ICCJ. Decizia nr. 528/2010. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 528/2010
Dosar nr.1142/1/2010
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Pe baza actelor și lucrărilor dosarului, constată:
Prin încheierea de şedinţă din data de 5 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 351/54/2010 Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus, printre altele, înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor D.Z. şi D.S. cu obligarea de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen.
În baza art. 1451 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 145 alin. (1)1 C. proc. pen., dispune ca pe durata obligării de a nu părăsi ţara inculpaţii să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la instanţă ori de câte ori sunt chemaţi;
- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea - Poliţia Locală Moldova Nouă, judeţul Caraş-Severin, ori de câte ori sunt chemaţi sau conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
- să nu deţină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme.
S-a atras atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor ce le revin, se va lua faţă de aceştia măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a inculpaţilor dacă nu sunt arestaţi în altă cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Tribunalul Mehedinţi a condamnat prin sentinţa penală nr. 368 din 7 octombrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 2652/101/2008 pe inculpatul D.S. la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie şi la pedeapsa complementară de 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 7 rap. la art. 2 din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cea prevăzută de art. 270 din Legea nr. 86/2006 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi pe inculpatul D.Z. la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie şi pedeapsa complementară de 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 7 rap. la art. 2 din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cea prevăzută de art. 270 din Legea nr. 86/2006 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor reţinerea şi arestarea preventivă începând cu data de 13 martie 2008 şi până la pronunţare.
În baza art. 350 C. proc. pen s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor.
Prin aceeaşi sentinţă au mai fost condamnaţi inculpaţii D.Z.l. şi D.V. la pedepse rezultante de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu suspendarea condiţionată a executării, epntru comiterea aceloraşi infarcţiuni ca şi ceilalţi doi inculpaţi.
În esenţă, prima instanţă a reţinut că în anii 2005 - 2006 inculpaţii D.Z. şi D.S. au pus bazele unui grup infracţional organizat, atrăgând în acesta pe fraţii D. dar şi pe alţii, scopul grupului fiind acela de a aduce prin contrabandă pe piaţa românească ţigări de producţie sârbească, în special R.
Pentru faptele comise până la data de 24 octombrie 2006 inculpaţii au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. 193/D/P/2005 întocmit de D.I.I.C.O.T. - Biroul teritorial Caraş - Severin, cauza aflându-se pe rolul Tribunalului Covasna.
Deşi aveau acest dosar, la începutul anului 2007 inculpaţii D.Z. și D.S. au hotărât să continue activitatea infracţională împreună cu fraţii D.
Astfel, s-a reţinut că cei doi inculpaţi, prin intermediul unui cetăţean sârb, Ş.A. - au hotărât ca acesta din urmă să le procure ţigări din Serbia, după care să le transporte cu barca peste fluviul Dunărea până în apropiere de o insulă de pe teritoriul românesc unde urma să fie aşteptat fie de inculpatul D.Z.l., ori de inculpatul D.Z., pentru ca apoi să se deplaseze în continuare cu barca cu ţigări până la locuinţa inculpatului Z., locuinţă situată pe malul stâng al Dunării unde cetăţeanul sârb primea banii pentru contravaloarea ţigărilor.
După această operaţiune, s-a reţinut că, de această dată, toţi cei patru inculpaţi încărcau ţigările din barcă în maşini, apoi doi dintre ei se deplasau cu maşinile la diferiţi clienţi recomandaţi de inculpatul S., cărora le vindeau la preţuri stabilite în prealabil de acelaşi inculpat S.
Prima instanţă a reţinut că inculpaţii ar fi introdus în ţară, în perioada amintită, 90.00 de pachete ţigări R.
Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi inculpaţii D.Z. şi D.S.
Prin Decizia penală nr. 186 din 2 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2652/101/2008 Curtea de Apel Craiova a admis apelurile formulate de Parchet şi de inculpaţi, a desfiinţat în parte sentinţa, a corectat încadrarea juridică cu privire la infracţiunea de constituire şi organizare a unui grup infracţional organizat şi, reţinând circumstanţe atenuante, a condamnat pe inculpaţi după cum urmează:
- D.S. la 4 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (2) rap. la art. 2 din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. b) C. pen. şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi la 1 an Şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 74 lit. c) – art. 76 lit. b) C. pen. în baza art. 33, art. 34 C. pen. s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, aceea de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
- D.Z. la 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (2) rap. la art. 2 din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. b) C. pen. şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi la 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 74 lit. c) – art. 76 lit. b) C. pen. în baza art. 33, art. 34 C. pen. s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, aceea de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a dedus detenţia preventivă pentru ambii inculpaţi Şi s-a menţinut starea de arest.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs inculpaţii D.Z. şi D.S. iar prin Decizia penală nr. 4191 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie Şi Justiţie s-a admis recursul inculpaţilor, s-a casat Decizia instanţei de apel şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor de către Curtea de Apel Craiova.
A fost menţinută măsura arestării preventive.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Craiova sub nr. 351/54/2010.
