ICCJ. Decizia nr. 626/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 626/2010
Dosar nr. 4671/103/2007
Şedinţa publică din 18 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 227/P din 17 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului L.I.S., pentru săvârşirea infracţiunilor de procurare şi punere în vânzare de droguri de risc şi deţinere de droguri de risc, prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut faptul că prin rechizitoriul D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Neamţ nr. 24 D/P/2006, înregistrat sub nr. 4671/103/2007 din 9 octombrie 2007 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului L.I.S., pentru săvârşirea infracţiunilor de procurare şi punere în vânzare de droguri de risc prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. S-a reţinut în rechizitoriu că la data de 17 martie 2006, un colaborator autorizat a cumpărat de la inculpat cantitatea de 1,5 g de cannabis, iar inculpatul era cunoscut că procura şi deţinea droguri, pe care le vindea numai unor cunoscuţi ai săi.
În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele probe: procesul-verbal de sesizare din oficiu, procesul-verbal de cumpărare şi de cântărire a drogului, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, declaraţiile martorilor cu identitate protejată D.V. şi D.I., declaraţia martorei L.A., procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice. În faza urmăririi penale, inculpatul nu a fost ascultat, nefiind găsit.
În cursul cercetării judecătoreşti s-a administrat proba cu înscrisuri (adresa Asociaţiei de proprietari Piatra Neamţ - fila 81), proba cu martorii L.A. (fila 79) şi G.A. (fila 80) şi a fost ascultat investigatorul sub acoperire P. (fila 119). Martorii cu identitate protejată D.V. şi D.I., precum şi colaboratorul Trandafir nu au putut fi ascultaţi, întrucât D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ nu i-a prezentat, deşi s-au făcut în acest sens mai multe solicitări, la 15 mai 2008, 12 iunie 2008, 25 septembrie 2008, 9 octombrie 2008 şi 6 noiembrie 2008. D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ a comunicat că ceştia sunt plecaţi la muncă în străinătate, fără alte date suplimentare. În faza cercetării judecătoreşti, inculpatul, deşi legal citat, nu s-a prezentat la nici unul din termenele de judecată fixate.
Analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a reţinut că la data de 16 martie 2006, S.C.C.O. neamţ a încheiat un proces-verbal (fila 1 dosar urmărire penală), în care a arătat că a fost sesizat despre faptul că inculpatul procură droguri pe care le consumă sau le comercializează. Prin Ordonanţa nr. 6A/D/2006 din 17 martie 2006, D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bacău a autorizat, sub numele P., un investigator acoperit din cadrul S.C.C.O. Neamţ, precum şi pe colaboratorul T., pentru procurarea de droguri de la inculpat (filele 5-7 dosar urmărire penală).
În aceeaşi zi, investigatorul P. îi înmânează colaboratorului T. suma de 200 lei pentru cumpărarea de droguri de la inculpat. După 30 de minute, cei doi se întâlnesc, iar colaboratorul îi înmânează investigatorului o ţiplă cu resturi vegetale de culoare maro şi verde închis, spunându-i că a cumpărat-o cu suma de 200 lei de la inculpat, în zona L.E. din Piatra Neamţ. Activitatea colaboratorului a fost supravegheată de investigator (fila 8 dosar urmărire penală şi fila 119 dosar fond).
Investigatorul P. a fost ascultat în faza judecăţii (fila 119 dosar fond) şi a arătat în detaliu activitatea desfăşurată împreună cu colaboratorul său. Acesta din urmă nu a putut fi ascultat în faza judecăţii, întrucât D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ nu l-a prezentat, deşi s-au făcut în acest sens mai multe solicitări, la 15 mai 2008, 12 iunie 2008, 25 septembrie 2008, 9 octombrie 2008 şi 6 noiembrie 2008.
Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 23 martie 2006 întocmit de Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor, Precursori Iaşi (filele 11-12 dosar urmărire penală), a rezultat că proba înaintată este constituită din 1,5 grame de cannabis şi a fost consumată în procesul analizelor de laborator.
La datele de 16 iunie 2006 şi 14 decembrie 2006 (filele 14-15 dosar urmărire penală) au fost ascultaţi martorii cu identitate protejată D.I. şi D.V. D.I. a declarat că a cumpărat de la inculpat, în ziua de 17 martie 2006, o cantitate de cannabis de calitate superioară, pentru care a plătit suma de 200 de lei şi că inculpatul este cunoscut, de mai mult timp, ca vânzător de cannabis de bună calitate. D.V. a declarat că îl cunoştea pe inculpat încă din primăvara anului 2005 ca vânzător de droguri. Inculpatul cobora în faţa blocului în care locuieşte şi, în schimbul unor sume de bani pe care le primea pe loc, vindea droguri consumatorilor.
Cei doi martori au fost ascultaţi doar în faza urmăririi penale. În faza judecăţii nu au putut fi ascultaţi, întrucât D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ nu i-a prezentat, deşi s-au făcut în acest sens mai multe solicitări, la 15 mai 2008, 12 iunie 2008, 25 septembrie 2008, 9 octombrie 2008 şi 6 noiembrie 2008. D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ a comunicat că aceştia sunt plecaţi la muncă în străinătate, fără alte date suplimentare.
Prin încheierea nr. 18/ U din 29 martie 2006 a Tribunalului Neamţ (fila 25 dosar urmărire penală) s-a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpat, pentru o perioadă de 30 de zile, de la 29 martie 2006 ora 16, la 27 aprilie 2006, ora 16. În baza acestei încheieri s-a emis autorizaţia din 29 martie 2006 (fila 26 dosar urmărire penală). În perioada autorizată, convorbirile telefonice purtate de inculpat au fost interceptate şi înregistrate, apoi transcrise în procese-verbale (filele 27-40 dosar urmărire penală).
În faza urmăririi penale inculpatul nu a fost ascultat. Acesta nu a fost găsit la domiciliu (filele 17-19 dosar urmărire penală), iar din declaraţia martorei L.A., mama sa, (fila 20 dosar urmărire penală) a rezultat că era plecat din ţară. Din adresa din 12 septembrie 2007 a Direcţiei Generale a Penitenciarelor Bucureşti (fila 21 dosar urmărire penală), a rezultat că inculpatul nu era încarcerat.
La data de 12 iunie 2008, în faza judecăţii, au fost ascultaţi martorii L.A. şi G.A. (filele 79-80 dosar fond 9), care au declarat că nu-l cunosc pe inculpat ca fiind consumator sau vânzător de droguri. Deşi legal citat pentru mai multe termene, inculpatul nu s-a prezentat în instanţă, astfel că nu a fost ascultat.
Pentru evaluarea probelor administrate în cele două faze ale procesului penal, instanţa trebuie să verifice dacă investigatorul sub acoperire P. şi colaboratorul său T. nu sunt agenţi provocatori în sensul dat de jurisprudenţa C.E.D.O. (Curtea Europeană) şi dacă s-au respectat principiile contradictorialităţii, egalităţii armelor, nemijlocirii, legalităţii şi loialităţii în administrarea probelor, garantate prin art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie.
Prima instanţă a reţinut că, Curtea Europeană a definit agenţii provocatori ca fiind agenţii infiltraţi ai statului sau orice persoană ce acţionează sub coordonarea sau supravegherea unei autorităţi, care, în activitatea desfăşurată, depăşesc limitele atribuţiilor conferite de lege, de a acţiona în scopul descoperirii activităţii infracţionale a unei persoane, provocând-o pe aceasta să comită infracţiuni, în vedere administrării de probe în acuzare.
