ICCJ. Decizia nr. 4313/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4313/2010
Dosar nr. 830/42/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 124 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.I., împotriva rezoluţiilor nr. 272/P/2010 din 25 iunie 2010 şi nr. 961/II/2/2010 din 21 iulie 2010, adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, acestea fiind menţinute ca legale şi temeinice.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 80 lei cheltuieli judiciare către stat şi 1.500 lei către intimatul G.C.V., reprezentând onorariu apărător ales.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Ordonanţa nr. 272/P/2010 din 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi art. 38 rap. la art. 42 - 45 C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de executorul judecătoresc G.C.V. sub aspectul infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), deoarece fapta reclamată nu există şi s-a disjuns şi declinat competenţa de soluţionare a plângerii petentului faţă de S.A. sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 260 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Mizil.
Procurorul a reţinut că infracţiunea pretins comisă de către intimatul G.C.V. nu există, întrucât petentul a fost prezent la momentul punerii în executare a sentinţei civile nr. 239 din 07 martie 2007 a Judecătoriei Mizil şi nu a formulat obiecţiuni cu privire la actele de executare, semnând procesul verbal încheiat de intimat în prezenţa părţilor, reţinându-se, totodată, că persoana vătămată nu a formulat contestaţie la executare în conformitate cu art. 399 şi următoarele C. proc. pen.
Plângerea formulată de petent împotriva acestei soluţii, conform art. 277-278 C. proc. pen., a fost respinsă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti prin rezoluţia nr. 961/II/2/2010 din 21 iulie 2010, ca neîntemeiată, cu motivarea că activitatea desfăşurată de executorul judecătoresc a avut un caracter licit, actele de executare au fost efectuate în prezenţa debitorului cu respectarea titlului executor şi a expertizei tehnico-judiciare întocmită de expertul P.D.
Nemulţumit de soluţia procurorului, petentul D.I., în baza art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere la instanţa competentă, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, solicitând admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor şi trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivarea plângerii, petentul a susţinut că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă faţă de executorul judecătoresc G.C.V. este greşită, deoarece acesta, cu ocazia punerii în executare a sentinţei civile nr. 239 din 27 martie 2007 a Judecătoriei Mizil, şi-a încălcat atribuţiile de serviciu prin aceea că nu a efectuat măsurători pe teren şi a delimitat cele două proprietăţi fără să respecte titlul de executare.
Instanţa de fond, examinând actele premergătoare efectuate în cauză în raport de susţinerile petentului, a constatat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă faţă de executorul judecătoresc G.C.V. este legală, întrucât infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor reclamată nu există.
S-a reţinut că intimatul a parcurs etapele procedurii execuţionale cu respectarea prevederilor legale, că nu a acţionat cu rea credinţă împotriva intereselor petentului, astfel că, în lipsa unor argumente temeinice şi a unor probe certe că acesta ar fi acţionat cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, nu se putea dispune decât soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Curtea de apel a apreciat că simpla afirmaţie a petentului în sensul că executorul judecătoresc nu a identificat şi nu a efectuat măsurători pe teren, nu poate conduce la antrenarea răspunderii penale pentru infracţiunea reclamată, cât timp nu s-a dovedit nici un element material (neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act de serviciu) şi nici urmarea imediată constând în cauzarea vreunei vătămări.
De asemenea, a fost avută în vedere împrejurarea că în situaţia în care petentul era nemulţumit de modalitatea de îndeplinire a actelor de executare silită, avea posibilitatea conform art. 399 C. proc. civ. şi art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, să formuleze contestaţie la executare la instanţa competentă, însă acesta nu a exercitat o atare cale de atac, rezultând, implicit, că actele de executare desfăşurate de executorul judecătoresc s-au înscris în cadrul legal.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul D.I., solicitând prin intermediul apărătorului său ales admiterea recursului, casarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea de cercetări, arătând că în mod greşit s-a apreciat că fapta reclamată nu există.
Examinând hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, în raport cu criticile invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi motivat prima instanţă a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.I., fiind evaluate în mod corect actele premergătoare efectuate şi menţinute în cauză, analizându-se criticile formulate de petent în raport cu soluţia dispusă de procuror.
Aşa cum a rezultat din actele şi lucrările dosarului, criticile formulate de petent au fost examinate în mod temeinic, soluţia dispusă fiind motivată atât în fapt, cât şi în drept.
Înalta Curte, în baza propriului examen, analizând actele şi lucrările existente la dosarul cauzei, constată că în cauză au fost efectuate în mod complet actele premergătoare, fiind corect menţinute, pe baza acestora stabilindu-se legal şi temeinic că aspectele invocate de petent nu sunt fondate.
În cauză, în mod corect s-a stabilit că intimatul executor judecătoresc a parcurs etapele procedurii execuţionale cu respectarea prevederilor legale în materie, fără a-şi încălca atribuţiile de serviciu şi fără a acţiona cu rea credinţă împotriva intereselor petentului.
Pentru existenţa infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), este necesar ca fapta reclamată să îndeplinească condiţiile de existenţă sub aspectul laturii obiective şi subiective, ori, în prezenta cauză, corect s-a constatat că sunt aplicabile disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen. cu privire la intimatul G.C.V., sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât fapta nu există, nefiind elemente sau date care să configureze obiectiv şi subiectiv această infracţiune.
Înalta Curte constată că soluţia de neurmărire penală dată de parchet faţă de intimat este corectă, având în vedere că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii în sensul comiterii vreunei infracţiuni, deci nici a celei sub aspectul căreia s-au efectuat verificări.
In consecinţă, având în vedere că din actele premergătoare efectuate rezultă că intimatul si-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în deplină concordanţă cu legea şi nu a comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acestuia, Înalta Curte constată că, pe de o parte, în mod corect s-a dispus de către procuror, în baza art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimată pentru infracţiunea pretins a fi comisă, iar pe de altă parte, în mod legal şi motivat, prima instanţă a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiilor nr. 272/P/2010 din 25 iunie 2010 şi nr. 961/II/2/2010 din 21 iulie 2010, adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată în cauză este corectă, instanţa de fond pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.I. împotriva sentinţei penale nr. 124 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4299/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4321/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
