ICCJ. Decizia nr. 472/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 472/2010
Dosar nr. 9086/2/200.
Şedinţa publică din 8 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin sentinţa penală nr. 352 din 30 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 9086/2/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.A. împotriva rezoluţiei nr. 1770/P/2008 din 24 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, menţinută prin rezoluţia din 4 septembrie 2009 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, emisă în lucrarea nr. 1319 din 11 februarie 2009, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul D.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu de către şeful Secţiei VI din cadrul Penitenciarului Rahova, pe motiv că ar fi dispus în mod nejustificat mutarea sa într-o altă secţie din penitenciar şi, deşi exprimase un refuz întemeiat, i-a fost întocmit un raport de incident, solicitându-se sancţionarea sa.
Prin rezoluţia din 24 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, emisă în dosarul nr. 1770/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul D.V., cercetat sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Soluţia de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen., constatându-se că fapta intimatului de a aduce la îndeplinire o dispoziţie legal emisă de conducerea penitenciarului nu intra sub incidenţa ilicitului penal.
Rezoluţia din 24 martie 2009 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care a confirmat soluţia adoptată în cauză, prin rezoluţia din 4 septembrie 2009 emisă în lucrarea nr. 1319 din 11 februarie 2009,
Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanţă, solicitând desfiinţarea rezoluţiei de neurmărire penală şi reluarea cercetărilor în cauză, cu motivarea că în mod nejustificat intimatul îi întocmise un raport de incident pentru refuzul de a se muta din camera în care era deţinut - cu regim de arest preventiv, într-o cameră cu regim închis.
Se arăta de către petent că la data întocmirii raportului de incident, pe rolul instanţei de executare se afla în curs de soluţionare o procedură de contestare a mandatului de executare a pedepsei închisorii, situaţie în care nu putea fi supus regimului restrictiv de executare prevăzut în anumite condiţii pentru persoanele condamnate definitiv.
Pe baza actelor şi lucrărilor din dosarul cauzei, prima instanţă a constatat că rezoluţia de neurmărire penală este legală şi temeinică, neexistând elemente care să susţină săvârşirea vreunei fapte prevăzute de legea penală de către intimat.
S-a reţinut în acest sens că, din informaţiile obţinute în cursul investigaţiilor efectuate de procuror, rezulta că la data de 15 octombrie 2008, intimatul D.V., în calitate de comisar-şef în cadrul Penitenciarului Rahova, procedase la informarea petentului asupra necesităţii mutării sale într-o altă secţie a locului de deţinere, în considerarea calităţii sale de persoană condamnată definitiv la executarea unei pedepse cu închisoarea.
Demersul intimatului se întemeia pe Decizia nr. 2098 din 13 octombrie 2008 emisă de conducerea administraţiei locului de deţinere, prin care se stabilise executarea pedepsei în regim închis.
Ca urmare, s-a constatat că dispoziţia de mutare a petentului nu fusese luată arbitrar de către intimat, ci în executarea unei măsuri ordonate de administraţia penitenciară; Decizia emisă de conducerea locului de deţinere era la rândul său legală, obligând astfel la executarea sa imediată.
Întrucât petentul a refuzat să se conformeze deciziei privind schimbarea regimului penitenciar, s-a încheiat un raport de incident ce conţinea şi propunerea de aplicare a unei sancţiuni disciplinare pentru nerespectarea regulilor prevăzute în interiorul penitenciarului de către petent.
Deşi în plângerea penală, cât şi în cele ulterior formulate, petentul susţinuse că nu ar fi refuzat mutarea sa într-o altă secţie din penitenciar şi că astfel nu era necesară întocmirea unui raport de incident de către intimat, instanţa a constatat contrariul, având în vedere rezultatul anchetei administrative efectuate cu privire la incidentul petrecut la data de 15 octombrie 2008.
S-a reţinut că în cadrul cercetării prealabile, petentul recunoscuse săvârşirea faptei de care era învinuit, susţinând însă că refuzul de a se muta într-o altă secţie cu regim restrictiv se justifica în raport de caracterul netemeinic şi nelegal al mandatului de executare a pedepsei închisorii emis împotriva sa.
Pe baza acestor elemente, instanţa a concluzionat că raportul de incident întocmit în cauză era justificat, întrucât chiar dacă petentul nu fusese sancţionat, fapta reţinută în sarcina sa constituia formal abaterea disciplinară prevăzută de art. 62 lit. b) şi h) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul C.A., fără a formula critici concrete.
Cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri, recurentul a arătat că nu mai doreşte sancţionarea penală a intimatului, dar că insistă în soluţionarea căii de atac.
Examinând cauza, în conformitate cu dispoziţiile art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Prin sentinţa penală nr. 1589 din 30 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2786 din 15 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petentul a fost condamnat la pedeapsa de 9 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat.
In baza hotărârii de condamnare a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 1975 din 17 septembrie 2008 de către instanţa Tribunalului Bucureşti, petentul fiind încarcerat în executarea pedepsei la Penitenciarul laşi.
Întrucât în cuprinsul mandatului de executare se strecuraseră erori cu privire la locul naşterii persoanei condamnate, instanţa de executare a procedat din oficiu la rectificarea mandatului.
Încheierea de îndreptare a erorii materiale a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, la data de 2 octombrie 2008.
Ulterior, la data de 6 octombrie 2008, petentul a formulat o contestaţie îndreptată împotriva aceluiaşi mandat de executare, prin care se solicita anularea formelor de executare, pe motiv că datele de stare civilă menţionate în mandat nu îi aparţineau.
Contestaţia la executare era de competenţa Tribunalului Bucureşti.
Pentru a se asigura prezenţa condamnatului la judecată, acesta a fost transferat la Penitenciarul Rahova.
La primirea în penitenciar, petentul a fost repartizat la camera 606 din cadrul Secţiei VI, profil arestaţi preventiv.
Prin Decizia nr. 1098 din 13 octombrie 2008 emisă de administraţia locului de deţinere, s-a stabilit ca executarea pedepsei de către petent să se facă în regim închis, pe durata rămânerii sale în penitenciar.
În vederea aducerii la îndeplinire a deciziei susmenţionate, intimatul - în calitate de şef al Secţiei VI, profil arestaţi preventiv, a procedat la informarea petentului cu privire la mutarea sa într-o altă secţie a penitenciarului prevăzută pentru executarea pedepsei în regim închis.
Petentul a refuzat să se supună acestei decizii, pe motiv că mandatul de executare a pedepsei era nelegal şi netemeinic şi, ca atare, nu putea servi la stabilirea unui regim de detenţie de tip închis, aplicabil persoanelor condamnate definitiv.
Intimatul a luat act de poziţia petentului, întocmind în acest sens un raport de incident în care a menţionat refuzul petentului de a se conforma dispoziţiilor emise de conducerea penitenciarului.
Pe baza raportului de incident din 15 octombrie 2008 s-a decis cercetarea disciplinară a petentului sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 62 lit. b) şi h) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor.
Împotriva petentului nu a fost luată nicio măsură disciplinară de către Comisia de Disciplină din cadrul penitenciarului.
Dispoziţia de stabilire a regimului de executare a pedepsei emisă în privinţa petentului nu a fost retrasă şi nici modificată după eliberarea ei.
În raport de situaţia prezentată, Înalta Curte constată că nu există elemente care să susţină exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu de către intimat în cadrul activităţilor desfăşurate în vederea punerii în executare a dispoziţiei privind executarea pedepsei în regim închis.
A rezultat că intimatul nu efectuase niciun act contrar atribuţiilor de serviciu şi că tocmai în considerarea obligaţiilor sale profesionale procedase la punerea în executare a deciziei emise de administraţia locului de deţinere.
Exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu impunea deopotrivă pentru intimat obligaţia de a raporta incidentul constatat, refuzul de executare a unei dispoziţii emise de administraţia locului de deţinere constituind abatere de la îndatoririle stabilite de lege în sarcina persoanelor condamnate.
Sub acest aspect este lipsită de relevanţă împrejurarea că faţă de petent nu a fost luată nicio măsură disciplinară câtă vreme fapta consemnată în raportul de incident se săvârşise în realitate şi, ca atare, ea trebuia semnalată organelor în drept să aprecieze asupra consecinţelor şi gravităţii ei.
De asemenea, este de menţionat că statutul petentului de persoană condamnată la o pedeapsă privativă de liberate nu era cu nimic influenţat de existenta unei contestaţii la executare în curs de soluţionare pe rolul instanţei întrucât respectiva calitate nu o dobândise pe temeiul mandatului de executare, ci ca efect al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţate împotriva sa.
Toate aceste elemente au fost corect reţinute şi evaluate de prima instanţă care prin hotărârea pronunţată în cauză a confirmat soluţia de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public faţă de intimatul D.V.
În consecinţă, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză şi va dispune obligarea recurentului-petent C.A. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.A. împotriva sentinţei penale nr. 352 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 471/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 477/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