Procedând la verificarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor D.Z. și D.S. în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen. instanţa de apel a apreciat că la acest moment procesual nu mai este îndeplinită cea de a doua condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. pr. pen, aceea ca lăsarea în libertate a inculpaţilor să prezinte pericol pentru ordinea publică.
Reţine instanţa de apel că inculpaţii sunt arestaţi preventiv de 1 an şi 11 luni şi că menţinerea în continuare a acestora în stare de arest ar constitui o încălcare a termenului rezonabil prevăzut de art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., mai ales în condiţiile parcurgerii unui prim ciclu procesual în care s-au constat încălcări neimputabile inculpaţilor.
Pericolul pentru ordinea publică se atenuează în timp iar detenţia preventivă nu trebuie să se transforme, în nici un caz într-o pedeapsă.
Cât priveşte dispoziţiile art. 148 lit. c) C. proc. pen. ce au justificat luarea măsurii arestării preventive împotriva inculpaţilor este de observat că trecerea unei perioade îndelungate de timp diminuează considerabil riscul comiterii unor noi infracţiuni iar despre existenţa unor date certe nici nu mai poate fi vorba.
Referitor la disp. art. 148 lit. d) C. proc. pen., este de observat că într-adevăr, există indicii că inculpaţii au comis faptele pentru care sunt cercetaţi în prezenta cauză în timp ce erau cercetaţi în cauza aflată pe rolul Tribunalului Covasna. Aceste dispoziţii legale justifică o arestare imediată pentru noile infracţiuni şi menţinerea arestării o perioadă rezonabilă, măsura nefiind justificată sine die.
În consecinţă, instanţa de apel a constat că nu mai sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi nici cele prevăzute de art. 148 lit. c) şi d) C. proc. pen, dar că în continuare sunt indicii temeinice de natură a crea presupunerea rezonabilă că inculpaţii au participat la comiterea faptelor pentru care sunt cercetaţi, astfel că a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, stabilind în sarcina inculpaţilor să respecte obligaţiile prevăzute de art. 145 alin. (1)1 C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, criticând-o ca netemeinică.
În dezvoltarea motivelor scrise de recurs se arată că legalitatea măsurii arestării preventive a celor doi inculpaţi a fost verificată şi apreciată ca atare cu ocazia nenumăratelor recursuri exercitate de inculpaţi, iar temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea, prelungirea şi menţinerea măsurii arestării preventive nu au dispărut.
Faptele pentru care sunt cercetaţi inculpaţii prezintă un ridicat grad de pericol social, atât abstract cât şi concret, rezultând din numărul inculpaţilor care au constituit grupul infracţional, repartizarea riguroasă a sarcinilor, cantitatea mare de ţigări introduse fraudulos în ţară, beneficiile materiale realizate şi altele. Mai mult, inculpaţii au comis şi alte infracţiuni pentru care sunt în curs de judecată la Tribunalul Covasna.
Se mai arată că măsura arestării preventive a fost menţinută şi de instanţa supremă prin Decizia penală nr. 4191 din 15 decembrie 2009, apreciind că subzistă temeiurile legale care au condus la luarea acesteia şi că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol pentru ordinea publică.
Se susţine că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că s-a depăşit durata rezonabilă a arestului preventiv, având în vedere complexitatea cauzei, procesul penal a parcurs un prim ciclu procesual format din fond, apel şi recurs Şi în prezent dosarul se află din nou în faza judecăţii apelului în urma admiterii recursurilor inculpaţilor. Motivarea instanţei în sensul că „reluarea judecării cauzei presupune readministrarea unor probe. astfel că judecarea în faţa instanţei de apel va avea o anumită durată" are semnificaţia juridică a unei antepronunţări, instanţa lăsând să se înţeleagă că va admite cererile de probatorii ale inculpaţilor.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor D.Z. şi D.S.
Examinând încheierea recurată în raport cu susţinerile parchetului dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Craiova este legală şi temeinică, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În opinia Înalte Curţi, pentru a se stabili dacă se impune sau nu menţinerea măsurii arestării preventive ori este recomandabilă înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă mai blândă trebuie să se aibă în vedere şi dispoziţiile reglementărilor internaţionale care garantează drepturile persoanei întrucât, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, aplicându-se cu prioritate în caz de neconcordanţă (art. 20 alin. (2) din Constituţie), cu excepţia situaţiilor în care reglementările interne sunt mai favorabile. Dispoziţiile C.E.D.O. sunt direct aplicabile în România, convenţia fiind ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994.
Art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană garantează dreptul oricărei persoane de a fi judecată într-un termen rezonabil sau de a fi eliberată în cursul procesului şi că „eliberarea poate fi condiţionată de existenţa unor garanţii că acuzatul se va prezenta la proces" (cazul J. contra Poloniei).
Incidenţa art. 5 din C.E.D.O. garantează că o persoană nu va fi arestată preventiv o perioadă de timp nedeterminată şi că, totodată, acesteia îi va fi respectată prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la libertate şi, chiar dacă există suspiciuni că aceasta a comis o infracţiune gravă care poate justifica privarea de libertate, nu trebuie să se facă abstracţie de celelalte principii şi drepturi fundamentale care guvernează derularea procesului penal.