În cauzele R. c. Lituania (hotărârea din 5 februarie 2008) şi D. c. Belgia (hotărârea din 17 ianuarie 1970), Curtea Europeană a arătat că recurgerea la metode de investigaţie speciale nu implică, în sine, încălcarea dreptului la un proces echitabil. Intervenţia agenţilor infiltraţi trebuie circumscrisă şi însoţită de garanţii, chiar şi atunci când este vorba de represiunea traficului de stupefiante, pentru că buna administrare a justiţiei nu trebuie sacrificată pentru motive de oportunitate, iar exigenţele de echitate consacrate în art. 6 din Convenţie se aplică procedurilor care privesc toate tipurile de infracţiuni, de la cea mai simplă, la cea mai complexă. Pentru ca procedura să fie echitabilă, este necesar ca poliţiştii să examineze de o manieră pur pasivă activitatea inculpatului şi să nu exercite asupra acestuia o influenţă de natură să-l provoace să comită infracţiunea. Dacă au provocat săvârşirea infracţiunii, este necesar să se dovedească că, fără intervenţia lor, aceasta ar fi fost comisă. Dacă în perioada în care agentul face oferta, organele judiciare au suficiente informaţii care să le autorizeze să presupună că infracţiunea s-ar săvârşi chiar fără provocare, art. 6 § 1 din Convenţie nu este încălcat (cauzele E. c. Franţa, hotărârea din 7 septembrie 2004, S. c. Portugalia, hotărârea din 6 mai 2003). În hotărârea din 15 decembrie 2005, dată în cauza V. c. Rusia, Curtea Europeană a arătat că o operaţiune de vânzare simulată de droguri trebuie considerată drept o provocare. Cu toate că această operaţiune a fost derulată de o persoană particulară acţionând ca agent infiltrat, ea a fost efectiv organizată şi verificată de poliţie.
În prezenta cauză, investigatorul sub acoperire P., poliţist în cadrul S.C.C.O. Neamţ, a organizat cumpărarea de la inculpat a unei cantităţi de cannabis. Astfel, în ziua de 17 martie 2006, colaboratorul T., un particular, a cumpărat de la inculpat cantitatea de 1,5 grame de cannabis, pentru care a plătit suma de 200 lei. Operaţiunea a fost organizată şi verificată de investigator. Nimic nu indică faptul că, fără intervenţia lor, inculpatul ar fi vândut drogurile.
La dosar nu există dovezi că inculpatul ar fi fost cunoscut, la acea dată, ca vânzător sau consumator de droguri, iar din cazierul acestuia a rezultat că nu a mai suferit condamnări. Există doar un proces-verbal încheiat la data de 16 martie 2006 (fila 1 dosar urmărire penală), de un poliţist din cadrul S.C.C.O. Neamţ, în care se arată că a fost sesizat că inculpatul consumă şi vinde droguri, fără a menţiona cine a făcut sesizare, pentru a putea fi verificată. În aceste condiţii, prima instanţă a considerat că inculpatul a fost provocat să comită infracţiunea, în vederea administrării de probe în acuzare. Potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., este interzis a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei infracţiuni, în scopul obţinerii de probe, iar potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen., mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Astfel, prima instanţă a înlăturat probele obţinute prin utilizarea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului său, deoarece, prin activitatea desfăşurată, aceştia l-au determinat pe inculpat să comită o infracţiune pe care, altfel, în absenţa manoperelor utilizate, nu ar fi săvârşit-o.
În ceea ce priveşte existenţa dovezilor că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea chiar dacă nu ar fi fost provocat, instanţa a considerat că se mai impune o analiză. Aşa cum s-a arătat anterior, la dosar există doar un proces-verbal încheiat la data de 16 martie 2006 (fila 1 dosar urmărire penală), de un poliţist din cadrul S.C.C.O. Neamţ, în care se arată că a fost sesizat că inculpatul consumă şi vinde droguri, fără a se menţiona cine a făcut sesizarea, pentru a putea fi verificată. Pentru că este admisă nedivulgarea sursei în scopul protejării ei sau pentru posibilitatea folosirii ei şi altădată, prima instanţă a verificat şi celelalte probe administrate.
În cauzele E. şi L. c. Regatul Unit şi J. c. Regatul Unit, Curtea Europeană a arătat că atunci când informaţiile divulgate de autorităţile de urmărire nu permit să se constate dacă inculpatul a fost sau nu victima unei provocări, trebuie să se verifice dacă dreptul la apărare a fost protejat corespunzător, şi anume trebuie analizată respectarea principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, nemijlocirii, legalităţii şi loialităţii în administrarea probelor, garantate de art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie. Din acest punct de vedere, procedura nu a fost echitabilă pentru inculpat în administrarea probei cu martorii cu identitate protejată D.I. şi D.V. Aceşti martori au fost ascultaţi doar în faza urmăririi penale. În faza judecăţii, deşi s-au făcut mai multe demersuri, nu au putut fi ascultaţi pentru că D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Neamţ, care avea obligaţia să-i prezinte, nu i-a găsit. La ascultarea lor în faza urmăririi penale, inculpatul sau avocatul său nu au avut posibilitatea să-i interogheze. Aceşti martori au fost ascultaţi în lunile iunie şi decembrie 2006, după începerea urmăririi penale, ceea ce presupune că inculpatul trebuia informat cu privire la învinuire şi la dreptul la apărare, iar în situaţia în care nu era găsit trebuiau ataşate la dosar dovezi că a fost căutat. Or, dovezile de căutare sunt din august şi septembrie 2007 (filele 17-19 dosar urmărire penală), cu mult după începerea urmăririi penale şi ascultarea martorilor. Pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, toate elementele de probă trebuie, în principiu, administrate în faţa acuzatului, în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, astfel cum a afirmat, cu titlu de principiu, Curtea Europeană într-o jurisprudenţă constantă (G. c. Franţa, hotărârea din 22 iunie 2006, L. c. Italia, hotărârea din 27 februarie 2001, V.M. şi alţii c. Olanda, hotărârea din 23 aprilie 1997).
Art. 6 din Convenţie nu impune ca acuzatul sau avocatul său să aibă dreptul de a participa la audierea unui martor şi de a formula întrebări pe parcursul procedurilor desfăşurate în faza urmăririi penale, dacă apărarea are acest drept în faţa instanţei. Folosirea ca probe a declaraţiilor date în faza urmăririi penale nu este, în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, în condiţiile în care dreptul la apărare a fost respectat, adică dacă inculpatul a avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce dă declaraţii împotriva sa, fie în momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii (C. c. Italia, hotărârea din 5 decembrie 2002, B. şi alţii c. Lituania, hotărârea din 28 martie 2002). În cauza D. c. România, hotărârea din 8 martie 2007, Curtea Europeană a arătat că în cazul imposibilităţii de a obţine prezenţa unui martor în sala de judecată, instanţa poate, sub rezerva drepturilor la apărare, să ţină seama de depoziţiile luate în faza urmăririi penale, cu atât mai mult cu cât acestea îi pot apărea ca fiind coroborate cu alte probe administrate.
În prezenta cauză, nici inculpatul, nici avocatul său nu au putut interoga pe cei doi martori, nici în faza urmăririi, nici în faza judecăţii, astfel că o condamnare a inculpatului fondată într-o măsură determinantă pe aceste mărturii ar fi incompatibilă cu art. 6 din Convenţie.
