, respectiv 25 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia acestuia de la 29 martie 2010 la zi.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul V.I.E..
La termenul din 13 decembrie 2010, instanţa de control judiciar a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c). Conform textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Înalta Curte constată că, în cauza supusă analizei, au fost respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Totodată, conform art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În prezenta cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor impuse de legea procesual penală şi a constatat corect că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte constată că sunt îndeplinite în continuare condiţiile cumulative impuse de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 143 din acelaşi cod, avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul V.I.E., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele de care este acuzat este mai mare de 4 ani închisoare şi există probe certe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică.
Condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat şi condamnat de instanţa de fond, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la viaţă şi la inviolabilitate sexuală, iar lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letelliervs.Franţa).
In prezenta cauză, există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapte grave, care prin modalitatea de comitere, caracterul repetat al acestora şi urmările produse duc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legilor.
În jurisprudenţa sa, CEDO e expus patru motive fundamental acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller contra Austriei) riscul ca acuzatul, odată pus în libertate să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff c.Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzeneter c.Austriei) sau să tulbure ordinea publică (Lettelier c.Franţei).
Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca acuzatul să tulbure ordinea publică.
Potrivit CEDO (cauza Labita c.Hatier) detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.
Or, în această cauză un asemenea interes este evident. Evaluând gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, reacţia publică declanşată datorită faptelor presupus a fi comise de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, Înalta Curte constată că în această fază a procesului penal nu se impune luarea unor măsuri alternative neprivative de libertate faţă de acesta.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I.E. împotriva încheierii din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 3671/116/2010.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I.E. împotriva încheierii din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 3671/116/2010.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4623/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 768/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