Restrângerea drepturilor se poate realiza în condiţiile unui termen rezonabil pentru examinarea temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva inculpatei potrivit art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană.
Raportat la aceste considerente, Curtea constată că probele administrate până la acest moment procesual în cauza de faţă nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpaţii D.Z. şi D.S. au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă dar reţine, în acelaşi timp, că s-au scurs 3 ani de la momentul consumării acelor infracţiuni, astfel că interesul şi reacţia publică faţă de aceste fapte s-au stins prin trecerea timpului iar menţinerea inculpaţilor în stare de arest nu mai apare ca fiind necesară pentru protejarea ordinii publice.
Considerente legate de gravitatea faptelor presupus comise de inculpaţi, de împrejurările Şi modalitatea în care se reţine că au acţionat au fost avute în vedere de fiecare dată atunci când s-a dispus prelungirea, respectiv menţinerea măsurii arestării preventive, măsură care atinge în timp durata de 1 an şi 11 luni. Or, temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) nu poate subzista fără limită în timp pentru că pericolul concret pentru ordinea publică nu se amplifică odată cu trecerea timpului ci, dimpotrivă, se estompează, ajungând după o vreme să nu mai îndeplinească cerinţele impuse de lege pentru a justifica menţinerea în stare de arest preventiv a unei persoane.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat că, fiind vorba despre dreptul fundamental la libertate, după o perioadă de timp nici gravitatea faptei, nici complexitatea cauzei, nici „starea probelor" nu mai pot justifica prin ele însele prelungirea detenţiei, autorităţile fiind obligate să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative (s.n.) pentru a asigura prezentarea persoanei respective la proces (cazurile V. contra Serbiei, L. contra Belgiei, H. contra Poloniei, K. contra Rusiei ş.a).
Or, soluţia instanţei de apel de înlocuire a arestării preventive a inculpaţilor D.Z. şi D.S., cu măsura obligării de a nu părăsi ţara este în deplină concordanţă cu principiile care se desprind din jurisprudenţa instanţei europene de la Strasbourg, în contextul în care, după parcurgerea primului ciclu procesual, s-a reluat judecata în apel din motive neimputabile inculpaţilor.
Faptul că prin Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a dispus menţinerea arestării preventive a celor doi inculpaţi nu înlătură dreptul de apreciere al instanţei de rejudecare asupra necesităţii menţinerii acestei măsuri în cursul judecării apelului, instanţa fiind obligată conform art. 3002 C. proc. pen să exercite un control periodic (din 60 în 60 de zile) asupra legalităţii și temeiniciei măsurii arestării preventive şi să aprecieze în ce măsuri temeiurile arestării iniţiale se menţin, au încetat ori s-au schimbat. Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a observat în mod just că datorită trecerii timpului nu mai este îndeplinită condiţia pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor.
În acord cu opinia instanţei de apel şi Înalta Curte apreciază că nici cazurile prevăzute de art. 148 lit. c) şi d) C. proc. pen., justificat reţinute iniţial ca temeiuri ale arestării inculpaţilor alături de art. 148 lit. f) C. pr. pen., nu pot determina menţinerea arestării preventive până la momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă. Cele două cazuri susmenţionate pot justifica luarea în mod provizoriu a măsurii arestării preventive dar nu pot înlătura dreptul inculpatului de a fi pus în libertate pe parcursul procedurii în situaţia în care acesta nu este judecat într-un termen rezonabil, nefiind permis ca arestul preventiv să se transforme într-o parte din pedeapsă. De altfel, având în vedere cuantumul pedepselor aplicate de instanţa de apel în primul ciclu procesual, de 4 ani închisoare pentru inculpatul D.S. Şi 3 ani închisoare pentru inculpatul D.Z., cuantum ce nu ar putea fi majorat întrucât reluarea judecăţii apelului s-a făcut ca urmare a admiterii recursurilor declarate de cei doi inculpaţi, se constată că durata arestului preventiv al inculpaţilor a atins deja jumătate, respectiv 2/3 din pedepsele aplicate.
Remarca instanţei de apel în sensul că rejudecarea apelului se va întinde pe o anumită perioadă de timp întrucât presupune readministrarea unor probe nu are, în nici un caz, semnificaţia unei antepronunţări, astfel cum susţine parchetul, instanţa referindu-se la efectul devolutiv al căii de atac a apelului.
În contextul celor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, luând în considerare măsurile alternative ce ar putea fi luate în cauză, a adoptat în mod justificat măsura obligării inculpaţilor de a nu părăsi ţara, măsură care, prin obligaţiile impuse de lege, oferă suficiente garanţii pentru a asigura prezenţa inculpaţilor la proces.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva încheierii de şedinţă din 5 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţii intimaţi urmând a fi suportat din fondul M.J.L.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva încheierii de şedinţă din 5 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 351/54/2010 privind pe inculpaţii D.Z. și D.S.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 100 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 439/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 515/2010. Penal → |
|---|