Mai mult, nu trebuie omis că aceşti martori sunt cu identitatea protejată, astfel că, şi din acest motiv, nu poate fi fondată într-o măsură determinantă o condamnare a inculpatului pe depoziţiilor lor. În cauza K. c. Olanda, hotărârea din 20 septembrie 1989, Curtea Europeană a arătat că nu pot fi ignorate dificultăţile incontestabile ale luptei contra traficului de stupefiante, în special în materia descoperirii şi administrării probelor, şi nici ravagiile cauzate de traficul de stupefiante în societate, dar a apreciat că aceste dificultăţi nu pot conduce la limitarea în aşa măsură a dreptului la apărare al oricărui acuzat.
Singurul martor „anonim" care a fost ascultat cu respectarea dreptului la apărare al inculpatului este investigatorul sub acoperire P., însă depoziţia acestuia nu poate fond o condamnare, deoarece, aşa cum a rezultat din jurisprudenţa Curţii Europene (V.M. şi alţii c. Olanda, hotărârea din 23 aprilie 1997, L. c. Elveţia, hotărârea din 15 iunie 1992), investigatorul are o îndatorire generală de subordonare faţă de autorităţile executive statale, iar depoziţia sa nu trebuie să întemeiez exclusiv sau într-o măsură determinantă condamnarea.
În jurisprudenţa sa (F. şi S. c. Italia, hotărârea din 7 august 1996, G. c. Franţa, hotărârea din 22 iunie 2006, Z. c. Franţa, hotărârea din 13 aprilie 2006, C. c. Italia, hotărârea din 21 martie 2002), Curtea Europeană a arătat că art. 6 autorizează instanţa să-şi întemeieze condamnarea pe depoziţie unui martor al acuzării pe care inculpatul sau avocatul său nu l-au putut interoga în nici un stadiu al procedurii, numai dacă este imposibilă localizarea martorului, fiind necesar să se demonstreze că s-au depus toate diligenţele şi că martorul a fost căutat activ, iar mărturia să nu fie singurul element pe care se sprijină condamnarea. Or, în cauză, s-au făcut mai multe solicitări pentru prezentarea martorilor, la 15 mai 2008, 12 iunie 2008, 25 septembrie 2008, 9 octombrie 2008 şi 6 noiembrie 2008, iar D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ a comunicat că aceştia sunt plecaţi la muncă în străinătate, fără alte date suplimentare şi fără nici o dovadă că au fost căutaţi activ.
Din cele mai sus arătate, a rezultat că declaraţiile martorilor cu identitate protejată şi declaraţia investigatorului, ca şi probele obţinute prin activităţile investigatorului şi ale colaboratorului său nu pot fi folosite. Cum pe baza proceselor-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate de inculpat nu se poate stabili, fără putinţă de tăgadă, că acesta este consumator şi vânzător de droguri, iar martorii inculpatului au declarat că nu-l cunosc cu astfel de activităţi, prezumţia de nevinovăţie de care acesta se bucură nu a fost răsturnată. Aşa fiind, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea acestuia.
Împotriva sentinţei penale de mai sus a declarat apel D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ care a arătat faptul că aceasta este nelegală şi netemeinică, iar practica C.E.D.O. invocată în cauză a fost greşit interpretată şi eronat aplicată. Martorii din lucrări nu au putut fi prezentaţi în cauză, deoarece sunt plecaţi în străinătate la muncă, iar martorii audiaţi la cererea apărătorului inculpatului sunt rude cu acesta. Pe de altă parte, din convorbirile telefonice interceptate a rezultat activitatea infracţională a inculpatului mai ales că în ultima perioadă în judeţul Neamţ a crescut consumul de droguri.
În apel, la termenul de judecată de la data de 24 februarie 2009, instanţa de apel a considerat pertinentă şi utilă cauzei reaudierea celor doi martori cu identitate protejată şi a colaboratorului cu numele de cod T. şi având în vedere lipsa de procedură cu intimatul inculpat, a amânat cauza la 10 martie 2009, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la filele 13-14 dosarul curţii de apel.
La termenul de judecată de la 10 martie 2009, instanţa de apel, având în vedere cererile formulate de procurorul D.I.I.C.O.T. în sensul de a se solicita relaţii cu privire la datele martorilor cu identitate protejată şi a colaboratorului sub acoperire, precum şi faţă de dispoziţiile art. 862 alin. (7) C. proc. pen. a amânat judecarea apelului la 24 martie 2009, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la filele 30-31 dosarul curţii de apel.
La termenul de judecată de la 24 martie 2009, instanţa de apel, având în vedere că nu au sosit relaţiile solicitate de la D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bacău cu priire la datele reale ale colaboratorului T., că au venit acte de executare cu privire doar la unul din martori şi faţă de precizările reprezentantului M.P., în sensul că mandatele de aducere pentru cei doi martori cu identitate protejată nu pot fi emise decât către Biroul Teritorial Neamţ, a amânat judecarea apelului la data de 28 aprilie 2009, potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la filele 46-47 dosarul curţii de apel.
La termenul de judecată de la 28 aprilie 2009, instanţa de apel pentru lipsa relaţiilor solicitate de instanţă privind datele reale ale colaboratorului cu nume de cod T. şi faţă de lipsa intimatului-inculpat ce se impune a fi audiat de instanţa de apel, pentru lipsa martorilor cu identitate protejată a amânat judecarea cauzei la data de 26 mai 2009, potrivit încheierii de şedinţă de la acea dată, aflată la filele 58-59 dosarul curţii de apel.
La termenul de judecată de la 26 mai 2009, instanţa a adus la cunoştinţă faptul că martorii cu identitate protejată şi colaboratorul cu nume de cod T. nu pot fi prezenţi în instanţă, existând documente clasificate pentru acest termen de judecată, din care rezultă că aceştia sunt plecaţi din ţară.
Apărătorul intimatului inculpat, la solicitarea instanţei, a precizat că ştie de la mama intimatului-inculpat că acesta este în străinătate, însă nu poate indica o adresă în acest sens şi a susţinut că are delegaţie de reprezentare în dosarul de fond.
Instanţa a pus în discuţie citarea în vederea audierii a investigatorului sub acoperire P.
Apărătorul intimatului-inculpat a arătat că acesta a mai fost audiat şi la Neamţ, precizând că nu se impune audierea acestui investigator, dat fiind că acesta nu va aduce lucruri noi, fiind angajat al statului, ajungându-se doar la tergiversarea cauzei şi a solicitat, în eventualitatea amânării cauzei, un alt termen decât 9 iunie 2009, iar reprezentantul M.P. a lăsat soluţia la aprecierea instanţei.
Instanţa de apel, considerând utilă şi pertinentă citarea în vederea audierii investigatorului sub acoperire, cu numele de cod P., a amânat judecarea cauzei la data de 23 iunie 2009, cu citarea intimatului-inculpat, citarea investigatorului sub acoperire, cu nume de cod P., prin D.I.I.C.O.T., fără a mai fi citaţi martorii cu identitate protejată şi colaboratorul cu nume de cod T., faţă de procesele-verbale întocmite pentru acest termen, din care rezultă că sunt plecaţi din ţară, punând în vedere apărătorului intimatului-inculpat să depună delegaţie şi pentru apel, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acel termen, aflată la fila 69 dosarul curţii de apel.
La dosarul instanţei de apel, la filele 81,83, 84, au fost depuse trei cereri formulate de apărătorul ales al inculpatului, domnul avocat L.T.S., trimise prin fax, două din ele fiind înregistrate şi prin registratura instanţei, cereri ce au acelaşi conţinut, vizând termenul de judecată de la 23 iunie 2009, în care a solicitat acordarea unui termen în cauză, deoarece se află în concediu de odihnă şi nu poate asigura apărarea calificată clientului său.
