ICCJ. Decizia nr. 520/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 520/2010
Dosar nr. 8310/2/200.
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 314 din 3 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 8310/2/2009 (2082/2009) Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul N.G. împotriva sentinţei penale nr. 146 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pe motiv de împiedicare la executare.
În baza art. 144 lit. b) şi art. 146 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004 a adoptat amenda de 460.575 Euro la suma de 50.000 lei, aceasta fiind amenda maximă prevăzută de legislaţia penală română.
A menţinut celelalte dispoziţiile ale sentinţei contestate.
Prin sentinţa penală nr. 146 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-au dispus următoarele:
Admite contestaţia la executare formulată de condamnatul N.G. împotriva sentinţei penale nr. 146 din 19 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, pe motiv de împiedicare la executare.
În baza art. 144 lit. b) şi art.146 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004, adaptează amenda de 460.575 Euro la suma de 50.000 lei, aceasta fiind limita maximă prevăzută de legislaţia penală română.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei contestate.
Onorariul apărătorului din oficiu de 100 lei va fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
Contestatorul N.G. a solicitat reducerea cuantumului amenzii în sumă de 460.575 Euro la 50.000 lei, cuantumul maxim al amenzii penale prevăzut de legislaţia română şi a susţinut că nu a avut parte de un proces penal echitabil în statul de condamnare.
Instanţa de fond a apreciat contestaţia întemeiată, considerând că este incident cazul prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen., respectiv există o cauză de împiedicare la executare. În acest sens a apreciat că sunt şi dispoziţiile art. 144 lit. b) şi art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală care obligă instanţele române să adapteze pedepsele incompatibile cu legislaţia română. Or, pedeapsa amenzii penale în legislaţia română are drept cuantum maxim suma de 50.000 lei [art. 53 pct. 1 lit. c) C. pen.], aceasta corespunzând gravităţii faptelor penale comise de condamnat.
În ceea ce priveşte critica cu privire la hotărârea de condamnare, instanţa a apreciat-o ca fiind tardivă, aceasta putând fi ridicată doar în procedura de transfer a condamnatului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care a criticat-o pentru nelegalitate. Se susţine în esenţă, că temeiul juridic - art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 - în baza căruia instanţa de fond a modificat amenda aplicată de statul de condamnare, nu este aplicabil în cauză. Se arată că între România şi Republica Italiană s-a încheiat un Acord asupra transferului persoanelor condamnate ratificat prin Legea nr. 83/2006 care prevede că cele două părţi vor aplica pentru realizarea transferului procedura prevăzută de art. 9 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adoptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este necompatibilă cu legislaţia naţională, nu şi când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi în fond, respingerea contestaţiei la executare ca nefondată.
Examinând sentinţa contestată prin prisma criticilor formulate de către parchet şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, autorităţile statului român sunt obligate:
a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile enunţate la art. 146.
b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile prevăzute de art. 146.
Aceste dispoziţii legale sunt identice celor prevăzute în art. 9 paragraful 1 din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate ratificate prin Legea nr. 76/1996.
România şi Republica Italiană au încheiat un Acord asupra transferului persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 83/2006, care prevede expres în art. 6 alin. (1) că cele două părţi vor aplica pentru realizarea transferului procedura prevăzută de art. 9 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, excluzând prin urmare posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate.
Prin urmare, temeiul juridic - art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 - în baza căruia instanţa de judecată a modificat amenda penală aplicată de statul de condamnare, nu este aplicabil în cauză.
Art. 10 alin. (1) pct. 2 din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate la care face trimitere art. 9 pct. 1 lit. a) prevede totuşi posibilitatea adaptării pedepsei în ipoteza în care natura sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia statului de executare.
Analizând conţinutul normei juridice (preluate în cuprinsul art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004), se constată, în primul rând, că nu se instituie în sarcina instanţei de judecată o obligaţie ci se conferă condamnatului o vocaţie.
Este adevărat că art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prevede posibilitatea schimbării condamnării după transferarea persoanei condamnate, însă trebuie remarcat că transferul este rezultatul unui acord între două state, iar statul de condamnare şi-a exprimat acest acord având în vedere inclusiv procedura pe care statul român a ales-o prin sentinţa penală nr. 146/2008, respectiv continuarea executării.
În al doilea rând, posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze - natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională - nu şi când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.
Această interpretare, în sensul că amenda penală nu poate fi adaptată legislaţiei naţionale este confirmată şi de existenţa în cuprinsul Legii nr. 302/2004 (Titlul VII Capitolul 2 Secţiunea a 4-a) a unor dispoziţii speciale referitoare la recunoaşterea şi executarea reciprocă a sancţiunilor pecuniare.
Astfel art. 1871 41 alin. (1) prevede că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care se constată că este aplicabil unul din motivele de nerecunoaştere sau neexecutare.
Legea nr. 302/2004 prevede o singură situaţie în care instanţa de judecată (autoritatea judiciară de executare conform art. 1871 35) poate modifica sancţiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută de art. 1871 43 alin. (1), în care hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa de judecată poate decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.
Aceste dispoziţii au fost implementate urmare Deciziei-Cadru a Consiliului 2005/214/JAI, din 24 februarie 2005 [art. 8 alin. (1)] şi singura situaţie în care se poate modifica o amendă penală nu este aplicabilă în cauză.
În consecinţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi rejudecând, va respinge contestaţia la executare ca nefondată.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în fond. În recurs, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 316 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe intimatul contestator N.G.
Casează sentinţa atacată şi rejudecând în fond:
Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestator împotriva sentinţei penale nr. 146 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală
Obligă intimatul contestator la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 50/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2601/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
