ICCJ. Decizia nr. 50/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 50/2010
Dosar nr.16898/3/200.
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 513 din 14 mai 2009, a respins ca inadmisibilă cererea condamnatului V.I.A., de revizuire a sentinţei penale nr. 1463 din 18 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decizia penală nr. 115/A din 17 februarie 2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, l-a condamnat pe inculpatul V.I.A. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (2)1 lit. a) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b). Ca stare de fapt s-a reţinut, în esenţă, că în dimineaţa zilei de 3 iunie 2004 în jurul orelor 6.30 a deposedat-o pe partea vătămată S.L., de un lănţişor de aur. În ziua de 6 iunie 2004 în jurul orei 11.00 în timp ce partea vătămată se deplasa însoţită de soţul său S.C., l-a observat pe cel care îi sustrăsese lănţişorul şi a anunţat organele de poliţie.
Prin Decizia penală nr. 3640 din 13 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 2655/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a casat hotărârea instanţei de apel cu privire la greşita aplicare a disp. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse. Rejudecând s-a făcut aplicarea disp. art. 37 lit. a) C. pen. şi potrivit art. 7 din Legea nr. 543/2002 a fost revocat restul de 368 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 855 din 3 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi s-a dispus executarea acestui rest alături de pedeapsa de 7 ani închisoare, în total 8 ani şi 3 zile închisoare.
Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. pen., condamnatul revizuient invocând descoperirea de fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, în sensul că nu el este autorul faptei pentru care a fost condamnat, fapta fiind comisă de un grup de trei persoane, indicându-l ca autor pe numitul T.E.G., care a şi recunoscut participarea la comiterea faptei din data de 3 iunie 2004, s-a motivat că nu sunt întrunite condiţiile prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen.
Astfel pentru a fi admisibilă, cererea de revizuire trebuie să privească fapte sau împrejurări noi care să conducă la concluzia nevinovăţiei condamnatului revizuient, iar nu mijloace de probă, ca mod de completare a unor dovezi pe situaţii deja cunoscute şi verificate de către instanţele de fond şi control judiciar, ori poziţia petentului condamnat conform căreia nu ar fi participat la comiterea faptei pentru care a fost condamnat, a fost cunoscută şi verificată de instanţe, vinovăţia lui fiind stabilită pe baza probelor administrate.
Apelul declarat de condamnatul revizuient, care a reiterat motivele invocate în cererea de revizuire că a fost condamnat greşit deoarece alte trei persoane au săvârşit tâlhăria printre acestea şi numitul T.E.G., care a recunoscut participaţia sa la comiterea faptei, abia după condamnarea sa definitivă, a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 201 din 6 octombrie 2009 pronunţată de Secţia I penală de la Curtea de Apel Bucureşti.
Condamnatul a declarat recurs susţinând că hotărârile pronunţate sunt netemeinice şi nelegale, prin motivele de recurs susţinând în esenţă că în primă instanţă a fost achitat deoarece din probele administrate nu rezultă cu certitudine că el este autorul faptei reclamate şi pe baza aceloraşi probe a fost condamnat ulterior iar între timp după încarcerarea sa, un alt deţinut T.E.G. a recunoscut că el este autorul faptei.
Examinând cauza, Înalta Curte, reţine următoarele:
Conform art. 393 C. proc. pen. hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă, numai în cazurile şi condiţiile prev. de art. 394 C. proc. pen.
În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a susţinut că nu a comis fapta şi că după condamnarea definitivă ajuns în penitenciar a aflat de la deţinutul T.E.G. că el a săvârşit fapta şi a cerut audierea acestuia considerând că este un fapt nou necunoscut de instanţele care l-au condamnat.
Din actele dosarului rezultă că inculpatul a negat săvârşirea faptei şi s-a apărat invocând faptul că la circa 30 minute de la săvârşirea faptei se afla la locul de muncă, apărările fiind verificate iar vinovăţia fiind reţinută pe baza declaraţiilor părţii vătămate şi a martorilor audiaţi, martora T.G. făcând menţiunea că agresorul era ştirb, lucru constatat şi de instanţa de fond, inculpatul avea un dinte lipsă.
Locul comiterii faptei, este aceeaşi stradă pe care inculpatul lucra vânzător la societatea al cărei patroană era martora I.R.
Faptul că după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, un deţinut încarcerat în acelaşi loc de detenţie, pretinde, în mod vădit pro cauza, că el ar fi adevăratul autor al infracţiunii de tâlhărie a cărei victimă a fost la data de 3 iunie 2004 partea vătămată S.L., nu constituie o faptă sau împrejurare nouă în sensul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi care să aibă aptitudinea de a conduce la stabilirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, întrucât acest aspect chiar dacă nu ar fi fost cunoscut de instanţele care au examinat fondul cauzei, nu schimbă cu nimic datele problemei, în condiţiile în care atitudinea procesuală a inculpatului, de negare a faptei, a reprezentat teza fundamentală a apărării, fiind cenzurată de instanţe prin prisma probelor de vinovăţie existente în cauză.
Nu în ultimul rând, aşa cum a reţinut şi motivat instanţa de apel, o cerere de revizuire având acelaşi motiv de revizuire, pretinsa săvârşire a faptei de către numitul T.E.G. împreună cu alte două persoane a fost respinsă cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa penală nr. 882 din 29 iulie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3583 din 5 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Cum motivul invocat nu se încadrează nici în vreunul din celelalte cazuri de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., în mod corect cererea a fost respinsă.
Constatând din examinarea cauzei că nu există nici vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul V.I.A. împotriva deciziei penale nr. 201 din 6 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2586/2010. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 520/2010. Penal → |
|---|