La termenul de judecată de la 23 iunie 2009, curtea de apel, având în vedere cererea formulată de avocat L.T.S. prin care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată şi constatând necesară înaintarea de către Tribunalul Neamţ, a plicului în condiţii de strictă confidenţialitate, cu datele reale de identitate ale investigatorului cu numele de cod P., declaraţia dată de acesta, precum şi suportul pe care a fost înregistrată declaraţia acestuia, a amânat judecarea cauzei pentru data de 15 septembrie 2009, dispunând repetarea procedurii de citare cu intimatul inculpat, emiterea unei adrese către D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ pentru a fi citat investigatorul cu nume de cod P., emiterea unei adrese la Tribunalul Neamţ pentru a se înainta plicul în condiţii de strictă confidenţialitate, cu datele reale de identitate ale investigatorului cu numele de cod P., declaraţia dată de acesta, precum şi suportul pe care a fost înregistrată, amendarea cu suma de 2500 lei a dl. av. L.T.S., în baza art. 198 alin. (3) C. proc. pen., faţă de lipsa nejustificată, întrucât avea obligaţia să îşi asigure substituirea, cu posibilitatea de a solicita scutirea de amendă ori reducerea acesteia în termen de 10 zile de la comunicare conform art. 199 alin. (2) C. proc. pen., aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 85 dosarul curţii de apel.
La dosarul curţii de apel, la filele 96-97 a fost depusă de către apărătorul inculpatului, avocat L.T.S., o cerere în care a solicitat scutirea de amendă judiciară în sumă de 2500 lei, ce i-a fost aplicată prin încheierea de şedinţă de la 23 iunie 2009.
În motivarea cererii, petiţionarul a arătat că asigură apărarea clientului său L.I.S. încă de la instanţa de fond şi în apărarea acestuia a depus toate diligenţele pentru a-i asigura o apărare competentă, în condiţiile legii. În cursul judecării cauzei în apel, la un termen anterior a făcut cunoscut completului că la finele lunii iunie a.c. va fi pentru o perioadă de timp în concediu de odihnă, lucru consimţit, sub rezerva depunerii unei cereri în termen în acest sens. Acest lucru l-a făcut în trei rânduri, când a trimis prin fax cererea în care a adus la cunoştinţa completului din 23 iunie 2009, că se află în concediu de odihnă, lucru cu care face dovadă şi ataşează la dosar, iar pe de altă parte, a făcut cunoscut acest lucru şi doamnei grefier, telefonic, când a fost sunt şi încunoştinţat despre judecata clientului său la acest termen, ocazia cu care, a înştiinţat-o şi pe dânsa să este în concediu de odihnă şi a încunoştinţat în scris şi completul de judecată. Faţă de aceste împrejurări cu toată corespondenţa, a solicitat a se reveni asupra măsurii dispuse cu privire la persoana şi calitatea sa şi să fie scutit de plata amenzii, încunoştinţând că are tot interesul pentru a se judeca cu celeritate acest proces.
Petiţionarul a ataşat cererii mai sus menţionate, cererea pentru termenul de judecată de la 23 iunie 2009, prin care încunoştinţa instanţa că se află în concediu de odihnă şi nu poate asigura apărarea calificată clientului său, cerere aflată la fila 98 dosarul curţii de apel.
La termenul de judecată de la 15 septembrie 2009, instanţa de apel, a amânat soluţionarea cauzei la data de 13 octombrie 2009 pentru când se va cita intimatul inculpat la adresele menţionate în concept.
În baza art. 199 C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, cererea domnului avocat L.T.S. de scutire de la plata amenzii judiciare aplicate prin încheierea de şedinţă din data de 23 iunie 2009
În considerentele încheierii, Curtea de Apel a arătat că, având în Hotărârea nr. 3 a Adunării Generale a Magistraţilor Curţii de Apel Bacău din 02 septembrie 2009 prin care s-a hotărât că începând cu data de 3 septembrie 2009 la Curtea de Apel Bacău se vor soluţiona numai cauzele privind măsurile preventive, cererile privind asistenţa juridică internaţională şi mandatele de arestare europene, în materie penală, cele privind măsura plasamentului minorilor prevăzută de Legea nr. 272/2004 în materie civilă şi cererile privind suspendarea actelor administrativ fiscale, a amânat cauza.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că având în cererea aflată la dosarul cauzei, formulată de apărătorul intimatului inculpat, avocat L.T.S. prin care a solicitat scutirea de plata amenzii judiciare aplicată prin încheierea din 23 iunie 2009, instanţa, verificând înregistrarea şedinţei de judecată din 24 martie 2009, a constatat că încheierea este conformă cu aceasta. Având în vedere faptul că domnul avocat L.T.S. a solicitat un alt termen în afara celui din 09 iunie 2006 şi nu a precizat că doreşte un termen la finele lunii iunie, a apreciat că amenda aplicată prin încheierea din 23 iunie 2009 este justificată, motiv pentru care a respins cererea de scutire de la plata amenzii judiciare.
Prin Decizia penală nr. 108 de la 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 4671/103/2007, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. - D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Neamţ împotriva sentinţei penale nr. 227/ P din 17 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 4671/103/2007.
S-a desfiinţat sentinţa penală nr. 227/ P din 17 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ şi s-a reţinut cauza pentru rejudecare şi pe fond:
În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu art. 74 alin. (2) şi art. 76 lit. c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de vânzare de droguri de risc a fost condamnat inculpatul L.I.S., fiul lui V. şi A., la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 4 din Legea nr. 143/2000 cu art. 74 alin. (2) şi art. 76 lit. e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) cu art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea celor două pedepse în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.
Pedeapsă de executat 1 an închisoare.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen. s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 200 lei.
S-a luat act că inculpatul a avut apărător ales în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 1.000 lei cheltuieli judiciare pentru judecata pe fond.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, analizând motivele de apel şi probele administrate în cauză a constatat ca fiind întemeiat apelul declarat.
Cu ocazia judecării apelului, curtea de apel, având în vedere caracterul devolutiv al acestuia, soluţia de achitare dispusă în cauză de prima instanţă şi motivele de apel ale parchetului, a dispus citarea cu mandate de aducere a martorilor, dar din procesele-verbale întocmite de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamţ a rezultat că aceştia sunt plecaţi în străinătate. În această situaţie, în cauză devin incidente prevederile art. 327 alin. (3) C. proc. pen. conform cărora dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa a dispus citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi a ţinut seama de ea la judecarea cauzei.
Din declaraţiile martorilor a rezultat fără dubiu fapta din data de 17 martie 2006, când inculpatul a vândut unei persoane o cantitate de drog fără a fi provocată a face o astfel de faptă. Dacă inculpatul nu ar fi avut droguri sau nu ar fi dorit să le vândă nu ar fi procedat astfel. Activitatea sa şi preocupările sale infracţionale au rezultat din convorbirile telefonice interceptate, iar faptul că a plecat din ţară la scurt timp de la comiterea faptei şi nu s-a prezentat la nici un termen de judecată răstoarnă prezumţia de nevinovăţie şi a consolidat în schimb prezumţia de vinovăţie a inculpatului.
Pe de altă parte, conform prevederilor art. 63 C. proc. pen., constituie probă orice elemente de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Probele nu au valorare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
În această situaţie instanţa este obligată să analizeze toate probele administrate, în mod conjugat şi nu independent una de alta. În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu a procedat în mod corect la analiza şi aprecierea probelor şi implicit concluzia la care a ajuns este eronată şi nu în concordanţă cu situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului.
Faţă de aceste aspecte, curtea de apel, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. – D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Neamţ împotriva sentinţei penale nr. 227/P din 17 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. 4671/103/2007, a desfiinţat această sentinţă şi a reţinut cauza pentru rejudecare.
