ICCJ. Decizia nr. 469/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 469/2010
Dosar nr. 707/64/200.
Şedinţa publică din 8 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin sentinţa penală nr. 91/F din 26 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 707/64/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.N. împotriva rezoluţiei nr. 1600/P/2009 din 12 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, confirmată prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov din 18 septembrie 2009, emisă în lucrarea nr. 725/ll/2/2009, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii J.S. şi C.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual comisă de intimaţi în procesul civil privind revizuirea sentinţei nr. 15128 din 2 decembrie 2002 a Judecătoriei Braşov, prin afirmaţiile nereale făcute în cuprinsul întâmpinării depuse în cauză, cu scopul de a determina inducerea în eroare a instanţei cu privire la ceea ce se judecase în acţiunea de partaj anterioară.
Soluţia de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., constatându-se că în caz nu se săvârşise nicio activitate de determinare a vreunui magistrat în sensul comiterii unei fapte de natură penală, întâmpinarea depusă în instanţă conţinând opinia intimaţilor cu privire la temeinica acţiunii reclamantului.
Rezoluţia procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov care a confirmat soluţia adoptată în cauză, prin rezoluţia nr. 725/II/2/2009 din 18 septembrie 2009.
Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanţă, invocând insuficienţa actelor efectuate în cursul anchetei preliminare şi greşita aplicare a legii în circumstanţele cazului.
Pe baza actelor şi lucrărilor din dosarului cauzei, prima instanţă a constatat că rezoluţia de neurmărire penală este legală şi temeinică, neexistând elemente care să confirme săvârşirea de către intimaţi a vreunei fapte de natură penală în cursul procesului privind revizuirea sentinţei civile nr. 15128 din 2 decembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Braşov.
S-a reţinut de către instanţă că prin sentinţa susmenţionată, pronunţată în cadrul acţiunii de partaj bunuri comune, se dispusese, între altele, atribuirea în proprietate către intimata C.V. a cotei de ˝ din imobilului situat în Braşov, înscrierea dreptului în cartea funciară şi obligarea intimatei la plata unei sulte către petent.
În considerentele hotărârii de partaj se menţiona că evaluarea bunurilor comune se făcuse pe baza unor expertize de specialitate în domeniul topo şi construcţii şi expertize preţuitoare pentru bunurile mobile, probe pe temeiul cărora s-a stabilit că structura locuinţei de la etajul imobilului, dobândită de părţi în timpul căsătoriei, nu permitea partajarea în natură, întrucât nu dispunea de dependinţele necesare constituirii a două unităţi locative proprii.
Considerând că sentinţa pronunţată în cauză nu dispusese şi cu privire la terenul aferent construcţiei, petentul a solicitat rectificarea înscrierilor de carte funciară, afirmând în susţinerea pretenţiilor sale că în cursul judecării acţiunii de partaj nu fusese efectuată o expertiză topografică evaluatoare şi că dispozitivul hotărârii nu cuprindea nicio dispoziţie cu privire la proprietatea terenului.
Cererea în cauză a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. 17915/197/2008 şi în cadrul acestui proces s-a depus de către intimată şi avocatul său ales o întâmpinare.
Prin întâmpinarea formulată în cauză se contestau susţinerile din cuprinsul cererii petentului, solicitându-se să se constate că partajarea imobilului se făcuse în totalitate şi că pretinsa omisiune a instanţei nu fusese invocată în căile de atac exercitate de petent împotriva hotărârii de partaj pronunţată în primă instanţă.
Cu privire la aceste afirmaţii, petentul a solicitat cercetarea penală a intimaţilor, invocând caracterul fals al susţinerilor şi scopul în vederea căruia fuseseră formulate, rezultând intenţia intimaţilor de a determina inducerea în eroare a instanţei şi pronunţarea unei soluţii care să ateste o situaţie neconformă realităţii.
În analiza impusă de obiectul sesizării penale, prima instanţă a arătat că independent de împrejurarea de a şti dacă afirmaţiile formulate în cuprinsul întâmpinării erau sau nu reale, nu se putea dispune cercetarea penală a intimaţilor, având în vedere calitatea lor de persoane chemate în proces şi, pe acest temei, dreptul de a-şi susţine cauza în modul considerat eficient şi de natură a conduce la respingerea pretenţiilor adversarului.
S-a arătat de către instanţă că soluţia unui proces nu se întemeiază pe susţinerile părţilor, ci pe probele administrate, iar atunci când varianta propusă de parte nu corespunde celor stabilite de instanţă, nu se poate reţine săvârşirea vreunei fapte de natură penală.
Împotriva aceste sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul C.N., fără a formula critici concrete.
Examinând cauza, în conformitate cu dispoziţiile art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Aşa cum s-a reţinut de prima instanţă, plângerea penală formulată în cauză are la bază nemulţumirea petentului referitoare la modalitatea în care intimaţii au înţeles să se apere în procedura judiciară pe care a iniţiat-o împotriva sentinţei civile nr. 15128 din 2 decembrie 2002 a Judecătoriei Braşov.
S-a susţinut că afirmaţiile cuprinse în întâmpinarea depusă la dosar sunt nereale şi făcute în scopul de a determina judecătorul cauzei să comită un fals, prin pronunţarea unei hotărâri care să ateste o altă situaţie decât cea corespunzătoare adevărului.
O hotărâre judecătorească nu se pronunţă însă pe susţinerile din cererea de chemare în judecată ori pe apărările invocate prin întâmpinare.
Părţile într-un litigiu civil îşi formulează propriile susţineri care nu condiţionează cu nimic judecătorului cauzei şi care sunt supuse permanent cenzurii acestuia; hotărârea judecătorească pronunţată finalmente constată adevărul judiciar stabilit pe baza probatoriului administrat - adevărul stabilit fiind dependent de acest probatoriu - şi, prin urmare, nu poate constitui o atestare nereală a situaţiei care să fi fost constatată personal de judecător, ci este doar rezultatul unui raţionament ce nu intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Ca urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a considerat că afirmaţiile intimaţilor făcute în cuprinsul întâmpinării depuse în proces, nu puteau fi calificate ca acte de instigare la săvârşirea vreunei infracţiuni de fals, demersul efectuat reprezentând o manifestare a dreptului la apărare, garantat oricărei persoane implicate într-o procedură judiciară.
Orice persoană implicată într-o procedură judiciară are dreptul de a prezenta observaţiile sale cu privire la susţinerile adversarului, de a le contesta şi de a demonstra lipsa lor de temeinicie; motivaţiile formulate sunt supuse controlului instanţei care decide în cauză pe baza probelor administrate.
Toate aceste aspecte au fost corect reţinute şi evaluate de prima instanţă care prin hotărârea pronunţată în cauză a confirmat soluţia de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public faţă de intimaţii J.S. şi C.V.
În consecinţă, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză şi va dispune obligarea recurentului petent C.N. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.N. împotriva sentinţei penale nr. 91/F din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2572/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 471/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