Pe fond, Curtea de Apel rejudecând cauza, a constatat vinovăţia inculpatului şi pentru săvârşirea infracţiunilor de vânzare de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi de deţinere de droguri de risc prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) cu art. 34 lit. b) C. pen. a dispus condamnarea inculpatului. Curtea a aplicat în cauză şi prevederile art. 74 alin. (2) şi art. 76 lit. e) C. pen., având în vedere lipsa de antecedente penale ale inculpatului şi cantitatea de drog comercializată.
Având în vedere periculozitatea deosebită a infracţiunilor din prezenta cauză şi implicarea lor deosebită asupra tineretului ca şi proliferarea acestui fenomen infracţional pe raza judeţului Neamţ, cât şi persoana inculpatului care a fugit din ţară pentru a se sustrage de la pedepsirea sa, curtea de apel a apreciat că scopul educativ al pedepsei nu poate fi atins decât prin aplicarea unei pedepse privative de libertate. În consecinţă, în baza art. 71 alin. (2) C. pen. s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 200 de lei obţinută din vânzarea cantităţii de drog, deoarece aceasta a fost consumată cu ocazia efectuării expertizei tehnice. De altfel acesta este şi motivul pentru care a fost respinsă cererea de a efectuare a unei noi expertize tehnice.
S-a luat act că inculpatul a avut apărător ales în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare pentru judecata pe fond.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul L.I.S., iar împotriva încheierii de şedinţă din data de 15 septembrie 2009 a fost declarat, de asemenea, în termenul legal, recurs de către apărătorul L.T.S.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat, prin apărător a criticat Decizia atacată atât pentru nelegalitate, cât şi pentru netemeinicie, evidenţiind faptele pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ.
S-a menţionat că instanţa de fond, analizând probatoriile dosarului, în mod corect şi legal a apreciat că acestea nu dovedesc în nici un fel vinovăţia recurentului, mai precis că faptele ce îi sunt imputate nu există şi pe cale de consecinţă în condiţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia.
Instanţa de apel prin Decizia din 13 octombrie 2009 a desfiinţat sentinţa penală a instanţei de fond şi găsind că recurentul se face vinovat de săvârşirea celor două infracţiuni, a dispus condamnarea acestuia la câte 1 an şi respectiv 5 luni închisoare, urmând ca în temeiul art. 33 şi art. 34 C. pen. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.
Recurentul inculpat prin apărător a arătat că, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, cu ocazia dezbaterii, că probele administrate în cauză nu fac dovada existenţei acestor fapte şi implicit a vinovăţiei inculpatului, împrejurare pe care o susţine şi astăzi, prin prezentul recurs formulat, în condiţiile art. 3851 şi urm. C. proc. pen.
Astfel, din economia probelor administrate în cauză, respectiv martorii protejaţi audiaţi în cursul cercetării penale, declaraţii formulate şi scrise de procurorul anchetator, nesemnate de martori, procesul-verbal întocmit de către investigatorul sub acoperire, act la care a participat şi colaboratorul care a făcut parte integrantă din această activitate şi care nu a semnat procesul-verbal confirmând prin aceasta desfăşurarea întocmai a activităţii sale, constatarea tehnică făcută asupra celor 1,5 gr. de fragmente vegetale de culoare verde oliv, precum şi notele telefonice ale convorbirilor înregistrate, sunt total contradictorii, nu au putut fi verificate, respectiv analizate de inculpat sau apărător şi nu au dovedit în nici un mod că inculpatul recurent a comis aceste fapte şi că în materialitatea lor aceste fapte există.
În acest sens, recurentul-inculpat prin apărător a subliniat numeroase contradicţii între cele relatate de martori şi anume, locul de vânzare a drogurilor, care sunt total diferite, aserţiunile făcute de aceştia care au caracter general şi folosite de anchetatori în cazuri similare, că în ciuda faptului că aceştia au arătat că inculpatul era cunoscut ca vânzător de droguri de mai multe persoane nu a putut numi nici o persoană.
Doar martorul D.V. numeşte pe unul din cumpărători în persoana numitului B.M.R., care cumpăra şi vindea şi el la rândul lui droguri de la L.I., fapt lipsit de logică pentru că este lesne de înţeles că organul de cercetare penală l-a folosit pe acesta cel puţin în calitate de martor.
Instanţa de apel nu a observat că, unul dintre cei doi martori audiaţi în cauză, D.I. este unul şi acelaşi cu colaboratorul folosit în cauză, întrucât în cauză este vorba de un singur act de vânzare, iar între depoziţiile lor sunt contradicţii evidente, pentru că, în timp ce martorul a arătat că vânzarea s-a făcut în faţa Bisericii din Cartierul P., colaboratorul numit T. a arătat că aceasta s-a făcut în zona L.E.
De asemenea a mai arătat cu privire la constatarea tehnică efectuată şi neînsuşită de ei, a cantităţii de 1,5 gr. cannabis, nu a putut fi supusă unei expertize la un nivel superior a acelui laborator, sens în care această probă nu poate fi serioasă şi folosită în cauză.
Referitor la convorbirile telefonice, înregistrate în cauză nu au dovedit că inculpatul recurent a săvârşit aceste fapte, cu toate acestea, în ciuda insistenţelor apelanţilor, inculpatul a răspuns întotdeauna că nu se ocupă cu astfel de lucruri.
Doar la o simplă analiză a acestor probe, coroborate cu faptul că inculpatului şi apărătorului său nu li s-au permis participarea la audierea celor doi martori, în cursul cercetării penale şi nici a celei judecătoreşti, declaraţii pe baza cărora instanţa de apel şi-a întemeiat condamnarea, precum şi a faptului că, la aceeaşi rezoluţie, în mod greşit şi subiectiv, aceeaşi instanţă a avut în vedere şi depoziţia investigatorului sub acoperire care în mod singular nu putea să conducă la această convingere, dar şi pentru faptul că, ofiţer fiind, se află în raport de subordonare faţă de autorităţile statului şi poziţia sa este total subiectivă.
În acest sens, instanţa nu putea pronunţa o hotărâre de condamnare, probele nu dovedeau vinovăţia inculpatului, iar parte din ele au fost administrate cu încălcarea dreptului de apărare al inculpatului în primul rând.
Toate acestea în condiţiile în care, din aceleaşi probe administrate în cauză, martori a rezultat neîndoios că inculpatul nu avea astfel de ocupaţii, nu consuma droguri şi era puţin probabil ca acesta, după spusele unui martor şi acela inconsecvent, D.V., să vândă aceste droguri în locuinţa părinţilor săi unde şi domicilia, în timp ce acolo se mai aflau în mod curent cel puţin 2, 3 persoane, părinţi şi rude apropiate (faţă de care avea sentimente de jenă, ruşine, teamă), sau în faţa L.E., după spusele celuilalt martor, unde se perindau şi era o afluenţă permanentă de persoane (ceea ce îi oferea o imposibilitate practică de a face astfel de tranzacţii în acel loc).
Instanţa de fond a analizat activitatea investigatorului şi a colaboratorului sub acoperire şi a găsit că aceştia sunt în sensul jurisprudenţei Curţii Europene şi normelor de drept ale acesteia, agenţi provocatori, deoarece activitatea lor nu a fost una din culpă şi a fost de provocare a inculpatului să săvârşească această infracţiune şi că fără intervenţia acestora, inculpatul nu ar fi săvârşit această faptă, pentru că, din declaraţia martorilor audiaţi în apărare a rezultat neîndoios că, inculpatul nu era cunoscut ca un consumator de droguri, cu atât mai puţin de vânzător de aceste substanţe.
În acest sens s-a considerat că inculpatul a fost provocat să săvârşească această infracţiune în vederea obţinerii de probe în acuzare şi pe cale de consecinţă, în condiţiile art. 64 alin. (2) acestea fiind obţinute în mod ilegal, ele neputând fi folosite în procesul penal.
În urma acestor analize, urmează a se constata că, în cauză nu s-a făcut dovada vinovăţiei inculpatului şi coroborată cu prezumţia de nevinovăţie care nu a fost răsturnată nici un moment faţă de inculpat, singura soluţie corectă în acest dosar şi care se impune în mod temeinic şi legal fiind aceea de achitare, de admitere a recursului, de desfiinţare a deciziei atacate şi pe fond de menţinere a sentinţei de fond, care este legală şi temeinică şi care respectă legislaţia Curţii Europene, modernă şi actuală, aplicabilă şi nouă în această materie.
Cât priveşte cererea de recurs formulată de apărător, împotriva încheierii de amendare din 15 septembrie 2009, urmează a fi avute în vedere dispoziţiile art. 199 C. proc. pen., sens în care solicită a se dispune admiterea acestuia şi pe cale de consecinţă înlăturarea amenzii aplicate, motivat de faptul că, pe de-o parte a făcut cunoscut pentru termenul la care a lipsit că se afla în concediu de odihnă (pe o perioadă de 10 zile, fiind şi singura perioadă petrecută cu familia pe anul 2009) şi atunci în mod colegial nu trebuia să i se aplice această amendă, iar, pe de altă parte nu a tergiversat niciodată judecata acestei pricini, fiind interesat în soluţionarea cauzei, prezentându-se în mod regulat la termenele de judecată stabilite, iar la termenul la care a lipsit şi s-a dispus amendarea era deja un termen intermediar la care s-au solicitat un număr de trei obiective ce erau urmărite de instanţă, termene succesive la care parchetul, ca şi la instanţa de apel, nu producea probele solicitate de instanţă şi în aceste condiţii a solicitat a se dispune admiterea recursului făcut împotriva încheierii precizate, în sensul înlăturării amenzii aplicate în mod netemeinic.
La termenul de judecată, în recurs, de la 17 decembrie 2009, Înalta Curte apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de apărătorul ales al recurentului inculpat, în vederea pregătirii apărării a amânat cauza la 18 februarie 2010, cu citarea recurentului inculpat, ca în precedent şi cu mandat de aducere, cu menţinerea delegaţiei apărătorului desemnat din oficiu, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 16 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, a lipsit recurentul inculpat L.I.S., aflat în stare de libertate, reprezentat de apărător ales, avocat L.T.S., acesta din urmă, fiind prezent şi în calitatea sa de recurent petiţionar.
S-a referit că inculpatul a fost citat inclusiv cu mandat de aducere, iar procesul-verbal atestă imposibilitatea executării acestuia, deoarece a rezultat că este plecat în Belgia de aproape 2 ani, fiind reprezentat de avocat.
Fiind întrebat de instanţă, apărătorul recurentului inculpat a precizat că a fost angajat de familie, inculpatul, aflându-se în străinătate.
Reprezentantul M.P. a învederat că apărătorul ales nu este angajat de inculpat sau de altă persoană care îi putea transmite această calitate, însă cunoaşte termenul, astfel că prezenta cauză este în stare de judecată.
Înalta Curte a apreciat, în raport cu precizările apărătorului recurentului inculpat, procedura de citare ca fiind legal îndeplinită şi faţă de lipsa altor cereri prealabile, a constatat cauza în stare de judecată.
Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a arătat că a declarat recurs şi împotriva încheierii din 23 iunie 2009, prin care s-a dispus amendarea sa nejustificată, deşi a trimis trei fax-uri că nu poate fi prezent, fiind în concediu cu familia, tergiversarea nefiindu-i imputabilă, întrucât la cele şapte termene, cauza nu s-a amânat din culpa sa.
În ce priveşte recursul declarat de inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei, ca legală şi temeinică. În susţinerea motivului de recurs a arătat că nu există probe certe în cauză, nici un martor nu a fost ascultat în prezenţa inculpatului, deşi era obligatorie participarea sa activă pentru stabilirea situaţiei de fapt, iar instanţa de apel nu a depus diligenţe pentru ascultarea colaboratorului, care a fost ascultat ca martor. Sub acest aspect, a invocat jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la agenţii provocatori care determină o persoană să săvârşească fapte penale pentru obţinerea probelor şi, pe cale de consecinţă, sancţiunea prevăzută de art. 64 alin. (2) din C. proc. pen. De asemenea a mai susţinut că există nenumărate contradicţii între declaraţii şi că nu există nici o singură probă ştiinţifică în cauză, deoarece cantitatea de 1,5 grame droguri nu a putut fi expertizată.
Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursurilor declarate de inculpat, cât şi de petiţionarul apărător au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către recurentul inculpat L.I.S. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivul de recurs invocat ce se va analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., precum şi recursul declarat de recurentul L.T.S., împotriva încheierii de şedinţă de la 15 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, în raport cu motivul invocat, cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursurile inculpatului şi al petiţionarului, ca fiind fondate pentru considerentele ce se vor arăta.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul inculpat L.I.S.:
Din analiza coroborată a materialului probator administrat în cursul procesului penal rezultă că instanţa de apel în mod greşit a pronunţat soluţia de condamnare a inculpatului L.I.S. pentru fiecare din infracţiunile pentru care acesta a fost trimis în judecată, respectiv pentru art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 4 din Legea nr. 143/2000, ca urmare a unei eronate evaluări a mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, nerespectând dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
Înalta Curte consideră că prima instanţă de control judiciar nu a făcut în mod concret o analiză asupra soluţiei pronunţate de prima instanţă, respectiv asupra argumentelor expuse de aceasta, în raport cu mijloacele de probă ce au fost administrate, în cursul procesului penal, rezumându-se la constatări generice asupra obligaţiilor ce incumbau instanţei şi nu a înlăturat motivat aspectele de fapt şi de drept susţinute în considerentele expuse.
Aşadar, aprecierile făcute în sensul că „instanţa este obligată să analizeze toate probele administrate, în mod conjugat şi nu independent una de alta…instanţa de apel apreciază că prima instanţă nu a procedat în mod corect la analiza şi aprecierea probelor şi implicit concluzia la care a ajuns este eronată şi nu în concordanţă cu situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului" nu pot echivala cu o motivare fundamentată care să înlăture argumentele prezentate de prima instanţă, cu privire la modul în care au fost administrate mijloacele de probă, respectiv a actelor efectuate de investigatorul sub acoperire şi a colaboratorului său, a căror activităţi au fost considerate ca provocatorii pentru a fi produse acte în acuzare, în condiţiile în care exista doar un proces-verbal încheiat la 16 martie 2006 de un poliţist din cadrul S.C.C.O. Neamţ în care se arată că a fost sesizat că inculpatul consumă şi vinde droguri, fără a se menţiona cine a făcut sesizarea pentru a putea fi verificată, la declaraţiile date de martorii cu identitate protejată D.I. şi D.V., ascultaţi numai în cursul urmăririi penale, la declaraţia investigatorului sub acoperire P. singurul audiat în cauză, mărturia acestuia neputând fi singurul element pe care se sprijină condamnarea, la procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate de inculpat care nu pot stabili, fără putinţă de tăgadă, că acesta este consumator şi vânzător de droguri, martorii inculpatului declarând că nu-l cunosc cu astfel de activităţi, în raport şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. invocată.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că modul în care instanţa de apel a stabilit vinovăţia inculpatului L.I.S. în comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, doar prin referiri generice la declaraţiile martorilor, la convorbirile telefonice, la împrejurarea că inculpatul a plecat din ţară la scurt timp de la comiterea faptei şi nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, nu a reprezentat un control propriu, coroborat asupra mijloacelor de probă indicate, întrucât nu au fost examinate analitic şi sintetic mijloacele de probă administrate, respectiv nu a fost verificat fiecare din mijloacele de probă administrate, fie în cursul urmăririi penale, fie în faza judecăţii, în primă instanţă, în sensul dacă fiecare se poate susţine prin alt mijloc de probă, în scopul ajungerii la certitudinea exactităţii sau inexactităţii acestuia, a valorii probante pentru ca, apoi în procesul de sinteză să fie înlăturate motivat contradicţiile dintre acestea, operaţiuni bazate pe deducţii şi inducţii ca procedee logice, însă aplicate asupra mijloacelor de probă administrate efectiv în cauză.
Aşadar, Înalta Curte consideră că instanţa de apel în mod nelegal şi netemeinic în calea ordinară de atac exercitată de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. – D.I.I.C.O.T, Biroul Teritorial Neamţ, a admis apelul acestuia, a desfiinţat sentinţa penală nr. 227/ P din 17 decembrie 2008 a Tribunalului Neamţ prin care inculpatul L.I.S. a fost achitat de către prima instanţă pentru ambele infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată şi în rejudecare a condamnat inculpatul pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, fără a face o apreciere coroborată asupra mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, apreciind în mod generic, fără argumente că prima instanţă, nu a procedat la analiza şi aprecierea probelor, pronunţând o soluţie eronată.
Înalta Curte în baza propriului examen asupra cauzei, în raport cu motivul de recurs invocat de către recurentul inculpa L.I.S., prin aprecierea coroborată asupra tuturor mijloacelor de probă administrate, în cursul procesului penal, constată că, pe de-o parte, prima instanţă în mod judicios a examinat materialul probator administrat, prin evidenţierea mai întâi a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, cât şi a celor din faza cercetării judecătoreşti, în primă instanţă, după care a făcut referiri concrete la mijloacele de probă administrate şi anume la declaraţiile martorilor cu identitate protejată D.I. şi D.V., care au fost ascultaţi numai în cursul urmăririi penale, arătând în esenţă împrejurări privind pe inculpatul L.I.S., neascultarea inculpatului nici în faza urmăririi penale, şi nici în aceea a judecăţii, nefiind găsit la domiciliu, acesta fiind plecat din ţară, declaraţiile martorilor L.A. şi G.A., ascultaţi în faza cercetării judecătoreşti, a fost verificată activitatea desfăşurată de investigatorul sub acoperire P. şi colaboratorul său T., prin prisma criteriilor stabilite prin jurisprudenţa C.E.D.O., care a fost invocată în mod efectiv, la procesul-verbal încheiat la data de 16 martie 2006 de un poliţist din cadrul S.C.C.O. Neamţ.
După analiza mijloacelor de probă indicate expres şi verificarea acestora sub aspectul modului în care au fost administrate, a forţei lor probante, prima instanţă în operaţiunea de sinteză asupra acestora, a menţionat că din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică a rezultat că proba înaintată este constituită din 1,5 grame de cannabis şi a fost consumată în procesul analizelor de laborator, prin intermediul criteriilor jurisprudenţei C.E.D.O. a înlăturat probele obţinute prin utilizarea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului său, apreciind că prin activitatea desfăşurată, aceştia l-au determinat pe inculpat să comită o infracţiune pe care, altfel, în absenţa manoperelor utilizate nu ar fi săvârşit-o, a făcut referiri la înlăturarea declaraţiilor martorilor cu identitate protejată D.I. şi D.V. administrate numai în faza urmăririi penale şi imposibilitatea ascultării acestora în faţa instanţei, prin prisma criteriilor jurisprudenţei C.E.D.O. efectiv invocată, evidenţiind că declaraţia martorului „anonim" ascultat cu respectarea dreptului la apărare P. nu poate fonda o condamnare, că din transcrierile convorbirilor telefonice purtate de inculpat nu se poate stabili că acesta este consumator şi vânzător de droguri, martorii inculpatului, declarând că nu-l cunosc cu astfel de activităţi, aşa încât prezumţia de nevinovăţie a inculpatului L.I.S. nu a fost răsturnată.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată, la rândul său, că prin aprecierea mijloacelor de probă administrate în cursul întregului proces penal, în condiţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, în cauză nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului L.I.S. în comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 4 din aceeaşi lege, pentru care a fost trimis în judecată.
Astfel, Înalta Curte constată că prin procesul-verbal întocmit la data de 16 martie 2006, de către organul de poliţie, aflat la fila 1 din dosarul de urmărire penală s-a consemnat într-un mod generic că numitul L.I.S. cu adresa indicată „procură droguri (cannabis, haşiş, pastile ecstasy) de la dealeri de pe raza judeţului Neamţ, pe care ulterior le consumă sau comercializează la alţi consumatori din mun. Piatra-Neamţ".
Împrejurările atestate prin procesul-verbal mai sus menţionat cu privire la o pretinsă activitate infracţională a făptuitorului L.I.S. la acel moment nu este susţinută de alte verificări concrete, cu privire la dealerii de la care acesta ar fi procurat drogurile menţionate şi nici a cumpărătorilor, pentru a putea fi determinată întinderea acelei activităţi, aşa încât desemnarea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului acestuia nu a fost justificată.
Mai mult, procesul-verbal încheiat de către investigatorul sub acoperire P. la data de 17 martie 2006 cu privire la înmânarea sumei de bani de 200 lei colaboratorului T. în vederea cumpărării de către acesta a unei cantităţi de droguri, atestă doar că după 30 de minute, investigatorul P. s-a întâlnit cu T. colaboratorul său care i-a înmânat o ţiplă din nailon transparent ce conţinea resturi vegetale de culoare maro şi verde închis despre care a precizat că a cumpărat-o cu suma de 200 RON de la numitul L.I.S., aspecte de fapt care, aşa cum au fost redate, nu rezultă că au fost percepute de martori, care să asiste la operaţiunea respectivă, aşa încât atestarea nu poate fi verificată şi coroborată cu alte mijloace de probă.
În declaraţia dată de investigatorul sub acoperire sub numele de P. în cursul cercetării judecătoreşti, la data de 6 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 862 alin. (3) C. proc. pen., acesta a relatat ceea ce i-a spus colaboratorul său T. că inculpatul a adus marijuana de bună calitate din Olanda şi că are de vânzare, că s-au hotărât să se întâlnească pentru ca inculpatul să-i vând pentru suma de 200 RON o ţiplă de marijuana, modul cum s-a întâlnit cu T., iar acesta a plecat să se întâlnească cu inculpatul, trecând prin zona liceului economic, unde acesta locuieşte, cu inculpatul s-a întâlnit în zona bisericii în construcţie din cartierul P., inculpatul şi colaboratorul s-au întâlnit, inculpatul a primit suma de 200 de lei şi i-a dat colaboratorului o ţiplă cu marijuana, apoi s-au despărţit, ulterior colaboratorul i-a înmânat ţipla cu marijuana, iar aceasta a fost trimisă la laborator, pentru expertizare, în tot acest timp, inculpatul şi colaboratorul, au fost supravegheaţi de el din apropiere, rezultatul de la laborator, a confirmat că în ţiplă, se afla marijuana, nereţinând exact data, dar crede că în luna martie 2006 colaboratorul i-a spus că avusese loc discuţia cu inculpatul, că procesul-verbal pe care l-a încheiat şi care se află la dosar, a fost întocmit sumar, nu mai reţine ora la care s-a întâlnit cu colaboratorul său în zona hotelului C., însă era pe timp de zi, abţinându-se în a răspunde dacă Trandafir, colaboratorul, este şi unul din martorii din acest dosar.
Declaraţia investigatorului sub acoperire dată în cursul judecăţii este un mijloc de probă singular, care nu a putut fi coroborat cu alte mijloace de probă administrate nu numai în cursul urmăririi penale, dar şi în faza judecăţii, întrucât în cauză nu a putut fi ascultat colaboratorul T. şi nici martorii cu identitate protejată D.V. şi D.I., deşi au fost făcute numeroase demersuri pentru ca aceştia să se prezinte în faţa instanţei, comunicându-se însă că sunt plecaţi în străinătate, fără alte date suplimentare.
Declaraţiile date de martorii cu identitate protejată ascultaţi numai în cursul urmăririi penale, respectiv D.V. şi D.I. conţin relatări generice ale acestora cu privire la o pretinsă activitate a inculpatului L.S.I., în sensul aducerii din străinătate de marijuana şi haşiş, aspecte relatate de la mai mulţi tineri, care însă nu au putut fi identificaţi, precum şi faptul că ar fi vândut cantităţi de droguri mai multor consumatori, care, de asemenea, nu au putut fi nici ei identificaţi, modul în care inculpatul i-a vândut martorului D.I. o ţiplă din naylon transparent în care se afla o doză de cannabis pentru suma de 2.000.000 lei, aspecte care nu au putut fi verificate oral, nemijlocit şi contradictoriu de către instanţă, aşa încât acestea nu se pot corobora cu alte mijloace de probă, întrucât nici declaraţiile martorilor audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv L.A. şi G.A. nu confirmă o activitate de vânzare-cumpărare de droguri a inculpatului L.I.S. şi nici cu procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice care nu evidenţiază aspecte a unor operaţiuni referitoare la droguri, limbajul folosit neputând fi considerat codificat, în condiţiile în care nu există alte mijloace de probă care să susţină o asemenea modalitate.
Aşadar, Înalta Curte consideră că potrivit art. 861 alin. (6) C. proc. pen. care statuează că „declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului potrivit art. 862 alin. (5), precum şi declaraţia martorului consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, potrivit art. 862 alin. (6) teza I, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.", aplicate în concret, în contextul cauzei, declaraţiile martorilor D.V. şi D.I., ascultaţi numai în faza urmăririi penale nu se coroborează cu fapte şi împrejurări privind o activitate de vânzare-cumpărare de droguri desfăşurată de inculpatul L.I.S., întrucât aşa cum s-a mai arătat, acesta, potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi în faţa primei instanţe nu era cunoscut ca o persoană care să aibă o asemenea activitate şi nici din procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, ce evidenţiază o altă sferă de preocupări a inculpatului şi anume schimbul de filme, aducerea de ţigări, adidaşi.
De asemenea, este de menţionat faptul că inculpatul L.I.S. nu a fost niciodată ascultat în cursul procesului penal, nici în faza urmăririi penale şi nici în aceea a judecăţii, în primă instanţă, apel sau recurs, fiind plecat în străinătate, aşa cum rezultă din numeroasele demersuri făcute cu privire la citarea sa în vederea prezentării şi ascultării, în scopul respectării dreptului la apărare al inculpatului, aşa încât nici sub acest aspect nu s-au putut verifica acuzaţiile aduse inculpatului.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte consideră critica recurentului inculpat formulată în recurs, ca fiind fondată, întrucât între materialul probator perceput şi soluţia pronunţată de condamnare a inculpatului L.I., de către instanţa de apel, există vădite şi esenţiale neconcordanţe, aşa încât aceasta a comis o gravă eroare de fapt, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte, în raport, atât cu argumentele prezentate privind modul de judecare de către prima instanţă, inclusiv asupra soluţiei şi argumentelor ce o susţin, cât şi în baza propriului control judiciar asupra mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal privind pe inculpatul L.I.S., constată că sentinţa pronunţată de prima instanţă prin care a fost achitat inculpatul L.I.S. pentru fiecare din infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, este legală şi temeinică, sentinţă pe care o va menţine.
Referitor la recursul declarat de recurentul L.T.S. împotriva încheierii din 15 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, Înalta Curte consideră că acesta este fondat.
Din examinarea cauzei rezultă că la termenul de judecată de la 26 mai 2010 la curtea de apel, apărătorul intimatului inculpat a solicitat în eventualitatea amânării cauzei, un alt termen decât 9 iunie 2009, potrivit încheierii de şedinţă de la acel dată, aflată la fila 69 dosarul curţii de apel.
La dosarul instanţei de apel, la filele 81, 83, 84, au fost depuse trei cereri formulate de apărătorul ales al inculpatului, domnul avocat L.T.S., trimise prin fax, două din ele fiind înregistrate şi prin registratura instanţei, cereri ce au acelaşi conţinut, vizând termenul de judecată de la 23 iunie 2009, în care a solicitat acordarea unui termen în cauză, deoarece se află în concediu de odihnă şi nu poate asigura apărarea calificată clientului său.
Prin încheierea de şedinţă de la 23 iunie 2009, curtea de apel, faţă de cererea formulată de avocat L.T.S. prin care solicita acordarea unui nou termen de judecată a dispus amendarea cu suma de 2500 lei a domnului avocat L.T.S., în baza art. 198 alin. (3) C. proc. pen., faţă de lipsa nejustificată, întrucât avea obligaţia să îşi asigure substituirea.
Înalta Curte consideră că în mod greşit instanţa de apel a respins, ca nefondată, cererea domnului avocat L.T.S. de scutire de la plata amenzii judiciare aplicată, prin încheierea de şedinţă din data de 23 iunie 2009, deoarece petiţionarul a formulat trei cereri pe care le-a depus la dosarul instanţei de apel, în timp util, motivând imposibilitatea de prezentare, printr-un motiv obiectiv şi legal, acela de efectuare a concediului de odihnă, aşa încât absenţa acestuia de la judecarea apelului, nu putea echivala cu o lipsă nejustificată.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul declarat de recurentul inculpat L.I.S. împotriva Deciziei penale nr. 108 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Se va casa Decizia atacată şi se va menţine sentinţa penală nr. 227/ P din 17 decembrie 2008 a Tribunalului Neamţ.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C., ca urmare a asigurării asistenţei obligatorii, ce a avut loc pentru termenul de judecată de la 17 decembrie 2009, de către doamna avocat B.M., cu împuternicirea avocaţială emisă la 27 noiembrie 2009, (fila 19 Dosarul nr. 4671/103/2007 al Înaltei Curţi), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între M.J. şi U.N.B.R.
Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de recurentul L.T.S.
Se va casa, în parte, încheierea din 15 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, şi, rejudecând, în baza art. 199 C. proc. pen. va admite cererea şi va dispune scutirea petiţionarului de plata amenzii judiciare, în cuantum de 2500 de lei, aplicată prin încheierea din 23 iunie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul inculpat L.I.S. împotriva Deciziei penale nr. 108 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi menţine sentinţa penală nr. 227/ P din 17 decembrie 2008 a Tribunalului Neamţ.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Admite recursul declarat de recurentul L.T.S.
Casează, în parte, încheierea din 15 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi, rejudecând, admite cererea şi dispune scutirea petiţionarului de plata amenzii judiciare, în cuantum de 2500 de lei, aplicată prin încheierea din 23 iunie 2009.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 592/2010. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs | ICCJ. Decizia nr. 639/2010. Penal → |
|---|
